Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Nat Shaffir: un copil evreu crescut la țară în vremea Holocaustului

nat_shaffir_01.jpg

Nat Shaffir
Nat Shaffir acum în pe vremea când trăia cu familia în România
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

Supraviețuitor al Holocaustului, copil crescut pe o fermă din Moldova, maratonist și cuceritor al muntelui Kilimanjaro de aproape 6000 de metri la peste 80 de ani, păstrător al memoriei. Un portret al lui Nat Shaffir care a stat de vorbă cu RFI.  

Reporter: Născut Nathan Spitzer la Iași pe 26 decembrie 1936, Nat Shaffir este un evreu atipic: a crescut la țară pe o fermă și a trăit până la 13 ani în România, trecând prin persecuțiile regimului condus de Ion Antonescu, iar apoi prin discriminarea prin alte mijloace la care a fost supusă familia sa de regimul comunist. Iată povestea sa:

Nat Shaffir: Ambii părinți s-au născut în Transilvania, care la acea vreme făcea parte din Ungaria. Mama mea era cea mai învârstă dintre 12 frați și surori, iar tatăl meu cel mai tânăr din șapte.

În 1924 tatăl meu împreună cu doi frați ai săi s-au decis să se stabilească în Moldova unde au înființat o fermă de producție a laptelui, al cărei principal client era armata română. Au avut succes cu această afacere deschisă în comuna Bucium din județul Iași.

Era o comunitate rurală agricolă, iar tatăl meu avea numeroși prieteni ne-evrei, făcea afaceri cu ei și îi ajuta oricând aveau nevoie.

Într-o bună zi, tatăl meu, care era cel mai tânăr între cei frați care veniseră în Moldova, s-a hotărât că a venit timpul să se căsătorească, iar cel mai ușor mod de a găsi o mireasă era să se întoarcă în satul de unde venise.

Zis și făcut. S-a întors în satul natal din Transilvania unde a găsit o fată, s-au căsătorit și au plecat cu șareta trasă de cai la Sighet, unde s-au suit în tren. A fost prima călătorie a mamei mele cu trenul și de asemenea prim oară în viața ei când pleca din satul natal.

Nat Shaffir cu familia 1938
Nat Shaffir cu mama, mătușa și sora sa în 1938. Mătușa a fost deportată la Auschwitz din nordul Transilvaniei și ucisă acolo în 1944
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

S-au stabilit la Bucium și nu după mult timp au devenit părinții a trei copii: două fete și un băiat.

Reporter: În această perioadă – anii ’30 – au avut de făcut față antisemitismului?

NS: Nu inițial, cel puțin nu așa cum se manifesta în Germania. Erau oameni cărora nu le plăceau evreii, dar în comune mici ca Bucium erau 30% evrei și 70% creștini și se înțelegeau bine unii cu alții.

Cum în acele vremuri evreii nu aveau dreptul să fie proprietari de pământ se ocupau cu alte lucruri: comerțul cu vite, așa cum erau bunicii mei, din partea tatei și a mamei, dar din ce mi-au povestit în acel timp nu au fost confruntați cu antisemitismul.

Rep: Care sunt primele dumneavoastră amintiri din acea perioadă?

NS: La acea vreme România era o monarhie iar Carol al II-lea era rege. Îmi aduc aminte că în 1940 – 1941 puterea a fost preluată de Ion Antonescu împreună cu Mișcarea Legionară. În 1941 a fost marele pogrom de la Iași când au fost uciși peste 10 mii de evrei.

Evrei uciși în pogromul de la Iași
În iulie 1941 familia lui Nat a aflat despre pogromul de la Iași, nu departe de Bucium
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

Noi nu locuiam la Iași, dar i-am auzit pe părinții mei discutând la masă despre asta, dar nu știam cât de grav a fost masacrul la acea vreme, dar încetul cu încetul au început să parvină știri de acolo, în zona pieței, de la oameni care reveneau de la Iași.

Rep: Cât de departe era Bucium de Iași?

NS: Îmi aduc aminte că în 1942 am călătorit cu o șaretă trasă de cai și drumul a durat două ore și jumătate sau trei între Bucium și Iași.

Rep: Vremurile bune s-au încheiat în 1942 când ați fost deportat împreună cu familia din Bucium.

