Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Valeriu Irimescu, omul care a schimbat rugby-ul românesc: (11) România - Țara Galilor, de la basm la legendă (2): Stejarii îi înving pe galezi

romania_tara_galilor_1983_stadionul_23_august.jpg

Echipa României înainte de meciul în premieră cu Țara Galilor de la București, 12 noiembrie 1983
Rândul de Jos (stânga-dreapta): Valeriu Irimescu (Antrenor principal – Director de rugby FRR), Sorin Fuicu (Steaua), Adrian Lungu (Farul), Vasile Ion (Farul), Mircea Paraschiv (căpitan– Dinamo), Dumitru Alexandru (Steaua), Mihai Marghescu (Dinamo), Marian Aldea (Dinamo), Theodor Rădulescu (Antrenor), Rândul de Sus (stânga –dreapta) : Jean Claude Yche (arbitru, Franta), Mircea Munteanu (Steaua), Vasile Pașcu (Grivița Roșie), Alexandru Rădulescu (Steaua), Gheorghe Caragea (Dinamo), Ștefan Constantin (Știința Petroșani), Gheorghe Dumitru (Farul), Ion Bucan (Știința Petroșani), Florică Murariu (Steaua)
Image source: 
Chris THAU

Anul 1983 a fost din nou unul fast pentru rugby-ul românesc, când Stejarii, sub conducerea lui Valeriu Irimescu, au învins pentru prima oară Țara Galilor. Jurnalist Chris Thau povestește cum a fost obținută această victorie de prestigiu. 

Atât Mircea Paraschiv cât și Gheorghe Dumitru sunt de acord ca turneul in Zimbabwe, în vara anului 1982, a contribuit la evoluția unui nou spirit de echipă, mai puternic și mai profund, care a sudat talentele disparate și uneori contradictorii ale lotului României într-un tot unitar și coerent. Într-un fel, acest proces de maturizare și creștere valorică, s-a asemănat într-o oarecare măsură cu felul în care turneul din 1975 din Noua Zeelandă a contribuit la transformarea  rugby-ului românesc într-o forță recunoscută și respectată pe plan internațional. “De data asta însă, nu a mai fost vorba despre metodologie și stil de pregătire și de joc pe care le-am absorbit și perfectat în Noua Zeelandă. În Zimbabwe noi am învățat să fim mai uniți și să ne concentrăm asupra obiectivelor comune de joc. Turneul ne-a ajutat să evoluăm ca indivizi, dar și ca echipă,” explică Dumitru. “Spiritul de echipă, cu tot ce aduce el, a fost marele beneficiar al turneului din Zimbabwe și a contribuit în mare măsură la succesele din perioada care a urmat, inclusiv victoriile cu Franța, Țara Galilor și Scoția”, a confirmat Paraschiv.

Mircea Paraschiv
Căpitanul echipei naționale, mijlocașul la grămadă Mircea Paraschiv, a făcut un meci excepțional împotriva Țării Galilor
Image source: 
Chris THAU

Meciul cu Franța de la sfârșitul lui octombrie 1982, a oferit o dovadă concludentă a valorii atinse de echipa României, confruntata cu o echipa franceză extrem de puternică, care câștigase Marele Șlem în anul precedent. Dacă se poate argumenta că în câteva din cele șase meciuri câștigate de România până atunci în fata Franței factorul noroc jucase un rol mai mic sau mai mare, în meciul de la București de la sfârșitul lui octombrie 1982, România a câștigat pentru ca a fost echipa mai bună, atingând probabil zenitul evoluției sale din epoca Irimescu, deși după aceea a mai obținut două victorii de prestigiu împotriva Țării Galilor în 1983 și Scoției în 1984.

