77 de ani de la Pogromul de la Iaşi

Lucian Bălănuță a realizat un radioreportaj pe acest subiect:

Un marș al memoriei și al mărturiei în fața Cimitirului Evreiesc din Iași. O mână de supraviețuitori, copii și nepoți de-ai lor, rabini, oficialități din Israel și din România au adus un omagiu duminică victimelor Pogromulului de la Iași și din Trenurile morții.  

Cerul înnorat s-a abținut de la ploaie și a lăsat loc doar emoțiilor ce vibrau la fiecare cuvânt rostit. Zeci de stegulețe ale României și ale Israelului au fluturat necontenit. Curiozitatea, întoarcerea la rădăcini, reflexul martorului de a transmite povestea tragică mai departe și sunetul limbii române. Toate acestea au orientat magnetul ieșean către palma de pământ aflată între Marea Mediterană și râul Iordan.

"...eu locuiesc la Ra'anana, lângă Tel Aviv. Vreau să vorbesc românește și părinții au fost la Transnistria. Și toată familia a murit. A murit. Așa de frumos ce a făcut populația românească pentru memoria (n.r. Holocaustului), cred că o să fie un nou viitor..."

Iașul nu este zugrăvit doar în nuanțe de gri de vizitatorii evrei cu origini românești, supraviețuitori ai Holocaustului, veniți din toate colțurile statului Israel:

"... noi am părăsit Iașul în '44. Nu îmi închipuiam absolut deloc că am să mai fiu vreodată, o zi, o săptămână, un minut aici în Iași, așa că vizita aici a fost pentru mine ceva într-adevăr extraordinar. Timpurile obișnuite ale mele în Iași erau foarte plăcute. La școală aveam mai multe prietene. Totul era normal până s-a întâmplat ce s-a întâmplat și am văzut că pot fi și alte zile..."

Cu sprijinul primăriei, Rabinul Iosef Wasserman a decis ca în acest an comemorarea să meargă la braț cu reaprinderea spiritului comunității evreiești la Iași, un itinerariu menit să cimenteze noi legături de prietenie și de solidaritate:

Iosef Wasserman: Generația a doua și a treia supraviețuitori, deoarece trebuie să fie clar: nu mai sunt mulți. Noi trebuie să avem grijă să facem martori noi, martori care să poată, peste 77 de ani, să povestească despre aceste zile negre din istoria poporului român, că dacă nu vom avea grijă să pregătim martori noi, încă un deceniu nu o să mai țină minte despre acest pogrom.

Reporter: Ce presupune acest traseu al vieții?

Iosef Wasserman:Programul pe care l-am pregătit împreună cu primarul este nu de uitat trecutul, dar de construit un viitor mai bun, un pod de prietenie, de dragoste reciprocă. Cum facem? Prin asta: ca noi să cunoaștem folclorul român și voi să cunoașteți folclorul israelian, eu cred că prin bucurie și cântat, astea sunt două lucruri foarte importante care pot aduna sufletul ambelor popoare.

O idee împărtășită și de Tania Berg Rafaeli, adjunctul misiunii Ambasadei Israelului în România:

Tania Berg Rafaeli: Acest eveniment este marcat în fiecare an și este îmbucurător să vezi delegații venite din Israel să își redescopere rădăcinile, să afle ce s-a întâmplat cu rudele lor. Este un pas foarte important pentru păstrarea memoriei și pentru viitorul relațiilor dintre cele două țări.

Mihai Chirica: Iașul a fost primul oraș din România care prin mine și-a cerut iertare față de supraviețuitori, față de acele familii și în special față de cei care au murit. A fost un moment de reconciliere, un moment în care factorul administrativ, factorul politic, toți cei care acum 77 de ani erau implicați în conducerea României trebuiau să o facă cândva. Și au făcut-o la Iași...

Primarul Mihai Chirica, despre pagina de istorie neagră a României - Pogromul de la Iași, un masacru instrumentat de militari, politişti şi jandarmi români, soldaţi germani, legionari şi populaţie civilă, în timpul căruia se estimează că au murit peste 13.000 de evrei, a căror memorie este ținută vie de supraviețuitori precum Made Herskovich:

"Tatăl meu a fost ucis în curtea Chesturii, conform mărturiilor de la supraviețuitori. Mama avea 20 de ani, căsătorită de un an și gravidă cu mine în luna a 6-a. Mama a rămas singură cu o bunică și o soră de 12 ani. Casa în care au locuit au fost jefuită. Mama s-a adăpostit la o mătușă. Acolo m-am născut eu, mama fiind ajutată de o moașă locală, neîndrăznind să apeleze la un spital. Sper din toată inima că așa ceva nu se va mai întâmpla niciodată și nicăieri."