NS: Înainte de asta a începutul războiul, în 1939, dar noi n-am fost afectați, doar Polonia. În acei ani m-am dus la grădiniță. Aveam un vecin, un preot ortodox, care venea pe la noi o dată pe

Nat Shaffir cu familia sa
În 1942 Nat Shaffir a fost dus cu familia în ghettoul de la Socolo, Iași. În 1950 au emigrat cu toții în Israel
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

săptămână și-i cerea tatălui meu o donație pentru biserică și produse lactate pentru ajutorarea enoriașilor săraci.

În cei 18 ani cât a trăit la Bucium tatăl nu a refuzat niciodată o astfel de cerere. Dar într-o bună zi din 1942 lucrurile s-au schimbat. Același preot s-a prezentat la noi acasă cu un polițist și doi civili înarmați, foști legionari.

Atunci s-a întâmplat ceva ce nu se mai întâmplase niciodată: noi am ieșit la poartă cu toții, iar preotul ne-a arătat polițistului și i-a spus: “Ăștia sunt jidani”. Așa că am fost denunțați autorităților un preot, același care timp de 18 ani a cerut și a primit donații din partea tatălui meu.

Și așa dintr-o dată, în noiembrie 1942 am fost dați afară din ferma noastră și mutați în ghetto-ul Socola de la Iași.

Rep: Ce s-a întâmplat cu ferma?

NS: Am aflat după război. Tatăl meu a fost trimis în timpul războiului într-un lagăr de muncă forțată, iar când ne-am întors după război am găsit fermă împărțită: o parte era a preotului și a familiei sale, polițistul și familia sa avea o altă parte, iar primarul comunei avea restul fermei.

Rep: Ce limbă vorbeați pe atunci?

NS: La școală și cu prieteni vorbeam română, iar în familie vorbeam idiș.

Rep: Ce s-a întâmplat cu școala?

NS: La grădiniță a fost totul în regulă, nu s-a făcut diferență între copiii români și cei evrei. Dar odată ce am fost luați în ghettou în primul rând am fost obligați să purtăm steaua galbenă pe piept, apoi copiii evrei nu au mai avut dreptul să meargă la școală, religia era interzisă, toată lumea a fost obligată să facă munci precum măturarea străzilor sau în piață, dar chiar dacă educația era interzisă, erau rabini în vârstă care ne învățau.

Rep: Ați spus că tatăl dumneavoastră a fost obligat să facă muncă forțată în vremea regimului Antonescu.

NS: El a fost luat în iunie 1943 și nu s-a mai întors în ghettou până în primăvara lui 1945, chiar dacă am fost eliberați în august 1944, pentru că fusese trimis în Polonia la construcția de căi ferate.

Trenurile morții
Mii de evrei din Iași au pierit în Trenurile morții
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

A fost o muncă grea, dar tatăl meu era un om puternic, atât fizic cât și mental și aceasta i-a permis să supraviețuiască. Înainte de a pleca, îmi aduc aminte că în ziua în care a fost luat în lagărul de muncă forțată am mers cu el până în centrul ghettou-lui de unde urma să fie transportat.

Și el mi-a zis: “O să fie mai greu înainte să fie mai bine”. Și-mi mai aduc aminte că atunci când ne apropiam de centru s-a întors către mine, mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus cinci cuvinte pe care le voi ține minte toată viața “Nat, ai grijă de fete”. Eu aveam șapte ani iar el știa că are toate șansele să nu se mai întoarcă, pentru că mulți dintre cei trimiși în lagăre mureau de malnutriție sau epuizați de muncă.

Așa că la șapte ani am devenit practic capul familiei. Mâncare era foarte puțină, aveam rație la pâine, aveam o rație la petrol lampant, o dată pe săptămână, dar evreii nu aveau voie să cumpere din magazine, nu aveai dreptul la pâine alta decât cea pe cartelă, rația era un sfert de pâine de persoană odată la două zile, era foarte puțin și foametea era foarte răspândită.

Rep: Au existat acte de violență în ghettou împotriva evreilor?

NS: În interiorul ghettou-lui nu, pentru că erau doar evrei, dar când ieșeam în afară să ne luăm rația erau huligani, care se legau de copiii evrei, băieți și fete. Inițial tatăl meu o trimitea pe sora mea mai mare să ia rația. Ea era cu doi ani mai mare ca mine și bineînțeles că huliganii se legau de ea. Din acel moment, tata m-a trimis pe mine să iau pâinea.

