Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un impas deprimant: Coreea de Nord (Le Monde)

coreea_bun.jpg

Liderul nord coreean Kim Jong Il în timpul unui exercițiu militar
Image source: 
North Korea's Korean Central News Agency (KCNA)

În Franța, Ziarul Le Monde vorbește despre un alt impas din politica mondială: regimul comunist de la Phenian.

Provocări urmate de sancțiuni ... Secvența continuă cu o regularitate deprimantă. Un fapt este că Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) a achiziționat arme nucleare și face progrese în miniaturizarea focoaselor pentru rachetele sale. Testul pe care Phenianul l-a efectuat, vineri, 9 septembrie, este cel mai puternic, din 2006 încoce.

Este clar că așa-zisa politică de "răbdare strategică" a Statelor Unite urmată de aliații lor, au avut efecte contrare obiectivelor urmărite. Aceasta a condus la o deteriorare a situației de securitate în Asia de Est.

Soluție militară nu există. Un atac preventiv al SUA ar conduce la un răspuns inacceptabil în materie de costuri și pierderi de vieți omenești în Coreea de Sud. Unde staționează, de asemenea, circa 24.000 de soldați americani. Iar un atac american nu ar fi tolerat nici de către China.

De fapt, China și Statele Unite, nu au aceleași priorități: Washingtonul are un singur obiectiv - eliminarea riscului nuclear nord-coreean - în timp ce Beijingul este mai preocupat de un colaps al regimului Phenian. Pentru China, dosarul nuclear este în primul rând o problemă bilaterală între Statele Unite și Coreea de Nord.

Beijingul menține relații furtunoase cu cei doi aliați americani în regiune: Japonia și Coreea de Sud. Sub guvernarea lui Shinizo Abe, Tokyo ridică tot mai clar problema trecutului iar o Japonie militaristă ar complica mult situația . În timp ce disputele teritoriale asupra suveranității insulelor din Marea Chinei nu sunt favorabile pentru colaborarea dintre Pekin și Seul.

Phenianul solicită, de asemenea, ca problema nucleară să fie luată în considerare în contextul negocierilor pentru semnarea unui tratat de pace (care nu a fost semnat la încheierea ostilităților în 1953). O eliminare a stării de război în peninsulă ar fi un prim pas către o rezolvare a problemei nucleare din Coreea de Nord.

 

Pot Rusia și Statele Unite să restabilească  pacea în Siria? Iată o întrebare la care încearcă să răspundă comentatorii europeni, după armistițiul intrat în vigoare luni, la apusul soarelui.

Ziarul britanic The Guardian crede că "acordul nu este o garanție a succesului. În războiul civil din Siria numărul de jucători și arbitri este, în realitate, cu mult mai mare. Adevărata măsură a influenței Rusiei asupra regimului Assad este discutabilă, ca și cea a Statelor Unite asupra aliatului lor din NATO, Turcia. Ca să nu mai vorbim de diferitele facțiuni armate sprijinite de Occident", scrie The Guardian.

Armistițiul este o victorie pentru Bashar al-Assad, scrie Neue Zürcher Zeitung:

"Acordul nu prevede nicăieri plecarea șefului statului. Faptul că americanii par să accepte că Assad va rămâne în funcție este în primul rând o înfrângere amară pentru apărătorii democrației și demonstrează slăbiciunea Statelor Unite."

În  Italia, Il Sole 24 Ore observă că marile puteri care doresc să se stabilească pacea în regiune, se tem că situația le scapă de sub control:

"În Orientul Mijlociu, SUA s-au împotmolit în propriile lor contradicții. Americanii se folosesc de kurzi pentru a lupta împotriva Daech, în timp ce Turcia, membră NATO, se luptă cu kurzii. Saudiții, cei mai apropiați parteneri ai Washingtonului, au cumpărat arme de 100 miliarde în termen de opt ani, de la Obama. Ceea ce nu ajută la câștigarea războiului din Siria, și nici la stabilizarea conflictului din Yemen. În schimb, saudiții încep acum să amenințe Iranul. Dar prin sprijinirea guvernului șiit de la Bagdad împotriva califatului, iranienii sunt indirect aliații Statelor Unite ale Americii. ... Putin, la rândul lui, e conștient că Erdogan și Assad nu sunt parteneri viabili și liderul de la Kremlin nu vrea ca Siria să devină un al doilea Afganistan pentru Rusia. Nu-și poate permite din punct de vedere economic, și nu este deosebit de încântat să trimită trupe în ruinele de la Raqqa, centrul de comandă al califatului”.

 

Și, în final, o privire spre alegerile prezidențiale din Moldova, unde nu mai puțin de 24 de persoane ar dori să intre în cursa electorală pe 30 octombrie.

Da, dar, după cum scrie într-un comentariu ziarul Independent, candidații trebuie ca de acum înainte să strângă minimum 15.000 de semnături. Lucru deloc simplu dacă ne gândim că, între timp, peste Prut sunt mai mulţi alegători decât locuitori înregistrați – o enigmă care nu a fost dezlegată de autorități, scrie Radu Popescu, fost consultant politic în R. Moldova.

În ceea ce priveşte mesajele din campanie, în linii mari alegătorii din R. Moldova vor fi momiţi (sau agresaţi, depinde de convingerile fiecăruia) cu patru tipuri diferite de mesaje şi abordări: vor fi candidaţi care vor susţine integrarea în spaţiul euroasiatic, vor fi candidaţi unionişti, vor fi candidaţi cu mesaj pro-european condimentat cu un pro-moldovenism de conjunctură şi vor mai fi şi câţiva candidaţi cu un mesaj pro-european şi anti-oligarhic.

La o primă vedere, cu prima şansă de câştig porneşte unul dintre cei doi candidaţi pro-ruşi, electoratul de stânga fiind foarte ordonat şi nefiind nevoit să aleagă dintr-o mulţime de alte variante, precum se întâmplă pe partea dreaptă, acolo unde se vor călca pe picioare pro-europenii, stataliştii şi unioniştii.

Dar, până la urmă, poţi prezenta în faţa alegătorilor cel mai strălucit proiect economic sau social până în momentul în care cineva din public îşi va striga curiozitatea în gura mare: „Auzi, dar matale în ce limbă ne vorbeşti acum, în română sau în moldoveneşte?”.

Indiferent ce ai răspunde, jumătate din public va fi nemulţumit şi cel mai bine e să îţi strângi hârtiile şi să pleci de acolo până nu se încinge prea tare atmosfera.