Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


«Marea Neagră în Marile Lacuri»-primul roman al româno-congolezei Annie Lulu, primit cu mare entuziasm de criticii literari din Franţa

vlcsnap-2021-02-11-13h08m04s470.png

Scriitoarea româno-congolezà Annie Lulu, în studioul RFI din Paris.
Scriitoarea româno-congolezà Annie Lulu, în studioul RFI din Paris.

«La mer Noire dans les Grands Lacs» (Marea Neagră în Marile Lacuri) este primul roman publicat de scriitoarea româno-congoleză Annie Lulu la prestigioasa editură Julliard. Cronicile şi criticile literare sunt numeroase şi toate, fără excepţie, de-a dreptul entuziaste. Le Monde, Libération, Le Figaro, revista de specialitate Livres Hebdo – iată doar câteav titluri ale presei franceze care au salutat această apariţie editorială ce se aseamănă cu un lung monolog poetic şi totodată acerb. Nili, personajul principal din acest remarcabil roman, pleacă din România în căutarea tatălui, reîntors acasă, în Congo, după ce a studiat în România lui Ceauşescu. Drumul de la Iaşi la Bukavu, pe malul lacului Kivu, se opreşte rând pe rând, mai întâi la Bucureşti, apoi Paris şi Kinshasa. Vasile Damian a invitat-o pe Annie Lulu în studioul de la Paris şi a vorbit cu ea, mai întâi în româneşte. Franceza şi româna vor alterna apoi de-a lungul interviului.

Annie LULU: M-am născut la Iaşi, în România, dar am crescut în Franţa. Am fost educată aici şi am avut şansa să trăiesc cu părinţii mei, la Paris.

Vasile DAMIAN: Mama Dvs. fiind româncă şi tatăl congolez…

A.L: Da.

V.D: Aşa cum m-aţi rugat la începutul acestui interviu, o să continuăm acum în limba franceză, o limbă pe care o stăpâniţi mai bine având în vedere că aţi venit foarte tânără aici. In această limbă consideraţi că vă puteţi exprima mai liber ideile, gândurile. Dacă înţeleg bine, există o parte autobiografică în romanul Dvs. Ce vă deosebeşte totuşi de Nili, personajul principal din roman?

A.L: Ce ne deosebeşte este ceea ce s-a întâmplat după ce ne-am născut fiecare dintre noi. Cum vă spuneam, m-am născut în România dintr-o mamă româncă şi un tată congolez dar am crescut aici, în Franţa. Am fost educată şi şcolarizată la Paris. Am învăţat să citesc şi să scriu în limba franceză. Nili a crescut în România, la Bucureşti, cu mama ei, până la vârsta de 25 de ani şi de abia după aceea a venit în Franţa. Este un parcurs diferit şi pentru că Nili a trăit cu absenţa în timp ce eu am crescut şi mi-am trăit în deplinătate toate culturile, atât materne cât şi paterne.

V.D: De-a lungul monologului ei cu copilul care urmează să se nască, Nili este foarte dură – pe bună dreptate – cu ţara în care s-a născut, cu ţara mamei ei Elena. «Acest colţ vechi şi putred al Europei, în care sclavia romilor nu a fost abolită decât acum 160 de ani, care a comis atrocităţi în timpul celui de-al doilea război mondial, o provincie a lumii în care luna este încă plină de pogromuri.» Putem spune că de-a lungul întregului roman, lui Nili îi este ruşine de această ţară, aşa cum Elenei i-a fost ruşine de fiica ei de-a lungul copilăriei.

A.L: Nu ştiu dacă putem vorbi despre ruşine pentru că eu cred că luciditatea lui Nili este şi ea parte a culturii pe care o poartă. O luciditate amestecată cu nostalgie şi vise pentru viitor, într-o societate care nu există dar în care şi-ar fi dorit să crească. Există acest dor, această nostalgie a societăţii pe care a fost obligată s-o părăsească. Nili îi transmite fiului ei enorm de multe lucruri care-i vin din ţara ei de baştină, cântece, şamd. Are o legătură fetală, embrionară cu ţara ei, dar totodată, este conştientă că oraşul în care s-a născut, Iaşi, şi ţara în care a crescut, România, luna ştie şi a văzut ce s-a întâmplat. In acelaşi timp, o bogăţie şi o minunăţie culturală în care a crescut, şi totodată paginile negre, sumbre, ale istoriei României. Intr-un fel, Nili «îmbracă» această istorie, aş spune chiar de o manieră epidermică, fără ca ea însăşi să fii fost implicată în această istorie. Nili este o tânără femeie care a avut mult noroc, care a făcut studii superioare. Mama ei este profesoară universitară, deci Nili a avut acces la multe posibilităţi. Ea rămâne totuşi lucidă, păstrează gustul amar al istoriei pământului pe care încearcă să-şi găsească şi să-şi facă locul dar nu reuşeşte. Nili are un fel de dublă mişcare: ia cu ea, în afara ţării, «aromele» României – vocea, muzica, etc. - şi în acelaşi timp are o privire lucidă asupra societăţii din trecut şi a societăţii în care a crescut, privire pe care încearcă s-o transmită copilului ei când îi vorbeşte.