De mai multe ori m-am întors acasă bătut și cu sânge pe față, dar asta mă durea mai puțin decât faptul că acești huligani îmi furau pâinea și pentru următoarele două zile nu aveam ce mânca.

Rep: Pe 23 august 1944 Regele Mihai a ordonat arestarea lui Ion Antonescu și România a părăsit alianța ci Germania nazistă alăturându-se URSS, SUA și Marii Britanii. Peste câteva zile Armata Roșie a intrat în Iași. Ce amintiri aveți din acele zile?

NS: Lucrurile au revenit la normal, deși de fapt nu era normal. Mai întâi, la începutul lui august 1944 orașul a fost bombardat. Când începeau bombardamentele oamenii fugeau la câmp și se ascundeau în tranșee. La un moment dat au fost trei zile de bombardamente continue.

Și dintr-o dată s-a făcut liniște și un om în vârstă – nu mai erau bărbați tineri, toți cei cu vârste între 18 și 50 de ani fuseseră luați la muncă forțată – a spus: “Am fost eliberați, suntem liberi”. L-am întrebat ce voia să spună și mi-a arătat afară – erau soldați ruși, cu bonetă cu stea roșie în frunte. Așa că am fost eliberați la sfârșitul lui august 1944.

Dar chiar dacă am fost eliberați, puteam cumpăra de mâncare, puteam merge la școală, totuși a rămas antisemitism sub regimul comunist.

Rep: Voiam să vă întreb cum s-au comportat militarii sovietici pentru că sunt documentate violuri și jafuri comise de aceștia în România.

NS: Cu noi s-au comportat foarte frumos, ne-au dat și mâncare așa că nu am avut o experiență rea. Poate pentru că fuseserăm victime ale naziștilor care erau dușmanii lor ei considerau că ne datorează mai mult respect, dar mai târziu lucrurile s-au schimbat pentru că sub regimul comunist erau oameni care semănau cu cei dinainte.

Rep: Vorbiți-mi vă rog despre experiența antisemitismului în timpul celor aproape șase ani pe care i-ați trăit sub regimul comunist înainte să părăsiți România.

NS: Vă aduceți aminte de organizația de pionieri, elevi cu cravată roșie, unde erau invitați să se alăture elevii buni. Sora mea mai mică și cu mine eram cei mai buni din clasă, dar n-am fost niciodată invitați să devenim pionieri.

Noi pierduserăm doi ani și jumătate de școală și dacă pierdeai clasa întâi sau a doua, rămâneai în același pentru o perioadă, așa încât copiii evrei erau cei mai vârstnici în clasele mici și de aceea mulți copii creștini au ajuns să considere că copiii evrei erau proști pentru că noi pierduserăm doi ani și jumătate de școală.

În altă situație, tatăl meu a angajat doi oameni să taie lemne pentru iarnă și s-au prezentat patru oameni. Tatăl meu a spus “Am angajat doi oameni, nu vreau să plătesc patru”. Și atunci unul dintre oameni a pus mâna pe un topor și l-a întrebat pe tata: “Câți oameni zici că ai angajat?”, iar tata a răspuns: “Patru” iar asta spune totul.

Rep: Ce s-a întâmplat cu proprietățile familiei dumneavoastră?

NS: În primul rând ferma a fost confiscată. După ce am plecat în Israel am făcut demersuri pentru compensare care au durat mulți ani. Înainte de a muri tatăl meu mi-a spus: Nat, nu-i lăsa, fă-i să plătească și până la urmă am primit ceva, dar nu atât cât valora ferma.

Rep: Ce s-a întâmplat când ați făcut cerere de emigrare în Israel?

NS: În 1947 tatăl meu și-a dat seama că nu avem aveam niciun viitor în Iași și singurul loc care primea refugiați evrei în acel timp era Palestina. Așa că am făcut cerere de viză de ieșire din România și peste câteva luni am primit răspuns negativ.

Familia lui Nat Shaffir
Familia lui Nat Shaffir a reușit să emigrez în Israel în 1950 după trei ani de cereri respinse
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

Am făcut o nouă cerere de viză de ieșire, din nou refuzată. Mama mea, care pe vremea când eram în ghettou lucra într-un spital de copii, spălând podele și closete, a auzit un copil care respira greu și cum avea experiență de îngrijire a copiilor fiind cea mai mare din 12 și imediat a chemat medicii care l-au tratat.

Acel copil era fiul șefului poliției din Iași, care atunci când a venit să-și vadă copilul a fost informat de medici că fiul său a fost salvat de o evreică, iar povestea a fost uitată.

