Viorel Enache, o referinţă în lumea sculptorilor şi restauratorilor de monumente istorice din Franţa

Viorel ENACHE: Făceam sculptură. Am făcut sculptură, dar și creație la șantierele care se știau, acolo unde erau toți sculptorii, la Casa Poporului, la Palatul Cotroceni, în Tei, la elementele cele mai importante de sculptură care se făceau în România.

Vasile DAMIAN: În Franța cum v-ați descurcat? Cum ați început să lucrați?

V.E: Am fost mai mulți sculptori români care am venit în aceeași perioadă. Marele nostru noroc a fost că era marele șantier la Luvru, „les grands travaux de François Mitterrand în cours Napoléon”. Franța avea nevoie de sculptori în perioada aceea. Întâmplător am cunoscut pe cineva care avea nevoie de sculptori. M-am dus la Luvru și așa am început în 1990 să fac sculptură la Luvru.

V.D: Cum ați evoluat? Cum a mers acel prim șantier la Luvru? Cum ați ajuns astăzi, 30 de ani de ani mai târziu, să aveți atâtea lucrări despre care vom vorbi mai târziu? Care a fost parcursul de atunci și până azi?

V.E: Am avut norocul să dau peste niște oameni care m-au ajutat, de la care am învățat. Bineînțeles că a fost și efortul meu. Nebunia românului e să ajungă cât mai departe, să fie întotdeauna primul. Asta m-a ajutat, caracterul, dorința de a fi primul și întotdeauna primul. Toate aceste șantiere care au avut loc, de fiecare dată făceam parte din ele ca să evoluez. Veneam dintr-o perioadă în care știm în ce stil se făcea sculptură în România. Ca să ajungi să înveți toate stilurile, toate perioadele, romanicul, goticul, barocul, renașterea, a fost și un fel de școală.

V.D: Putem spune că meseria de restaurare de sculptură ați învățat-o mai degrabă aici decât în România?

V.E: Da, restaurarea în adevăratul termen al restaurării am învățat-o în Franța. Dar nu am învățat să cioplesc aici. De cioplit am învățat la Craiova cu profesorul meu de sculptură Berindei. Am învățat-o când aveam 13 ani.

V.D: Recent a fost difuzat pe TF1, principalul canal de televiziune din Franța, imagini de pe un șantier de-al dumneavoastră pe care l-ați terminat la Luvru. Povestiți-ne pe scurt ce alte șantiere aţi avut și care v-a marcat cel mai tare?

V.E: Primul șantier, cel mai important la care am lucrat, a fost Luvru. Din 1990 până în momentul actual am făcut peste 20 de șantiere la Luvru. Putem spune că șantierele cele mai importante au fost la Luvru. Dar au fost și în împrejurimea Luvrului.

V.D: Ce înseamnă șantiere la Luvru? Să le explicăm puțin ascultătorilor.

V.E: Dacă luăm ca exemplu ultimul, înseamnă un șantier pe cheiul François Mitterrand, de-a lungul Senei, la Le Grand Canal. Înseamnă un șantier de șapte ani. Deja au trecut patru. Mai sunt încă trei. Este un șantier imens. Ăsta ar fi ultimul.

V.D: Ce faceți acolo?

V.E: Refacem șapte statui de la zero, cu modelaj, cu mulaj, cu cioplit. Câteodată poate stăm pe o statuie și doi ani. Refacem toate șemineele. Sunt 12 șeminee imense. Plus toată fațade, de sus de la șemineu până la subsol. Sunt elemente de arhitectură, frontoanele. Este enorm de lucru. Am făcut deja două părți. Acum suntem la ultima parte a șantierului.

V.D: Asta este la Luvru, dar ați lucrat și la Châtelet, dacă nu mă înșel.

V.E: Am putea să facem o carte numai cu șantierele pe care le-am făcut la Paris. Am făcut la Sfânta Capelă. Am făcut coroana de spini a lui Hristos, 4 metri diametru. Am făcut la teatrul Châtelet cele patru statui care au fost livrate anul trecut. Am lucrat la (biserica) Madeleine. Am lucrat la (biserica) Saint-Eustache. Avem cel puțin zece șantiere numai în Paris.

V.D: Și în provincie, unde aveți și un atelier?

V.E: Ne-am stabilit de câțiva ani, de cel puțin 15 ani, în provincie. Atelierele de la Paris și Bagneux, am căutat niște spații mult mai mari și ne-am stabilit în Burgundia, undeva în apropiere de Nevers, unde avem ateliere, dar, bineînțeles și șantiere în zonă, dar și în restul Franței, nu numai la Paris.

V.D: Cum lucrați? Aveți o echipă? Să spunem ascultătorilor: sunteți cu soția dumneavoastră, lucrați în echipă cu ea dar și cu fiica dumneavoastră.

