Holocaustul din România – între masacru și salvare miraculoasă

Persecuțiile oficiale împotriva evreilor, începute la sfârșitul anilor ’30, s-au întețit în vara anului 1940 odată cu retragerea administrației române din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța, teritorii ocupate de URSS în urma pactului Ribbentrop - Molotov.

Pe 30 iunie 1940 a avut loc la Galații un masacru, armata română retrasă din Basarabia care a deschis focul asupra unei mulțimi de basarabeni – români, evrei, ruși, ucraineni – care așteptau să treacă noua frontieră în Basarabia, acolo unde era locuința lor.

Au fost ucise între 80 și 400 de persoane, mulți dintre supraviețuitori renunțând să mai plece din România sau fiind împiedicați de sovietici care au închis frontiera. Printre aceștia s-au numărat și bunicii lui Dorian Galbinski.

Numărul victimelor masacrului de la Galați din 30 iunie 1940 este estimat între 80 și 400

Sursa imaginii: 

Arhiva CNSAS

“Bunicii veniseră la Constanța din Basarabia, nu știu exact data, probabil prin 1927 sau 1928. S-au stabilit la Constanța, dar din cauza politicilor antisemite ale guvernelor succesive la sfârșitul anilor ‘30 și începutul anilor ’40 după ultimatumul sovietic privind Basarabia s-au gândit că poate e mai bine să se întoarcă acolo.

Au plecat la Galați, pentru că pe acolo se trecea în Basarabia, numai că atunci când au ajuns acolo li s-a spus că granița s-a închis și atunci s-au întors la Constanța. Au considerat mai târziu că au fost norocoși că au rămas în România pentru că mulți dintre evreii care au reușit să treacă în Basarabia au pierit în lagăre, deportați după revenirea armatei române acolo în 1941.” povestește Dorian Galbinski.

Lada de zestre salvatoare

O soartă oarecum asemănătoare a avut mama lui Vladimir Weintraub, nu însă și alte rude ale sale care au fost ucise după revenirea trupelor române în Basarabia în iunie 1941.

Evreii din Basarabia au fost deportați aproape în totalitate în Transnistria în toamna lui 1941

Sursa imaginii: 

Yad Vashem - Memorialul Holocaustului, Ierusalim

“Când autoritățile române s-au retras din Chișinău în 1940, locuitorii din regat originari din Basarabia au avut două săptămâni pentru ‘a se întoarce acasă’. Și părinții mei au avut această opțiune, dar au respins-o din motive de... ladă de zestre. La căsătorie, mama a primit o ladă de zestre uriașă din lemn ferecată în metal.

Mama a pus condiția: ne întoarcem la Chișinău numai dacă luăm cu noi lada, ceea ce era complet nerealist în acele condiții, și astfel au rămas la București unde i-a așteptat prigoana legionară și antonesciană, munca obligatorie, înjosiri și umilințe, dar au scăpat cu viață.

Părinții mamei- Meir și Lea Nusinov au rămas la Chișinău; mama a păstrat-o până în ultima clipă a vieții ei ultima scrisoare de la ei din septembrie 1941 și o păstrez și eu. 

Spre sfârșitul lui septembrie, începutul lui octombrie evreii din Chișinău au fost încolonați într-un marș al morții cu direcția Transnistria. În condițiile de căldură caniculară și lipsă a condițiilor elementare, mulți nu au rezistat și au căzut. Soldații români i-au împușcat fără milă, ca pe niște câini, în șanțurile care mărgineau drumul. Un martor ocular a povestit după război mamei cum au fost uciși și părinții ei care aveau circa 50 de ani.

O soartă diferită a avut familia soției mele, Tatiana născută în 1946, tot la Chișinău.
Tatăl ei s-a născut în 1903, la două săptămâni înainte de marele pogrom din Chișinău. Mama lui a fugit și s-a ascuns cu el în brațe și printr-un noroc au scăpat nevătămați. 