Când am încercat să plecăm, am aflat că această persoană era în continuare șeful poliției. Așa că mama s-a dus la el și i-a spus: “Nu știu dacă mă mai țineți minte, dar eu sunt cea care -a salvat fiul, lăsați-ne să plecăm”. I-a dat și ce bani mai avea, i-a pus pe masă și a spus: “Asta e tot ce ne-a rămas, vă rugăm, dați-ne șansa să plecăm din țară”.

Polițistul i-a spus să vină după o săptămână când am obținut viza de ieșire, ne-am dus la Constanța, ne-am îmbarcat pe un vapor și am ajuns în 1950 în Statul Israel, care fusese înființat în 1948, după ce făcuserăm prima cerere de emigrare în Palestina. A durat trei ani până am obținut viza de ieșire.

Rep: Au trecut mai bine de 70 de ani de când ați părăsit România. V-ați mai reîntors vreodată?

NS: Nu. Am încercat, dar aveam numai amintiri triste, nu era nimic vesel, m-am gândit, dar n-am putut să fac această călătorie.

Am un fiu care este colonel în armată și a avut o implicare în NATO și la un moment dat a fost în Macedonia și mi-a spus: “Tată, nu sunt departe de România, de ce nu zbori la București, luăm o mașină și mergem să vedem unde ai trăit”. Aproape că am spus da, dar pe urmă nu am putut să o fac.

Rep: Văd că ați pierdut și uzul limbii române, deși ați trăit și 11 ani în Israel unde erau mulți emigranți din România.

NS: Încă mai înțeleg românește, dar timp de 70 de ani nu am avut cu cine vorbi, iar în Israel emigranții din România vorbea în idiș. Cu timpul am încercat să mă integrez în Israel și să vorbesc mai mult în ebraică.

De asemenea, am încercat să uităm ce ni s-a întâmplat, de aceea nu vorbeam niciodată despre asta. Eu însumi n-am putut vorbi până acum 10 ani când am colaborat cu Muzeul Holocaustului de la Washington.

Rep: Totuși puteți într-un fel să vă considerați norocos, pentru că ramura familiei dumneavoastră care a rămas în Transilvania a fost nimicită de naziști.

NS: Dacă vă amintiți faptele istorice, Germania a ocupat Ungaria în martie 1944 și între aprilie și iulie 1944 au deportat 440 de mii de evrei. Între aceștia s-au aflat 33 de membri ai familiei mele, între care bunici, unchi și mătuși, veri și verișoare. Cu toții au fost deportați la Auschwitz.

Cei care nu puteau lucra au pierit în camerele de gazare. Cei care puteau lucra au fost trimiși în alte lagăre, unii dintre ei au murit, nu știm unde și când, singurul lucru pe care-l știm cu exactitate este că bunicul meu și doi fii ai lui au fost la Auschwitz până la sfârșit.

Bunicul a murit de malnutriție, cu o lună înaintea eliberării lagărului de către Armata Roșie pe 27 ianuarie 1945. Cei doi unchi ai mei, unul de 22 de ani, altul de 21 de ani, au supraviețuit după eliberare. Fiecare dintre ei cântărea 30 de kilograme, erau ca niște schelete ambulante.

Când Crucea Roșie a ajuns la Auschwitz după eliberare i-a transportat pe acești supraviețuitori pe vase în Suedia, țară neutră pe vremea războiului. Unul din cei doi unchi ai mei nu a rezistat și a murit înainte să ajungă în Suedia, iar celălalt care a reușit să ajungă acolo a stat patru ani într-un sanatoriu ca să se refacă. Așa că din 33 de membri ai familiei mele extinse din nordul Transilvaniei, unul singur a supraviețuit.

El a emigrat în Statele Unite și el este cel care m-a sponsorizat să vin acolo în 1961, singurul supraviețuitor din familia mea transilvăneană.

Rep: Știu de asemenea că sunteți un entuziast practicant al exercițiilor fizice, aveți chiar câteva performanțe notabile. Puteți să-mi povestiți despre asta?

NS: Da, duc o viață foarte corectă: mănânc sănătos, fac exerciții fizice. Obișnuiam să alerg, între cinci și opt kilometri de patru ori pe săptămână, eram ocupat cu munca, cu familia și deci nu aveam prea mult să merg la sală.