V.E: Și cu fratele soției, suntem deja patru din familie. Avem o echipă în jur de 20 de persoane cu care lucrăm și colaboratori, dar și angajați. Trimitem și la ucenicie. Avem ucenici pe care îi formăm. Actualmente avem doi trimiși la școală, care sunt în alternanță cu școală și antrepriză. Și formăm pentru că avem o parte din echipă care au ieșit la pensie din păcate. O parte sunt chiar români, foarte buni, dar care au peste 65 de ani, care trebuie înlocuiți. Facem și restaurare, dar și sculptură, adică schimbarea elementelor complet. Dar și restaurare, tratarea pietrei. Facem și mulaj și puțin bronz.

V.D: Ce e cel mai greu? Povestiți-ne cum obțineți un șantier. E o licitație, un „appel d’offre”?

V.E: Da, totul este prin licitație, „appel d’offre” cum se numește în franceză. Este foarte greu. Este ca în fiecare domeniu. Până te afirmi, mai greu te lasă colegii să intri. Am putea spune că facem parte din primele trei echipe de pe teritoriul Franței. Este foarte greu în sensul că e mai greu la sculptură. La restaurare sunt alte tehnici. Nu vrem să minimalizăm restaurarea. Dar ca să refaci totul de la zero e puțin mai complicat. Astăzi, noile generații mai puțin vor să transpire, să facă sculptură, să bată în piatră pe șantiere în frig. Nu prea mai avem. Avem în echipă mai mulți francezi decât români. Școlile de arte plastice din România nu mai formează pe sculptură clasică cum făceam pe vremuri.

V.D: Cu ce șantier, dacă ar fi să alegeți unul, v-ați mândri cel mai mult? Care e cea mai mare satisfacție pe care ați obținut-o până acum?

V.E: Ar fi mai multe, dar dacă ar fi să aleg una, pe care chiar aș fi putut să o semnez, ar fi coroana de spini de la Sfânta Capelă a lui Hristos, care are patru metri. Arhitectul m-a lăsat liber. Aș putea să spun că este o creație pe care aș fi putut să o semnez. Cred că ar fi una dintre piesele cele mai importante. După aceea ar fi Luvru, Reims, sunt foarte multe. Lista ar fi lungă. Dar prima este coroana de spini de la Sfânta Capelă. Cel mai mult îmi place. Sunt de 30 de ani în Franța și aproape 50 de ani de când am început să exersez această meserie. Iubesc piatra, cred că e vie. E cel mai mare element la care țin și pe care îl iubesc, să pot comunica cu piatra, dacă se poate spune așa ceva în românește.

V.D: Am vorbit mult despre restaurare, despre ce faceți pe diversele șantiere. Cum stați cu partea creativă personală? Mai aveți timp de așa ceva?

V.E: Da și spun dintotdeauna că nu toți sculptorii restauratori sau creatori au putut să le facă pe amândouă. Pentru mine sunt ca două flăcări care se ridică și care se ajută una pe cealaltă. Am reușit datorită restaurării să mențin și flacăra cealaltă. Și cu flacăra creației să o mențin pe cea a restaurării. Au fost două chestii care s-au ridicat împreună. Asta m-a ajutat foarte mult.

V.D: Ce înseamnă creația pentru dumneavoastră?

V.E: Creația a fost importantă pentru că a fost acea latură eșapatorie de care tot omul are nevoie. Din 1990 de când am venit am expus la Grand Palais. Îmi aduc aminte că la un moment dat eram chiar șapte sculptori români care expuneam la Salon des Realités Nouvelles. Ne căram cu blocurile de piatră și expuneam acolo. Plus că am încercat să îmi caut un fel de a mă exprima. Fiecare sculptor creator crede că are ceva de spus și vrea să își găsească un drum al lui. Este greu. Nu știu dacă l-am găsit, dar am încercat și încă mai încerc să mă dezvolt în acest domeniu, neștiind să scriu. Poate dacă știam să scriu, dacă eram scriitor, nu mai era nevoie să fac sculptură. Dar neștiind să scriu încerc să exprim ceva care e greu de scos.

V.D: Ce relații întrețineți cu România, cu lumea artistică de acolo? Mergeți acolo? Aveți schimburi?

V.E: Cu lumea artistică poate mai puțin, dar încerc să am o relație foarte importantă cu locurile unde m-am născut. Am făcut și schimburi, am creat un simpozion.

V.D: De lângă Craiova, nu?

V.E: Da, sunt de lângă Craiova, în județul Vâlcea. Vinul de la Drăgășani e acolo. Am creat un simpozion de sculptură. Suntem acum la a treia ediție. M-am implicat. Am făcut o înfrățire, două înfrățiri, localitățile din județul Vâlcea cu două din departamentul Nièvres. M-am implicat și poate și anul ăsta, dacă ne lasă covidul, la toamnă sau în mai continuăm simpozionul din România.

V.D: Întrețineți relații cu diaspora română din Franța sau sunteți puțin izolat?

V.E: Nu am relație cu diaspora. A trebuit să stau mai mult în atelier decât să socializez. În schimb, cu sculptorii da. Chiar în echipă avem o parte din sculptori români. Unii au ieșit la pensie. Sunt o generație mai mare. Și suntem o echipă puțin internațională. Câteodată avem șapte, zece naționalități. Dar pot să spun că cu diaspora românească nu am o legătură strânsă, din păcate.