Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Legenda lui Alex “Tacu” Teofilovici (1928-2021), un erou discret al rugby-ului românesc (partea 2-a)

alex_tacu_teofilovici_la_batranete.jpg

Alex Tacu Teofilovici
Alex Tacu Teofilovici a trăit în ultimii 50 de ani ai vieții și a murit în Canada
Image source: 
Bogdan Teofilovici

În luna mai a decedat la Montreal Alexandru Teofilovici, unul dintre marii jucători și antrenori români de rugby, dar practic necunoscut de generațiile mai tinere. Chris Thau continuă povestea acestui erou discret al jocului cu balonul oval.

Alexandru “Tacu” Teofilovici a fost unul dintre jucătorii de legendă ai rugby-ului românesc. El a jucat pe post de pilier stânga, cunoscut pentru forța sa herculeană și a făcut parte din echipa României care a învins pentru prima oară Franța în 1960. Dar Tacu a avut și o carieră plină de succese ca antrenor.

Antrenor federal

Primul meci al echipei naționale sub conducerea tehnică a antrenorului federal Alexandru Teofilovici, cu Viorel Moraru ca antrenor, a fost dezamăgitor – un meci nul 9-9 cu Ceho-Slovacia la Praga, cu grămada ceho-slovacă, condusă de căpitanul Eduard Kreutzner, dominantă. Meciul următor, cu Italia la L’Aquila, s-a soldat cu o înfrângere la limită 3-0, iar cel de al treilea meci, cu Franța la București la sfârșitul lunii noiembrie, s-a încheiat cu victoria francezilor 9-3. Chiar în ziua de Crăciun în 1966, Dinamo a fost învinsă cu scorul de 12-0 de campioana Franței SU Agen, în deplasare, în prima manșe a Cupei Campionilor Europeni, trofeu deținut în acel moment de Grivița Roșie.  Se pare ca în perioada aceea președintele FRR, Emil Drăgănescu, i-ar fi atras atenția lui Teofilovici că el este responsabil și de meciurile echipelor de club angajate în competiții europene, nu numai de echipa națională, și ca urmare, se așteaptă ca el să se implice cât se poate de mult în pregătirea meciului revanșă dintre Dinamo și Agen de pe 11 Iunie 1967.

(de la stânga la dreapta) Nicolae Pădureanu, Aurel Barbu, Alex Teofilovici
(de la stânga la dreapta) Nicolae Pădureanu, Aurel Barbu, Alex Teofilovici - cei trei antrenori federali ai României din anii '60
Image source: 
Chris THAU

Rodarea noului antrenor federal continuă cu prima victorie internațională în mai 1967, când Romania demolează Italia 24-3, cea mai mare diferență de scor dintre cele două echipe de când au început să joace în 1934. Selecția a fost dominată de Grivița Roșie cu 10 jucători, între care se afla și tânărul debutant la talonaj Viorel Onuțu, student la ICF. În ultimul meci al sezonului internațional Romania învinge Portugalia cu 46-6 în Cupa Națiunilor FIRA, meci jucat în premieră la Lisabona, terminând Cupa Națiunilor FIRA pe locul 2. După Portugalia, Teofilovici se alătură colegului său Dumitru “Titi” Ionescu, pentru a-l ajuta să pregătească echipa Dinamo pentru meciul retur cu SU Agen la București. Se zvonise că “Tacu” primise instrucțiuni categorice de la Drăgănescu să facă totul pentru asigura o victorie dinamovistă în meciul retur cu Agen, altfel își va pierde poziția de antrenor federal.  