În 1941, când trupele române au pătruns în Chișinău, toată familia s-a evacuat în Asia Centrală, și astfel au scăpat cu viață;  în oraș a rămas numai bunica soției mele, mama tatălui - cea care a scăpat în 1903,care nu s-a putut evacua și nici ascunde. Când evreii au fost adunați pentru marșul morții, ea s-a refugiat pe acoperiș de unde a căzut sau a fost aruncată spre moarte de către soldații români.” spune Vladimir Weintraub.

Evreii din nordul Bucovinei

Evreii din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța au avut parte de cel mai dur tratament din partea autorităților române după iunie 1941, fiind percepuți în bloc drept colaboraționiști ai regimului sovietic de ocupație.

Arno Blei a fost deportat cu mama și fratele său mai mic din nordul Bucovinei

Sursa imaginii: 

Arno Blei Facebook

Unii evrei se mutaseră în aceste teritorii după iunie 1940 sperând să scape de persecuțiile antisemite din România, după cum povestește Arno Blei.

“M-am născut la Rădăuți / sudul Bucovinei la 31.03.1933 din părinți evrei , dar la noi in familie s-a vorbit limba germană. Aceasta deoarece Rădăuțiul a făcut parte din imperiul Austro-Ungar înainte de 1918. Noi am locuit la Frasin, județul Câmpulung, unde tatăl meu a lucrat la o fabrică de cherestea din localitate. 

În 1940, când a început prigoana evreilor in Romania am simțit acest lucru și la Frasin, dar înainte de asta a mai fost o întâmplare care ne-a trezit la realitate. Și la școala din sat am simțit primele schimbări. Pe mine m-au pus să stau pe grăunțe de porumb pentru că am dărâmat o icoană, atârnată pe perete.

Ca urmare, familia noastră (părinții, subsemnatul și un frate mai mic) a hotărât ca să se mute la Cernăuți, care atunci a fost cedat sovieticilor și unde se spunea că evreii nu sunt prigoniți. De la Cernăuți ne-am mutat la Nepolocăuți, unde tatăl meu a găsit de lucru. În Iunie 1941, la izbucnirea războiului , tatăl meu a fost concentrat in armata sovietică, care la scurt timp s-a retras din Bucovina.

Am rămas cu mama si fratele meu mai mic, iar orășelul Nepolocăuți a fost ocupat de trupele române în iulie 1941. La scurt timp după aceea au fost adunați toți evreii din sat și ținuți în casa în care am locuit (era o casă foarte mare, cu o curte foarte mare. Ne-au ținut acolo aproape două zile, închiși într-o pivniță.

Într-o seară ni s-a ordonat ca să ne adunăm în fața casei unde s-a format un pluton de execuție. Noi am fost in primul rând, iar mama mea îl ținea în brațe pe fratele meu Berti.

Plutonul tocmai era pe punctul să încarce armele, când a apărut un ofițer care le-a ordonat:

“Stați, femeile și copiii să iasă afară, iar bărbații rămân aici.

Au rămas, cred, 24 de bărbați, care mai întâi au fost bătuți si apoi împușcați. Pe noi ne-au dus la gară si ne-au băgat în vagoane închise de marfă și ne-au ținut un timp acolo.” își amintește Arno Blei, care a fost deportat cu mama și fratele său la Moghilev în Transnistria, unde Berti a murit de tifos.

"Norocul vostru că vorbiți românește"

Mulți evrei s-au refugiat înspre est odată cu intrarea armatei române în Basarabia, dar au fost ajunși din urmă. Printre ei se afla și Efim Tcaci din Bălți, în vârstă de 15 ani cu familia sa.

Efim Tcaci (aici în 1962) a fost deportat în Transnistria la vârsta de 15 ani în 1941

Sursa imaginii: 

https://trans-history.org/

“Vine un ofițer, locotenent, cu un grup de soldați, intră, se uită la noi și le spune soldaților ‘Băieți, vedeți pentru ce e bună pușca-mitralieră?’ Ei nu știau că noi înțelegem românește. Am numărat, eram 16 cu toții. Ne-au scos afară să ne împuște.

