”Clubul de nicăieri” care a dat cu tifla corporatiștilor sportului (Newsweek)

”Sunt fan Liverpool, posesor de abonament și locuiesc în Leicester, de mai bine de 35 de ani. Cunosc traseul de la Leicester la până pe Anfield, terenul lui Liverpool, mai bine decât mulți bărbați își cunosc religia. Dar ceva extraordinar se întâmplă. Pentru că, vedeți, Leicester nici măcar nu este cu adevărat un oraș de fotbal. Echipa de rugby Leicester  Tigers, are cu mult mai mult succes și e bine sprijinită pe plan local.

Dar în ultima perioadă, Leicester a fost o casă primitoare pentru mulți oameni din Asia de Sud și alți migranți și a făcut mult pentru a promova diversitatea. Acum, copiii  celor veniți din Asia de Sud cresc și joacă fotbal.

Însă Leicester a stat  în umbra competitorilor interni și, în afară de o scurtă perioadă de succes, între 1995 și 2000, vulpile au făcut prea puțin pentru a contesta ideea că aici fotbalul a fost pe planul al doilea. Până în prezent...

Între timp Leicester City s-a mutat pe un nou stadion în 2002, iar apoi a traversat o criză managerială de proporții, cu o datorie 30 de milioane de lire. Salvate de la colaps de către fani, vulpile au căzut până în Liga a III-a, în 2008. Sub managerul Nigel Pearson, City a revenit în Premier League, unde a supraviețuit miraculos în 2015. Acesta a fost cel mai bun loc posibil pentru ei: să rămână în Premier League. Sau cel puțin așa credeam.

Dar acum, când acest lucru minunat și nebun tocmai s-a întâmplat, când acest club   de nicăieri a ridicat trofeul și a scuipat în ochii tuturor experților sceptici și ai giganților corporatiști ai sportului, eu, acest om din Leicester  și suporter al lui Liverpool, pot răspunde cu mândrie atunci când voi fi întrebat de unde sunt  "Eu? Sunt de la Leicester! "

Instrumentalizarea politică a trecutului recent în Polonia este tema unui articol publicat în cotidianul Financial Times.

”Un semn distinctiv al Poloniei sub comunism a fost manipularea flagrantă a istoriei. Partidul de guvernământ a falsificat necontenit  evenimentele istorice cu scopul de a supune societatea poloneză  și de a ține memoria publică în serviciul dogmei ideologice.

Iar o trăsătură impresionantă a democrației poloneze a fost nerăbdarea cu care polonezii s-au folosit de noile libertăți pentru a descoperi adevăruri de mult suprimate despre trecutul lor.

Începând cu luna octombrie însă, de când Polonia e guvernată de Partidul Lege și Justiție (PiS), gata cu toate acestea.

Chestiunea în cauză este cea a muzeului celui de-al doilea război mondial, care s-a dezvoltat începând cu anul 2008 în orașul port Gdansk și care este aproape de finalizare. Consiliul său consultativ include cercetători eminenți din lumea întreagă, specializați în istoria Poloniei și a Europei Secolului 20.

Expoziția permanentă examinează evenimentele globale care au dus la război și, indiferent de naționalitate, ilustrează suferințele oamenilor obișnuiți. Se ocupă și de evenimentele de după război, cum ar fi expulzarea forțată a milioane de etnici germani din Europa de Est și emigrarea evreilor europeni în Palestina.

Dar Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului,  respinge intenția muzeului de a plasa experiența de război  a Poloniei într-o perspectivă internațională largă.

Guvernul vrea ca muzeul să se concentreze asupra atacului german asupra Poloniei din septembrie 1939, care a declanșat războiul, și pentru a evidenția tema patriotică a rezistenței poloneze la nazism. Un spirit de răzbunare politică plutește în aer.

Gdansk este casa lui Donald Tusk, fostul prim-ministru al cărui guvern a lansat proiectul muzeului. Dar și a lui Lech Walesa, fostul presedinte și lider al Solidarității. Kaczynski îi detestă din toată inima pe amândoi.

Dar prietenii Poloniei pot spera că, așa cum sa întâmplat și cu comuniștii în 1989, trecutul va prinde într-o zi din urmă și Partidul Lege și Justiție”.

Cum se vede Donald Trump din Europa? Este tema articolului publicat de  comentatorul politic John Cassidy, în revista americană The New Yorker.

”Săptămâna trecută, pe când Donald Trump își mătura adversarii în primare, am fost într-o lungă călătorie planificată de familie în Anglia și Franța. Oriunde mergeam, oamenii ne întrebau despre Trump. Care este jocul lui? Cine sunt susținătorii săi? Are vreo șansă de a deveni președinte?

Europa are, într-adevăr, propriile sale probleme, dar acestea vin tocmai din creșterea numărului liderilor populiști de dreapta care adoptă stilul Trump.

De la Marea Irlandei la Munții Carpați, mișcările anti-establishment de dreapta sunt în creștere.

Traversăm o epocă în care loialitățile tradiționale de partid se degradează, așteptările economice nu sunt satisfăcute, iar cei din afară sunt văzuți tot mai mult ca hoți de slujbe sau chiar teroriști. Trump, ca și Le Pen în Franța, Hofer în Austria, și Farage în Marea Britanie, ca să nu mai vorbim de danezul Kristian Thulesen Dahl sau de olandezul Geert Wilders, pescuiesc în aceleași ape murdare.

Este suficient de deranjant să vedem  saltimbanci autoritari care dețin poziții de putere  la Budapesta, Varșovia, și, eventual, la Viena - locuri unde era de sperat că toate coșmarurile secolului al XX-lea au rămas în urmă.

Dar ajungerea unui astfel de personaj în apropierea președinției liderului lumii democratice, a celei mai mari economii și puteri militare, ar fi o tragedie de o dimensiune diferită”.