Viroel Moraru (stânga) și Alex Teofilovici în meciul cu Franța 1960
Viroel Moraru (stânga) și Alex Teofilovici au fost colegi de echipă în meciul cu Franța 1960, în 1965 s-au regăsit ca antrenori ai naționalei
Image source: 
Chris THAU

Relația bună dintre Ionescu si Teofilovici a contribuit la o atmosfera de lucru calmă și fructuoasă, în care Teofilovici s-a concentrat asupra jocului grămezii și mai ales factorilor de regulament și disciplină, analizând împreună cu arbitrul jocului “Pil” Niculescu, acele aspecte din jocul gazdelor, care puteau produce penalizări, pentru a le elimina sau evita. Într-un mod cu totul surprinzător, planul reușește. Dinamo, dând dovadă de o disciplină de fier, câștigă cu 18-0 și reușește să-și adjudece Cupa Campionilor Europeni, la a 3-a și ultima sa ediție. Este interesant că managerul echipei franceze Pierre Fondecave menționează arbitrajul ca “impecabil, deși mai lejer ca în Franța.” Contribuția lui Teofilovici este definitorie, confirmând capacitatea sa de muncă, dar mai ales intuiția și finețea analizei.

Activitatea internațională din 1967 reîncepe cu meciul cu Polonia în Cupa Națiunilor FIRA, la Gdansk, câștigat de Romania cu 28-3, la începutul lunii iulie. Pentru meciurile din toamnă, care includ jocul cu Franța, la Nantes, Teofilovici și Moraru selecționează 42 de jucători, de la Dinamo (13), Steaua (11), Grivița (9), Gloria (3), Politehnica Iași (2), și câte unul de la Petroșani, Farul Constanța, Arhitectura și Construcții, probabil cea mai largă selecționare din istoria rugby-ului românesc de până atunci.

Romania câștigă primul meci în toamna contra Germaniei de Vest 27-5 la București, urmat de trialul pentru meciul cu Franta, între o selecționată a Bucureștiului și restul țării. Înainte de plecarea la Nantes, Teofilovici mai face o evaluare a înaintării și, la insistențele lui Titi Ionescu, îi pune pe cei doi candidați la postul de taloner, grivițeanul Viorel Onuțu, care fusese titular în 1966, și dinamovistul Valeriu Iorgulescu, să se confrunte direct, pentru a decide cine va purta tricoul cu numărul 2 în Franța. Antrenorul dinamovist Titi Ionescu, îl susținea pe Iorgulescu, argumentând, pe buna dreptate, ca el va forma o linia 1-a foarte puternica și bine sudată cu cei doi pilieri dinamoviști selecționați, Baciu și Stoica, în afara de faptul că Onuțu, care nu avea decât 75 de kilograme, era mai ușor cu vreo 20 de kilograme decât talonerul dinamovist.

Viorel Onuțu (stânga) și Dumitru Mihai
Viorel Onuțu (stânga), aici cu colegul său de la Grivița Roșie, Dumitru Mihai, era un taloner de gabarit redus dar agil și tenace
Image source: 
Chris THAU

Acest trial individual sui-generis, își aduce aminte Viorel Onuțu, a început cu cinci sprinturi de 40 de metri, unde Onuțu a luat un ușor avantaj. Au urmat o serie de atacuri, pe culoarul de 5 metri, în care cei doi trebuiau să-și demonstreze atât capacitatea defensivă placând purtătorul de balon cât și potențialul de atac trecând de apărător. Onuțu mai ușor și bine echilibrat l-a “păcălit” pe Iorguescu, atât în atac cât și în apărare, astfel că s-a trecut la elementul de bază, împingerea, unu la unu, în grămadă. Din nou grivițeanul l-a atras pe dinamovist într-un sens de falsă securitate la angajare, și deși mai ușor, a reușit să-l dezechilibreze și să-l dea înapoi. Confruntarea aceasta feroce s-a terminat cu angajarea celor doi în câteva reprize de lupte libere, pe care Onuțu, mai vivace și bun cunoscător al tehnicii, a reușit să și le adjudece. Titi Ionescu nu a mai avut ce să spună, astfel că celălalt antrenor, Viorel Moraru, l-a felicitat pe Onuțu. Antrenați de Jean Prat, francezii s-au apărat cu ferocitate și cu fundașul Alexandru Penciu ieșit oarecum din formă, România pierde meciul cu scorul de 11-3, deși dominase tușa și jocul în câmp.