Mătușa mea, care era învățătoare, avea un fel de diplomă de la Ministerul Instrucțiunii Publice de la București. A început să vorbească în românește cu locotenentul și i-a arătat diploma.

Mai târziu am stat și m-am gândit că locotenentul era probabil un rezervist, posibil învățător pentru că a spus: ‘Norocul vostru că vorbiți românește’, apoi a făcut semn soldaților și au plecat” povestește Efim Tcaci.

În groapa cu morți

În drum spre Transnistria, execuțiile sumare ale evreilor, începute în iulie – august 1941, au continuat, iar unii au scăpat ca prin minune, ca de pildă Shabs Roif.

Shabs Roif a scăpat ca prin minune dintr-o execuție în toamna lui 1941

Sursa imaginii: 

Alexandr Cliuicov

“Am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă.

Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.” își amintește Shabs Roif.

Loterie macabră

Diferența între nimicire și supraviețuire era de multe ori o loterie macabră, că în cazul lui Mirjam Bercovici, 18 ani, deportată din Câmpulung Moldovenesc, sudul Bucovinei, împreună cu familia ei în octombrie 1941.

Mirjam Bercovici avea 18 ani în 1941, atunci când a fost deportată în Transnitria

Sursa imaginii: 

Mirjam Bercovici

“Un soldat german care pentru bani buni a zis că ne poate duce spre un ghetou, într-o mașină militară germană cu prelată. Atâta țin minte că la o răscruce s-a oprit mașina și nemții – erau vreo doi soldați germani – au întrebat – Vreți să mergem la Copaigorod sau la Giurin? Tata a întrebat – dar ce diferență este? La Giurin este o fabrică de zahăr.

Ei, unde e o fabrică poți să lucrezi, a spus tata și a spus Mergem la Giurin. Și ăsta a fost norocul nostru. De ce? Giurin a fost un ghetou mai blând, deoarece nu era pe drumul mare, era pe o laterală. În ’44 n-am suferit nici la retragerea românilor și a nemților și nici intrarea rușilor nu a fost violentă. La Copaigorod TOȚI evreii au fost omorâți” Mirjam Bercovici.

Născut în Transnistria

Există și situații absolut uimitoare ca aceea a familiei lui Andrei Klein din Cluj, care s-a refugiat în România după atribuirea nordului Transilvaniei către Ungaria prin Arbitrajul (cunoscut în România ca Dictatul) de la Viena.

Andrei Klein s-a născut în lagărul de la Moghilev la 1 aprilie 1942

Sursa imaginii: 

Andrei Klein

“Nu știu dacă cineva își poate închipui acei tineri care au plecat de aici, din cauza unor persecuții, să ajungă într-o altă lume, o lume în care viața lor, în acea perioadă - vorbim de 1941, sfârșitul 40, început 41 - viața lor era în pericol.

În Cluj nu erau în pericol iminent la acea dată. Deci intrarea ungurilor, hortiștilor să spun - nu a ungurilor fiindcă nu îmi place să generalizez - nu a provocat imediat decât niște fenomene care, bineînțeles, erau contra evreimii.

Ei au introdus imediat legile antievreiești în Cluj. Au luat tineri și evrei capabili de muncă, i-au dus imediat la muncă zilnică. Viața în Cluj s-a schimbat. Nu erau în perioada anilor 1944.

“Guvernul național-legionar condus de Ion Antonescu printre primele legi a scos una care prevedea ‘Concedierea imediată a evreilor, cu posibilități mici de păstrare, pe o perioadă scurtă, a unor meseriași, în caz că ar fi periclitat economia acelei fabrici.’. Cu toate astea, că el era un foarte bun meseriaș, a fost chemat la birou, s-a vorbit cu el foarte frumos și, cu regret, a fost concediat. A primit de la patron o sumă de bani, fără să ceară, ca să aibă pe următoarea perioadă din ce să trăiască.