V.D: Romanul Dvs. este presărat cu cuvinte străine – româneşti dar şi lingala sau swahili. Ţuică, mărţişor, conducător, fasole dar şi ntaba, care înseamnă capră, madesu, care înseamnă fasole, fufu care e mămăliga noastră, şamd. Acest multilingvism vi se potriveşte foarte bine mai ales că şi Dvs. vorbiţi mai multe limbi. Ce satisfacţie vă aduce acest dar de a putea vorbi mai multe limbi?

A.L: Nu ştiu dacă putem vorbi despre un dar. E mai degrabă o moştenire, care mi-a fost dată fără să vreau. Foarte mică, când mai eram în România, între Iaşi, Galaţi şi Timişoara, am fost înconjurată de multă dragoste şi bunăvoinţă dar şi de persoane din vechea generaţie, din partea mamei, care mi-au transmis foarte multe lucruri prin intermediul limbii române. Mai târziu, de-a lungul educaţiei pe care am primit-o în Franţa, am pierdut mult dar limba română a rămas pentru mine, limba maternă. Apoi, l-am auzit pe tatăl meu vorbind lingala şi swahili chiar dacă cu mine vorbea româneşte. Incă în zilele noastre, pot conversa cu el în româneşte când îşi aminteşte de anii studenţiei petrecuţi în România. Treptat însă, acasă, limba franceză a început să devină majoritară.

V.D: Ne puteţi spune de unde vine numele de Nili? In roman, ne promiteţi la un moment dat că o să ne spuneţi mai multe dar eu am rămas nesatisfăcut.

A.L: E o deschidere, poate, spre o eventuală urmare, un alt volum, într-un viitor foarte îndepărtat. Poate că atunci vom afla sensul acestui cuvânt care este o tiflă dată istoriei întrucât e vorba despre un acronim din limba ebraică dar şi o mică provocare pentru că o fetiţă nu ar trebui să poarte acest nume. Căutam un nume care să reflecte această scurgere a cuvintelor pe care Nili le transmite copilului ei. Am căutat mai multe nume de fluvii feminine sau care să poată fi feminizate. Aşa am ajuns la Nili care este deci la încrucişarea mai multor universuri: acronimul în ebraică şi cuvântul Nil în interior, ca un fel de feminizare a acestui fluviu african.

V.D: Există un fel de dezechilibru între monologul lui Nili pe malul lacului Kivu, între Bukavu şi Goma, şi celălalt «mal» al vieţii ei, malul Mării Negre, pe care Nili nu l-a văzut decât o singură dată în viaţa ei.

A.L: Nici măcar nu îşi mai aminteşte de ea. Doar i s-a spus că a fost o dată băgată în apa Mării Negre, când era bebeluş. Mai mare, a mai fost o dată cu mama ei la Constanţa.

V.D: Evocam trecutul greu, mai mult sau mai puţin recent, al României, dar vă referiţi şi la prezent care nici el nu e foarte strălucit. Rasismul anti-negri – Nili a fost tratată drept «maimuţă» când avea 5 ani. Descrieţi şi rasismul anti-romi, dealtfel, vorbiţi chiar şi limba romani. Ce vă atrage la această cultură de vreme ce şi aici la Paris, i-aţi însoţit pe ţigani?

A.L: Am avut norocul să am nişte prieteni care mi-au transmis, în urmă cu câţiva ani, pe când devenisem déjà adultă, limba romani chib. Pentru mine nu e o atracţie, e doar o conştinţă, o tentativă de a reînvia anumite istorii ale strămoşilor mei care nu mi-au fost transmise. Fie pentru că vroiau să-şi depăşească propria condiţie pentru a deveni «români normali» şi deci nu au transmis această limbă şi cultură şi şi-au părăsit apropiaţii. Au existat multe tentative de ruptură în generaţiile care m-au precedat iar eu încerc acum să repar. Cred că misiunea generaţiei mele este de a reda viaţă sau de a perpetua tradiţii şi apartenenţe culturale care fie au fost tăiate, fie au fost renegate. E însă povestea secolului 20 în care multe persoane au preferat să întoarcă pagina naşterii lor pentru a se integra mai bine într-o societate extrem de dură şi de discriminatorie. Este deci din partea mea, a generaţiei mele, un fel de dorinţă de a repara. Nu este vorba de vreo atracţie exotică care mi s-ar părea dealtfel complet deplasată. E un omagiu pe care îl aduc celor care m-au precedat.