Dumitru Titi Ionescu (stânga) cu Aurel Barbu
Dumitru Titi Ionescu (stânga), aici cu Aurel Barbu, a devenit antrenorul naționalei împreună cu Alex Teofilovici
Image source: 
Chris THAU

 In 1968, Dumitru Titi Ionescu îl înlocuiește pe Viorel Moraru la Națională, refăcând cuplul de succes cu federalul Teofilovici cu care conlucrase la pregătirea echipei Dinamo pentru finala Cupei Campionilor Europeni. Este clar că cei doi stabiliseră o relație buna de lucru, în mare parte datorită temperamentului calm și echilibrat al lui Teofilovici, care se soldează cu o noua victorie împotriva Frantei, 15-14, și cu câștigarea Cupei FIRA, aspect care practic îl consacră pe Teofilovici ca antrenor șef. Așa cum era de așteptat, Dinamo a avut șapte jucători în echipa victorioasa, dar meciul rămâne în istorie ca punct culminant al carierei de jucător a lui Valeriu Irimescu, care marchează toate cele 15 puncte ale echipei României din lovituri de picior: Irimescu 15 Franța 14.

România - Franța, 1968
Cea mai prestigioasă victorie din cariera de antrenor a lui Alex Teofilovici a fost cea împotriva Franței din 1968
Image source: 
Pathe

Este interesant că sunt foarte puțini cei care își aduc aminte că antrenorii echipei victorioase în 1968, fuseseră Teofilovici si Ionescu, care au rămas buni prieteni pentru restul vieții. Cei doi continuă colaborarea și în anul 1969, care se încheie cu înfrângerea la limită 14-9 în meciul cu Franța de la Tarbes, urmat de un turneu de două jocuri la Brive și Angouleme în luna decembrie.


Alex Teofilovici
Alex Teofilovici - jucător de clasă și antrenor de excepție
Image source: 
Chris THAU

Înainte de meciul cu Franța de la Tarbes, FRR organizase la București un meci între echipele “B” ale celor două țări, câștigat de francezi cu 18-12. În echipa “B” a României își făceau debutul internațional câțiva jucători de mare talent și viitor, inclusiv Mihai Ciornei, Gheorghe Dărăban, Constantin Fugigi, Alexandru Pop, Adrian Mateescu precum și fostul recordman la aruncarea ciocanului Constantin “Titi” Drăgulescu, ultimul din marea tradiție de polisportivi Romani care a jucat și rugby.

“Votează cu crampoanele”

În timp ce Teofilovici făcea progrese vizibile în rolul său de antrenor federal, prietenul său Aurel Barbu care antrena echipa Institutului de Construcții a luat legătura cu fostul lui coleg de facultate Florentin Tudorache, care antrena echipa Politehnica, în scopul de a unifica cele două echipe, pentru a relansa clubul Sportul Studențesc. În primul an, Sportul, format deci prin unificarea celor doua cluburi principale studențești plus câțiva recruți adiționali de la Arrhitectura și ICF a jucat în Divizia B, iar în anul următor a promovat in prima divizie. Tot în 1970, Barbu și partenerul său de afaceri Sandu Alexandrescu au decis sa vândă ferma de ouă, mai ales că Alexandrescu plănuia și el sa părăsească țara, iar Barbu, prin intermediul unor ziariști francezi, intrase în negocieri cu câteva cluburi din Franța, pentru a-și găsi de lucru.

După o perioada de 10-12 ani de calm, timp în care nu se produsese nicio “dezertare”, în anii ‘70 rugby-iștii români au reînceput să se folosească de turneele în străinătate pentru a se refugia în Occident. Primul a fost timișoreanul Constantin Herșeni, poreclit “Oase” care devenise grivițean, și care s-a folosit de un turneu al Griviței în Germania în 1970. Iată cum descrie coechipierul său Traian Moldoveanu, cu care se plimba prin Hanovra, momentul în care Herșeni a decis să “voteze cu crampoanele” – adică să se facă nevăzut, o expresie preluată din limba engleză unde termenul „vote with your feet” (a vota cu picioarele) însemna a te folosi de picioare pentru a-ți exprima dezacordul cu o situație politică sau economică - prin adoptarea opțiunii de fugi, a te refugia.