Pierderi ireparabile

Acesta a fost însă și ultimul meci în echipa națională al marelui flanker Enciu Stoica, a cărui cariera internațională a fost întreruptă brutal de un accident vascular cerebral - deși el a mai intrat în joc pentru circa o jumătate de ora într-un meci cu Ulster în 1983. Prin retragerea lui Stoica la numai 29 de ani, România nu numai că a pierdut unul din jucătorii săi cei mai capabili, probabil unul din cei mai valoroși jucători pe poziția de flanker din lume, dar asta a dus și la dispariția uneia din structurile de baza ale jocului înaintării române, linia a 3-a formată din Stoica, Florică Murariu și Gică Dumitru. Deși Alexandru Rădulescu care l-a înlocuit pe Stoica, era fără îndoială un jucător de clasă autentică, el n-a reușit să atingă gradul de complementaritate care se dezvoltase între Stoica și Murariu. Deși stilul de numerotare al flankerilor români era identic cu cel francez, cu 6 (Murariu) ăi 7 (Stoica) alternând la grămadă, în funcție de poziția ei în câmp, ei de fapt operau în stil britanic, cu Murariu dominând partea “închisă” (blind side), iar Stoica controlând partea deschisă (open side), iar Dumitru aducând o contribuție viguroasă acolo unde era nevoie, mai ales pe partea deschisă. Deși a mai jucat în patru meciuri în Cupa FIRA din anul următor, meciul cu Franța a semnalat încheierea carierei la nivel înalt a lui Gica Dărăban, colosul de linia a II-a care la 36 de ani a făcut un meci strălucit în compania tânărului sau partener de club, Gheorghe Caragea, dominându-l pe debutantul francez Jean Condom.  Dinamismul exploziv al lui Dărăban cu balonul în mână, l-a făcut pe colegul său de echipă Gheorghe Dumitru să admită că uriașul din Tecuci ar fi fost tipul ideal pentru jocul modern de înaintare. În fine, cel de-al treilea erou al acestei generații de elită, poate cel mai titrat jucător român al vremii, Constantin Dinu, zis “Capone”, trăgea și el oblonul peste o carieră strălucită, deși, ca și Dărăban, el a mai jucat anul următor în alte patru meciuri în Cupa FIRA.


Enciu Stoica
Flankerul Enciu Stoica a fost nevoit să-și încheie cariera de jucător la numai 29 de ani din motive medicale
Image source: 
Andrei Pandele

Cele patru meciuri de la începutul anului 1983, cu Marocul la Casablanca, cu Germania la Heidelberg, cu Italia la Buzău si cu URSS la Kiev făceau parte, nominal, din sezonul 1982-83, care s-a încheiat cu victoria României în Cupa FIRA. Cel de al cincilea meci din 1983, cu Polonia, jucat la sfârșitul lui octombrie făcea parte din sezonul următor 1983 – 84 și a avut loc după cantonamentul tradițional de la Snagov. După meciul cu Polonia, câștigat cu 31 - 0, lotul s-a deplasat la Poiana Brașov, pentru o perioada intensă de oxigenare la altitudine, care se dovedise foarte utilă anul precedent înaintea meciului cu Franța. Programul de lucru era aproape identic cu cel din 1982, dacă nu chiar mai intens. Sprinturi la deal pe pârtia de la trambulina de schi, de doua ori pe zi, intercalate cu grămezi ordonate, margini și joc în câmp, toate executate la intensitate maximă, cu Rădulescu și Irimescu în rol de vătafi. Între aceste momente epuizante, Irimescu lua pe fiecare jucător în parte, pentru a analiza elementele cheie ale jocului pozițional, și ale modului de a contracara superioritatea  tehnică și tactică a galezilor.

Basmul galez

Nu trebuie uitat că deși Romania condusă de Irimescu făcuse pași uriași în direcția creșterii valorice a elitei, din punct de vedere tehnic, jucătorii români abordau încă meciurile importante într-o stare de panică interioară și inferioritate psihologică. Timp de mulți ani, ideea a învinge Țara Galilor la rugby părea jucătorilor români pur și simplu un “Basm”, frumos, romantic, dar de necrezut. Din această cauză, factorul Irimescu care opera atât la nivel tehnic și tactic, dar și intelectual și psihologic, era atât de important, după cum detailează căpitanul Mircea Paraschiv. “Înainte de meciurile importante ca cel contra Țării Galilor, noi făceam adevărate seminare cu domnul profesor Irimescu, individual și în grup, pentru a evalua modul în care vedeam evoluția noastră în joc, identifica punctele noastre slabe și unde erau potențial slăbiciunile adversarului. În acest context nu trebuie ignorat aportul lui nea Toader Rădulescu, poreclit “Răgălie”, un practician de mare clasă al jocului înaintării. Una din slăbiciunile tradiționale ale echipei noastre erau începuturile de meci și aici cei doi au reușit să ne dea uneltele și metoda să ne putem controla spaima de necunoscut. Să fim cinstiți, cu 10 ani în urmă, dacă spuneam cuiva că ne pregătim să jucăm cu Țara Galilor la rugby și să-i batem, te-ar fi considerat bun de legat. Nu era nici măcar o glumă bună.”