De fapt, de aici a început calvarul, să spun așa, pentru că, în toată perioada acesta mama, care deja era bolnăvicioasă, căuta de lucru. Și chiar cuvintele pe care ea mi le-a spus: „Jidance nu angajăm”. Cam ăsta era motto-ul peste tot. Adică, dacă i s-a spus mai mult de „Nu”, atunci s-a adăugat, ca să se simtă mai bine „Jidance nu angajăm”. Deci mama nu a lucrat nici măcar o oră în București.

În situația aceasta, tata concediat, ei se gândeau, de fapt, ce au de făcut. În acel moment, sincer, le-a trecut prin gând să se întoarcă la Cluj. Legal, încă se putea cu niște derogări, cereri, aprobări ș.a.m.d.

Până la urmă, de fapt, au renunțat, tata, în continuare, a căutat de muncă și la unele din ieșirile lui - paranteză: locuiau la sora lui - a întâlnit un pantofar. Nu vă pot spune de unde se cunoșteau, dar erau prieteni.

Acest pantofar era din Vatra Dornei, a venit la București cu niște treburi oficiale. Au stat pe o bancă, au povestit și acest prieten i-a spus ‘Veniți la Vatra Dornei! E un oraș mic, suntem puțini, nu pot să spun că acolo nu se întâmplă lucruri, nu e bătut câteodată câte un evreu ș.a.m.d., dar totuși nu e Capitala, nu e așa mult.’ ” spune Andrei Klein.

Suc de cartofi cruzi în loc de lapte

Ironia sorții a făcut ca evreii din sudul Bucovinei să fie deportați, în bloc, spre deosebire de cei din București, în octombrie 1941 în Transnistria în lagărul de Moghilev, acolo unde s-a născut la 1 aprilie 1942 Andrei Klein.  

Andrei Klein, cu părinții săi, Roszi și Erno la Moghilev în 1942

Sursa imaginii: 

Andrei Klein

“Tatăl meu a ajuns să locuiască într-o cameră de ¾, cu o altă familie numită Gottlieb, care aveau o fetiță de un an, în acel moment. Deci, repet: cameră de ¾, 5 persoană, atunci. În această cameră m-am născut eu. Mama mea nu avea lapte. Știu de la ei că primul lichid care mi s-a dat erau picături...suc din cartofi cruzi.

Mai știu că  acest Gottlieb, cu riscul vieții lui, fura lemne, pentru care putea fi împușcat pe loc, pentru că era interzis - lemnele erau pentru armată și, eventual, o cantitate nu știu care pentru locuitori. Acest Gottlieb a furat lemne și a încălzit, ca cei doi copii să aibă căldură.

Tot acest Gottlieb mergea noaptea și fura, nu pot să spun alt cuvânt, e urât cuvântul furat dar asta făcea, fura sfeclă de zahăr din grădinile ucrainenilor. Deci de la picături de cartofi cruzi, am ajuns la delicatese, să spun așa, sfecla de zahăr, care era, de fapt, un aliment important și pentru cei mari, nu doar pentru copilul care eram eu.

La Moghilev mureau în fiecare zi circa 30 de copii de boli, mai ales tifos, și de malnutriție.” povestește Andrei Klein.

Familia lui Andrei Klein s-a întors în România din Transnistria în martie 1944 când autoritățile române s-au retras în fața înaintării Armatei Roșii.

La acea dată nordul Transilvaniei era ocupat, ca întreaga Ungarie, de Germania Nazistă care a început deportarea în masă a evreilor de acolo, inclusiv a celor din Cluj, majoritatea fiind uciși în lagărul de exterminare de la Auschwitz. 

Se poate spune că refugiul în România a salvat familia lui Andrei Klein. Prețul: deportarea în Transnistria.