După turneul din Franța, pe care l-am făcut într-un vagon de dormit în "rodaj" după reparația făcută la Grivița, am trecut în Germania. Aici am avut un meci cu Hanovra  care ne-au bătut cu 6 - 3, (martie 1970) datorită în mare parte unui vânt puternic care s-a iscat în repriza a doua. După meci am plecat cu toată echipa să vedem un meci de rugby din campionatul Germaniei de Vest. Eu cu Herșeni ne separasem de grosul echipei și rămăsesem mai în urmă, dar nu în mod intenționat. La un moment dat am fost acostați de un individ, un neamț, sas din Sibiu), care vorbea bine românește şi care ne-a propus să rămânem in Germania să jucăm rugby, că ne dau serviciu, casă și mașină. Vrei calule ovăz? A început să-mi vâjâie capul. Aveam acasă însă un băiețel frumos de 2 ani și 3 luni. Cum era să-l las fără tată? Și lui Herșeni îi vâjâia capul, dar de bucurie. Fără să-și ia măcar la revedere, a dispărut printre spectatori și de atunci nu l-am mai văzut nici-o dată. Aveam să-l urmez abia după 17 ani, în alt mod și pe altă cale.” povestește Traian Moldoveanu.


Aurel Barbu (dreapta) si Alex Penciu
Aurel Barbu (dreapta) si Alex Penciu, printre primii jucători de rugby români care s-au refugiat in Occident
Image source: 
Chris THAU

În 1971, în luna septembrie fostul antrenor federal Aurel Barbu împreună cu partenera sa Hergard Ochsenfeld, reușește sa plece in Germania, prin Viena, cu ajutorul fostului coleg de echipă Adrian Pilă, care lucra la pașapoarte în strada Nicolae Iorga. “Cum, necum, am reușit să ajung la Munchen, dar am intrat în Germania cu un pașaport fals. Eu nu prea vorbeam limba germană, așa că am comunicat cu oficialitățile prin intermediul fetei cu care călătoream. Am telefonat la federația landului Baden-Wurtemberg cu sediul la Heidelberg să-i informez de prezența mea și mi s-a spus că președintele Karl Lachat ne va aștepta la gară a doua zi. Într-adevăr, dl Lahat ne-a întâmpinat la gara din Heidelberg și în câteva zile am semnat contractul de antrenor și am primit un apartament cu chirie. Imediat i-am informat pe cei de la clubul Begles-Bordeaux, cu care intrasem în contact în Franța, că nu voi putea veni decât anul următor, iar la începutul lui octombrie am cerut azil politic în Germania.

Următorul care a decis să “voteze cu crampoanele” în decembrie 1971 a fost talonerul internațional Viorel Onuțu care revenise la națională după un an de întrerupere, avându-l pe Teofilovici ca antrenor federal și pe colonelul Cosmănescu, care îl înlocuise pe Titi Ionescu, ca antrenor. Onuțu plănuia deja să rămână în străinătate, dar din motive personale hotărâse să facă pasul decisiv numai după meciul cu Marocul, din mai. El a făcut parte din echipa care a învins Marocul 25-0 la Casablanca, dar a mai jucat într-un meci amical cu o selecționată locală tot la Casablanca pe 12 mai. Meciul următor cu Franța al echipei României fusese planificat pentru 11 decembrie 1971, la Beziers, dar Onuțu, aflat deja în Franța în turneu cu Grivița Roșie, a decis să se dea dispărut în săptămâna dinaintea testului cu Franța. Se spunea printre candidații la “evadare” ca din punct de vedere “legal, era mai avantajos să ceri azil politic în cursul unui turneu cu echipa de club, decât s-o faci în turneul cu naționala, care intra în altă categorie legală, de “trădare de patrie”.