Antrenorul federal Valeriu Irimescu
Valeriu Irimescu a intrat în al zecelea an de antrenorat în 1982
Image source: 
Chris THAU

Din motive greu de înțeles, galezii au tratat meciul cu ușurință, selecționând șase debutanți, într-o echipă plină de neofiți din care lipsea jucătorul anului, fenomenalul mijlocaș la grămadă Terry Holmes, care se accidentase în cursul turneul Leilor Britanici în Noua Zeelandă în același an. Cei mai experimentați jucători ai echipei galeze erau centrul Rob Ackerman cu 11 selecții si numărul 8, Eddie Butler, numit căpitan pentru prima oara, cu 10 meciuri. Mai mult, dacă Federația Galeză de Rugby ar fi avut curiozitatea intelectuală să afle ceva mai mult despre potențialul adversarilor, ar fi fost suficient să trimită un observator la meciul cu Franța de la București din anul precedent, care le-ar fi dezvăluit galezilor ce-i aștepta pe 12 noiembrie 1983. În mod cert, o vizită la București la sfârșitul lui octombrie 1982 i-ar fi ajutat pe directorul tehnic John Dawes și antrenorul John Bevan să evalueze cu acuratețe potențialul românilor.

Conducerea tehnică a echipei Țării Galilor
Directorul tehnic al echipei Țării Galilor John Dawes (al doilea din stânga, lângă ofițerul de legătură FRR, Valdi Sabău) urmărește siderat evoluția echipei galeze
Image source: 
Chris THAU

Îmi aduc aminte, că în timpul meciului, jucat pe Stadionul “23 August”, pe care l-am petrecut la masa echipei de comentatori ai BBC-ului, alături de legendarul Bill McLaren, am fost întrebat, la un moment dat, în repriza a doua, când înaintașii români preluaseră controlul jocului, dacă pot să explic discrepanța tot mai evidentă între cele două pachete de înaintași. I-am răspuns lui Bill că în limbajul sec al cifrelor, liderul înaintării române Gheorghe “Gică” Dumitru, adunase mai multe selecții în echipa națională (52) decata întreaga echipă galeză (47), o observație care ulterior, a fost preluata de unii ziariști galezi ca un fel de explicație a victoriei neașteptate a României.  Desigur că experiența înaintașilor români care jucau împreună de circa 6 - 7 ani a contat, (talonerul Munteanu cu 42 de selecții fata de Billy James cu patru, Bucan cu 26 fata de Ian Eidman cu una, Florică Murariu cu 37 față de David Pickering cu patru, șamd) dar adevărul este că succesul României nu s-a datorat diferenței de experiență dintre cele două echipe, nici întârzierii de la vamă și de la controlul pașapoartelor la intrarea în țară, așa cum relata un alt scrib neinspirat. 

Pașcu - arma secretă a lui Irimescu

Înfrângerea la o diferență de 18 puncte (24 - 6) descrisă de fostul căpitan galez Clem Thomas in duminicalul Observer, ca o umilință, a fost rezultatul unui proiect elaborat de Irimescu, bazat pe o echipă în curs de schimbare, din care lipseau Stoica, Capone și Dărăban, trei giganți ai perioadei care tocmai se încheia. Thomas, care condusese în urmă cu 38 de ani turneul clubului Swansea, prima echipă din Marea Britanie care a vizitat România, observa ca trimis al ziarelor Observer și Guardian, că nici “cel mai mare pesimist galez nu ar fi putut anticipa o astfel de înfrângere zdrobitoare.”  

Factorul pe care vizitatorii în necunoștință de cauză îl ignorau, si nici nu prea aveau de unde să-l înțeleagă, era rolul jucat de un personaj tăcut și introvertit, antrenorul principal, Valeriu Irimescu, care făcuse din intrarea noilor jucători, a lui Sandu Rădulescu în locul lui Stoica, a lui Ștefan Constantin la numărul 8 și a lui Vasile Pașcu pilier dreapta, precum și selecționarea lui Mihai Marghescu la centru pentru prima oară anul acela împreună cu omul de fier Adrian Lungu, precum și revenirea lui Dumitru “Mituș” Aleaxandru ca mijlocaș la deschidere, elementele de bază ale psihodramei jucata pe Stadionul 23 August. Când fundașul Gwyn Evans a scăpat balonul șutat de Alexandru în aer la începutul meciului, programul Irimescu a intrat automat în funcțiune. Practic Irimescu sesizase că galezii sunt timizi și nesiguri, în timp ce aceștia au început să-i măsoare cu îngrijorare pe giganții în tricouri galbene din jur. “A fost un meci mare, pe care l-am controlat cu autoritate de la început până la sfârșit”, observa numărul 8 Ștefan Constantin, care a dominat de o manieră impresionantă fundul marginii și pe căpitanul galez Eddie Butler, actualul renumit comentator de rugby la BBC.