Nat Shaffir 2018
Nat Shaffir a alergat ultimul său maraton în 2018, al 81 de ani
Image source: 
CBS News

La vârsta de 65 de ani soția mea și cu mine am făcut un curs la facultatea de medicină a Universității Georgetown de la Washington. Un profesor de acolo ne-a spus că fiica lui, și ea participantă la curs tocmai alergase un maraton în ziua precedentă. Și atunci mi-am spus: dacă ea poate face asta, atunci și eu pot.

Și așa, la vârsta de 65 de ani am alergat primul meu maraton, iar în 2018 am alergat al 12-lea meu maraton, dar a fost foarte greu pentru că genunchii mei nu mai rezistau și am spus că acesta va fi ultimul meu maraton, eu fiind cel mai în vârstă participant la acel maraton.

Eu totuși voiam să continui să fac exerciții fizice și așa am început să practic drumeții montane. Asta și datorită faptului că am crescut într-o fermă, în mijlocul naturii.

Într-o bună zi mi-am spus că vreau să fac ceva deosebit și m-am hotărât să urc un munte. M-am uitat pe hartă și am decis să urc muntele Kilimanjaro, așa că am urcat acest munte în august 2019. Este cel mai înalt munte din Africa cu o altitudine de 5895 de metri.

Nat Shaffir pe vârful Kilimajaro
Nat Shaffir a urcat cel mai înalt munte din Africa, Kilimajaro, la vârsta de 83 de ani
Image source: 
Nat Shaffir

Îmi aduc aminte în preziua atingerii vârfului era foarte frig, vânt, condiții cumplite și atunci mi-am adus aminte din nou de ce mi-a spus tatăl meu: că va fi mai greu înainte să fie mai ușor și asta m-a ajutat. Din acel moment am știut că voi ajunge în vârf.

Rep: În final aș dori să revin la Holocaust. Chiar dacă până la o anumită vârstă nu ați dorit să vorbiți despre experiența din copilărie, la un moment dat v-ați hotărât să colaborați pe această temă cu Muzeul Holocaustului de la Washington. Puteți să-mi vorbiți despre această experiență?

NS: Târziu în viață am întâlnit un supraviețuitor din Polonia. Când am vizitat muzeul pentru prima oară asta mi-a readus amintiri dureroase și nu m-am mai dus. Și când m-am întâlnit cu acest supraviețuitor mi-a spus să vin cu el la muzeu, să-mi arate ce face el acolo.

Nat Shaffir
Nat Shaffir conferențiază despre Holocaust la Muzeul Holocaustului de la Washington din 2010
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

Și am văzut cum explica copiilor, elevilor de liceu și studenților ce i s-a întâmplat în timpul Holocaustului și atunci mi-a dat seamă că era în vârstă și nu peste mult timp vom fi cu toții morți așa că avem datoria să vorbim.

Din 2010 am devenit ceea ce se cheamă un docent și predau la agențiile care aplică legea ce s-a întâmplat în acele vremuri, cum polițiști bun se pot transforma în polițiști răi. Știm că Holocaustul nu a început peste noapte, a început treptat. Se poate repeta și chiar se întâmplă în unele locuri.

Din acel moment am călătorit în diverse locuri ca să le vorbesc oamenilor și să îi educ. Acum vorbesc pe ZOOM elevilor din diferite școli.

Rep: Care este mesajul dumneavoastră către tinerii din România cu privire la Holocaust?

NS: Aș spune că trebuie să vorbești, nu ai dreptul să taci. Trebuie să alegi de partea cui ești, dacă rămâi neutru asta îl ajută doar pe infractor. Dacă taci, ei vor continua. Și asta am văzut și la muzeu, vecini care au tăcut și azi vedem în diferite locuri din lume lucruri din acestea întâmplându-se așa că trebuie să luăm atitudine, acesta este mesajul meu pentru tineri.

Nat Shaffir la Muzeul Holocaustului Washington
Nat Shaffir speră ca tinerele generații să transmită mai departe mesajul supraviețuitorilor Holocaustului după ce aceștia vor dispărea
Image source: 
Muzeul Holocaustului Washington

Majoritatea supraviețuitorilor au peste 80 și 90 de ani, eu însumi sunt dintre cei mai tineri la 84 de ani. Iar după ce noi nu vom mai fi ei trebuie să devine vocea noastră mai tânără, speranța noastră ei ca acești tineri să spună povestea noastră atunci când noi nu vom mai fi.