În mod surprinzător cel de al 4-lea protagonist al acestei perioade confuze din istoria rugby-ului românesc, a fost chiar Alex Teofilovici, care a decis sa facă pasul hotărâtor după meciul cu Marocul de la București, la sfârșitul lunii aprilie 1972. După cum povestește fiul său Bogdan, aceasta fusese a treia încercare a familiei să plece definitiv din țară. Mai întâi au făcut planuri pentru 1968, după care au amânat pentru 1969. În 1971 Tacu a fost trimis în Uniunea Sovietică să țină niște cursuri de rugby de unde s-a întors foarte deprimat. “E de groază ce-i acolo în Rusia. Dacă asta ne așteaptă și pe noi, mai bine să plecăm cu prima ocazie” a spus el familiei. Fiul său Bogdan, care în momentul plecării era încă un adolescent, povestește încercarea dramatică a familiei Teofilovici de a se refugia în Occident în 1972:

Bogdan (stânga), Mariana și Alex Teofilovici
Bogdan (stânga), cu părinții săi, Mariana și Alex Teofilovici, s-au refugiat în Canada la începutul anilor '70
Image source: 
Bogdan Teofilovici

2.9 Bogdan Teofilovici (stanga) cu parintii sai Mariana si Alex Teofilovici la Montreal in Canada

Am plecat toți trei, eu, tata și mama cu mașina lui. Pe la Pitești, mașina s-a defectat, așa ca a trebuit să ne întoarcem acasă” spune Bogdan Teofilovici. “Am dus mașina la Ciclop și au reparat-o a doua zi. Avea ceva la carburator. Tata era cam între două ape! Să mai plecăm! Sau să nu mai plecăm!… Dar mama, era cea tare. ‘Vrei să mori aici?’ l-a întrebat ea. ‘Hai să-i dăm drumul!’ În fine am ajuns la frontieră, unde am petrecut câteva momente de spaimă, când au început sa cotrobăie prin portbagaj și geamantane. Știam că tata ascunsese diploma sa și alte acte între căptușeală și caroserie și ne-am temut că le vor descoperi. Noroc că colonelul care comanda postul de frontieră și fusese avizat de colegii de rugby de la Timisoara ai tatălui meu, să ne ajute la trecerea frontierei, a apărut ca din neant și le-a strigat să oprească controlul și să ne lase să plecăm. Am respirat ușurați! Drum Bun! ne-a urat ofițerul. Îmi amintesc că tata l-a întrebat, ce ar vrea să-i aducem cadou la întoarcere, iar el a răspuns “O brichetă Ronson cu gaz, extraplată.” – Prețul libertății noastre! Am plecat și am ajuns rapid în Iugoslavia, unde am pornit la drum pe direcția Zagreb-Rovigo. Am ajuns seara la Penciu care ne-a găzduit, iar a doua zi am plecat către Paris.” povestește Bogdan Teofilovici.

Printre persoanele cu care Tacu a luat contactul la Paris, s-a numărat și vechiul său prieten Rene Deleplace, unul din marii pedagogi ai rugby-ului francez, un vechi activist comunist care vizitase România de mai multe ori în încercarea de a structura eforturile antrenorilor români de a crea o scoală națională de rugby. Tacu a fost neplăcut surprins de reacția negativa a lui Deleplace, când acesta a aflat ca “Tovarășul” Teofilovici decisese sa părăsească raiul comunist românesc pentru totdeauna. Înainte de a pleca in Canada, Teofilovci a luat parte ca observator, la mai multe antrenamente ale echipei Racing CF , povestește fiul său Bogdan. “Mi-aduc aminte ca a fost întrebat dacă ar dori să preia echipa ca antrenor și că în acele momente de mare emoție și incertitudine, el a refuzat oferta.