Având în vedere că Pașcu, înlocuitorul lui Capone, era doar  la al treilea meci internațional al carierei, tot planul lui Irimescu se putea duce de râpă, transformându-se într-un dezastru, dacă adversarul său direct Staff Jones, pilier stânga al clubului Pontypool și Leu Britanic, l-ar fi provocat la o confruntare directă în grămadă, care sa dezvăluie lipsa sa de experiență. Dar galezii nu au știut sa speculeze naivitatea pilierului grivițean, deoarece Irimescu, dându-și seama de pericolul unui conflict potențial în linia întâi, l-a avertizat pe Pascu, să evite confruntarea directă cu Jones, rămânând stabil și pasiv în contactul cu pilierul stânga galez. Dumitru, care după ieșirea lui Dărăban, trecuse în linia 2-a a avut grijă ca tânărul pilier român să nu fie pus în dificultate, iar experimentații Munteanu și Bucan, au făcut totul pentru a menține stabilitatea grămezii române.


(de la stânga) Gheorghe Caragea, Ștefan Constantin, Gheorghe Dumitru
(de la stânga) Gheorghe Caragea, Ștefan Constantin, Gheorghe Dumitru - cei trei giganți care au dominat marginea
Image source: 
Chris THAU

Ca urmare, cu grămada ordonată asigurată, centrul atenției luptei pe înaintare s-a mutat la margine, aspect esențial al planului Irimescu. Cu patru săritori de clasa, Dumitru și Caragea la 2 și 4, Ștefan Constantin si Alex Rădulescu pe fundul marginii românii au dominat aceasta fază a jocului cu autoritate, mai ales ca săritorul numărul 4 al Țării Galilor, debutantul Terry Shaw a fost complet ignorat de talonerul Billy James, la aruncările de la margine și neutralizat de Gică Caragea. Din nou statisticile dau o măsură a evenimentelor, cu românii câștigând mai mult de jumătate din baloanele jucate la margine - 37 pentru România față de 18 câștiguri galeze, deși nu se poate spune că victoria s-a datorat doar dominării acestei faze a jocului de către cei patru săritori ai Stejarilor.

Așa cum subliniau mai toți ziariștii galezi în cronicile meciului, Paraschiv, agentul în teren al lui Irimescu, care asigura transpunerea în practică a fazelor de joc schițate de antrenor, a făcut un meci senzațional, poate cel mai bun al carierei, deși în general meciurile cu Franța rămân ca puncte etalon și termen de comparație pentru jucătorii români. Dinamovistul a fost din nou capelmaistrul atacului românesc, dirijând cu subtilitate jocul echipei, descris de Thomas, un observator autorizat, ca mecanicist și arhi-structurat, de fapt un compliment indirect la adresa creatorului său, maestrul Irimescu.  Așa cum bine observase Thomas, Paraschiv era singurul român care nu se conforma structurii, primind de la Irimescu libertatea de a improviza de care s-a folosit din plin, mai ales că mijlocașul la grămadă Ray Giles, de la Aberavon, care îl înlocuise pe Holmes, și el debutant, era departe de valoarea marelui mijlocaș la grămadă galez. Stejarii au marcat patru încercări, prin Caragea, Murariu, Aldea si Lungu, cu restul punctelor aduse de loviturile de picior ale lui Mituș Alexandru, în timp ce fundașul galez, Gwyn Evans, într-o zi proastă, nu a reușit decât două lovituri de pedeapsă.

Gheorghe Dumitru la margine
Trecut din linia a III-a în linia a II-a, Gheorghe Dumitru a contribuit la dominarea totală a Stejarilor atât în margine cât și în grămada ordonată
Image source: 
Chris THAU