V.D: Voiajul lui Nili, orice am spune sau crede, este magnific. El ne duce de la Iaşi la Bucureşti, apoi la Kinshasa, Bukavu şi Goma, trecând bineînţeles prin Paris, mai exact prin cartierul la Goutte d’Or. Dvs. care trăiţi la Paris din copilărie, cum vi se pare acest oraş azi faţă de cum l-aţi cunoscut acum trei decenii când aţi sosit de la Bucureşti?

A.L: Mi-amintesc că în copilărie, nu mi-am dorit să vin la Paris. A fost o sfâşietură. Mică fiind am acceptat cu greu să părăsesc România. Copilăria mea acolo a fost ca o epocă de aur, precum grădina Raiului, pe care însă am pierdut-o. Sosirea la Paris a fost deci mai degrabă brutală. Amintirile pe care le am sunt acest şoc brutal, impresia de a mă nu mai avea căldura binevoitoare a lumii care mă înconjura - bunicul Gheorghe, naşa Mihaela şi mătuşa Lucica. Azi, după ce am fost mult timp pariziană, m-am mutat în periferie, lângă o apă. Aveam nevoie să fiu pe malul apei. Sunt bucuroasă să văd cum se dezvoltă acest oraş, cu toate culturile sale diverse, cu întâlnirile sale variate pe care le propune. In acelaşi timp însă am vrut să fiu în altă parte, să trăiesc la Bucureşti, la Kinshasa,…

V.D: V-aţi întors în România de când aţi plecat de acolo?

A.L: Da. Văd şi ştiu că viaţa culturală este foarte dinamică. Şi eu aş vrea să particip, să trăiesc un pic acolo. Mă gândesc foarte serios să mă întorc câteva luni ca să trăiesc un pic zi de zi la Bucureşti ca să simt şi să înţeleg viaţa actuală a românilor. Cred că este ceva foarte puternic, foarte dinamic în viaţa culturală românească.

V.D: Cum spuneam, de-a lungul celor 200 de pagini ale romanului Dvs. auzim mai multe limbi, descoperim ţări şi peisaje diferite, regăsim de asemenea referinţe literare dar şi politice. Stăpâniţi mai multe limbi şi, în plus, înţeleg că şi cântaţi la diverse instrumente…

A.L: Nu ştiu dacă pot spune că stăpânesc mai multe limbi. Cert este că am învăţat mai multe limbi, mai întâi la şcoală şi apoi când am devenit adultă. Pe unele le vorbesc mai bine, pe altele le scriu mai bine. In funcţie de perioadele vieţii mele, scot mai mult sau mai puţin în evidenţă câte o altă limbă. Cât despre instrumentele muzicale, nu am avut o formaţie de muzician clasic dar sunt o melomană graţie părinţilor mei care mi-au deschis acest gust. Apreciez muzicile tradiţionale, folclorice, dar şi blues şi jazz. Intr-o zi am avut norocul să am o chitară între mâini iar recent m-am apucat să cânt la banjo. Bunicul meu cânta la mandolină dar şi la banjo deci e ceva în familie. Nu sunt o virtuoază, sunt încă elevă dar muzica e o mare plăcere pentru mine.

V.D: Am auzit că sunteţi şi vocalistă. Ne fredonaţi ceva scurt, câteva note?

A.L: Ce aş putea să vă cânt?

V.D: Poate o doină?

A.L: E o foarte frumoasă doină pe care am ascultat-o de curând. Era cântată de Tudor Gheorghe.

A.L: Toată lumea o cunoaşte, sigur o ştiţi şi Dvs. Ascult multă muzică românească, nu i-aş spune folclorică ci mai degrabă tradiţională pentru că se potriveşte mai bine termenul. Imi place mult să ascult melodiile Mariei Lătăreţu sau pur şi simplu muzică romani. Astea sunt lucrurile care mă mişcă.

V.D: Vă mulţumesc mult de tot şi sper ca în curând, ascultătorii noştri şi cititorii din România să poată şi ei călători alături de Nili. Ştiţi cumva când şi unde va apărea romanul Dvs. în România?

A.L: Sper în câteva luni, sper în orice caz să iasă anul acesta.

 
Interviul cu scriitoarea româno-congolezà Annie Lulu