Alex Tacu Teofilovici
Alex Tacu Teofilovici a trăit în ultimii 50 de ani ai vieții și a murit în Canada
Image source: 
Bogdan Teofilovici

Dintr-o varietate de motive legate de politica liberală a guvernului de la Ottawa, care încuraja emigrația din Europe de Est, Canada devenise o destinație preferată a refugiaților politici și economici din lagărul comunist. Familia Teofilovici a reușit în cele din urmă să ajungă la Montreal în provincia Quebec, una din regiunile în care rugby-ul era relativ popular, dar divizat pe linii etnice, francez și britanic. Tacu s-a angajat la Universitatea din Montreal, unde a predat un curs de biomecanică a educației fizice, timp de 2-3 ani.

A început sa antreneze din nou, dar entuziasmul lui pentru rugby nu mai era același. A început cu clubul Ville (Town) of Mont Royal, apoi clubul Westmount, care este cel mai vechi club de rugby din America de Nord, șamd. Bogdan a început și el să joace rugby si handbal, dar de la accidentarea lui Tacu în meciul cu Franța în 1960, rugby-ul și-a pierdut statutul special pe care îl avea în familia Teofilovici. Mama sa Mariana Teofilovici s-a opus categoric dorinței fiului ei de a juca rugby. Bogdan a fost selecționat de echipa da rugby in 7 a clubului Barbarians din oraș, dar Tacu s-a opus, așa că tânărul Teofilovici s-a dedicat handbalului, unde a atins un nivel destul de înalt provincial, deși visul său era să-l emuleze pe Penciu, jucând fundaș la rugby. Bogdan Teofilovici își amintește că el i-a făcut cadou tatălui său un tricou al echipei Franței, pe care bătrânul a refuzat să-l poarte.

În 1975 coechipierul lui Tacu și vechiul prieten al familiei Alexandru Penciu, poreclit Alexandru cel Mare, a venit la Montreal pentru a încerca să-și găsească de lucru ca antrenor de rugby. Ce nu înțelesese nici Penciu, nici alți emigranți români era ca rugby-ul canadian, spre deosebire de cel francez, român și italian, era total amator și că atât jucătorii cât și antrenorii jucau și antrenau fără nici o recompensă materială, situație care în mare parte mai dăinuie și azi. După câteva săptămâni, Penciu și-a dat seama că nu va putea găsi de lucru ca antrenor în Canada și, în cele din urmă, s-a reîntors în Europa. Același lucru s-a întâmplat câțiva ani mai târziu și cu Titi Ionescu, un alt bun prieten și fost coleg a lui Tacu, care a antrenat, cu mult succes, o echipă formată de un alt emigrant roman, Alex Ștefu, care în 1983 lansase clubul Rugby Club Parc Olympique de Montreal. În cele din urma Teofilovici s-a angajat ca profesor de sport la Protestant School Board of Greater Montreal, de unde a și ieșit la pensie. Fiul său Bogdan, născut în 1955, în România, a devenit avocat si s-a căsătorit cu Yu-Mei Li, cu  care are doi copii, un fiu Francis Teofilovci si o fiica Audrey Kinghorn. Audrey are doi copii Breccan și Bronte, iar Francis unul, Felix Teofilovici.


Patru generații ale familiei Teofilovici
Patru generații ale familiei Teofilovici (s-d): Tacu (străbunicul), Francis (nepotul), Bogdan (fiul) si Felix (strănepotul)
Image source: 
Bogdan Teofilovici

Tatăl meu a făcut parte din generația de “Oameni Adevărați” pentru care cinstea, generozitatea și valorile familiale definesc viața însăși. Nicio muncă nu era prea grea pentru el și ne-a ajutat dându-ne tot ce a avut, nouă și altora care aveau nevoie, fără a cere nimic în schimb. Dacă există un om care dovedește că suntem făcuți de Dumnezeu pentru o viată eternă, acel om este tatăl meu. Dumnezeu sa-l odihnească!” scrie Bogdan Teofilovici la sfârșitul unei evaluări a personalității tatălui său.