Un aspect neglijat de observatori, dar care a jucat un rol important în victoria României, a fost apărarea extrem de alertă și agresivă, care a rezistat cu succes atacurilor rapide al galezilor. În acest context, s-a evidențiat trioul din spate, Vasile Ion fundaș și cele două aripi, Aldea și Fuicu, care au reușit să blocheze atacurile penetrante ale celor doua aripi galeze, Hadley în principal și mai puțin Titley, care în ciuda lipsei de coeziune a înaintării au atacat cu curaj ăi aplomb. La centru, Adrian Lungu cu noul sau partener Mihai Marghescu, și el doar la al trelea meci internațional, au reușit sa stăvilească contraatacurile galeze, lansate de Ackerman, Bowen și Dacey. Au trecut aproape 40 de ani de la acest meci și magnitudinea victoriei Stejarilor rămâne la fel de impresionantă acum, ca și atunci, doar că basmul frumos din 1983 intitulat “România învinge Țara Galilor la rugby”, a trecut acum la categoria legende “Pe vremea când îi băteam pe galezi la rugby”. Oare își mai aduce cineva aminte de timpurile acelea? Săptămâna următoare, pe un frig de-ți înghețau oasele, Romania, cu Vasile Ion ca mijlocaș la deschidere și Laurențiu Constantin făcându-și debutul internațional, (împreună cu Florin Măcăneață) învingea URSS cu 19-3. Um meci de pregătire binevenit, înainte de confruntarea anuală cu Franța două săptămâni mai târziu.

Romanii favoriți” la Toulouse

Din fericire, jucătorii Romani nu au citit avancronicile din ziarele franceze care, după meciul cu Tara Galilor de la București, declarau România favorita meciului de la Toulouse, jucat în premiera pe stadionul “7 Deniers” pe care l-au inaugurat cu acel prilej. Ei au început meciul cu îndârjire, confruntați cu jocul agresiv al francezilor, dornici să se revanșeze după înfrângerea din 1982. După circa un sfert de oră, Romanii marchează din lovitură de pedeapsă prin Podărescu, luând conducerea cu 3-0, un foc de paie pe care francezii l-au stins repede. Se pare că nici antrenorii Jacques Fouroux și Jean Pique nu au dat mare atenție opiniei ziariștilor francezi, menținând intactă echipa care învinsese Australia 15-6 cu două săptămâni în prealabil. Înaintașii francezi au contracarat jocul înaintării române, mai ales la margine, reușind să stabilească un echilibru dinamic, de care au beneficiat liniile lor dinapoi, care au primit o cantitate substanțială de baloane utilizabile.

Încurajați poate de victoria în fața Țării Galilor, Stejarii au deschis jocul, atacând mai mult ca de obicei, dar francezii s-au apărat cu măiestrie și au contra-atacat frecvent. A fost un meci palpitant, plin de momente dramatice, în care Alex Rădulescu și-a dovedit clasa incontestabilă, înscriind o încercare de antologie, transformată de Podarescu. “Răgălie cel Mic” așa cum i se mai spunea de colegii de echipă (spre deosebire de tatăl sau, antrenorul Theodor Rădulescu (poreclit Răgălie sau Nea Toader), a prins un balon la margine scurtă, a sprintat către 22-ul francez, a șutat un “a suivre” în plină viteză peste fundașul Gabernet ieșit să-l placheze, după care a prins tot el balonul pe care l-a culcat apoi între buturi.


Alexandru Rădulescu cu balonul
Flankerul Alexandru Rădulescu a marcat un eseu de antologie în meciul cu Franța de la Toulouse din 4 decembrie 1983
Image source: 
Chris THAU

Francezii nu s-au pierdut cu firea și au reușit și ei să înscrie trei eseuri consecutive, unul prin dibaciul mijlocaș la grămadă Jerome Gallion, care l-a păcălit pe Paraschiv la o grămadă în 22-ul român, apoi un altul prin mijlocașul la deschidere Jean-Patrick Lescarboura, după o combinație magistrală a centrilor Didier Codorniou și Philippe Sella și în fine al treilea prin aria Patrick Esteve, scor la pauză 19-9. În repriza a doua încă doua lovituri de pedeapsa transformate de Podărescu au dat tabelei de marcaj o aparență de echilibru, reflectând de fapt realitatea din teren 22-15. Ultima încercare înscrisă de cealaltă aripă, Patrice Lagisquet în minutul 81, a pecetluit scorul final 26-15, cele mai multe puncte înscrise vreodată Franței în deplasare de rugby-iștii români. Accidentarea lui Bucan, care s-a rănit la umărul drept în urma unui placaj în minutul 41, (înlocuit de debutantul Dumitru Bălan), a fost probabil momentul cheie al partidei, ducând la pierderea parității la grămada ordonată. Murariu, s-a accidentat și el, dar a continuat sa facă figurație pe teren, ambele accidentări contribuind la pierderea de viteză a echipei României, într-un final  de mare intensitate. Ștefan Constantin a fost si el înlocuit de omonimul sau Laurențiu,  la al doilea meci internațional. La sfârșitul anului 1983 tânărul Alexandru Rădulescu era votat de ziarul Midi Olimpique printre primii 10 jucători din lume.