Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


“Duminica aceea” – 29 iunie 1941 – Pogromul de la Iași și Trenurile Morții - mărturiile supraviețuitorilor

pogromul-de-la-iasi.jpg

Pe 29 iunie 1941, pe str. Vasile Alecsandri la intersecția cu str. Cuza Vodă, treceau convoaie de evrei spre Chestură.
Duminică 29 iunie 1941 mii de evrei din Iași au fost arestați, mulți dintre ei fiind împușcați pe stradă sau în curtea Chesturii de poliție
Sursa imaginii: 
Muzeul Holocaustului Washington

Zilele acestea se împlinesc 81 de ani de la cel mai mare masacru petrecut pe teritoriul actual al României: Pogromul de la Iași și Trenurile Morții. Între 13 și 14 mii de evrei au  pierit uciși de regimul Ion Antonescu și aliații săi germani.

La câteva zile după intrarea României în războiul împotriva Uniunii Sovietice alături de Germania nazistă pe 22 iunie 1941 au avut loc două bombardamente sovietice asupra Iașiului, oraș situat la doar 30 de kilometri de linia frontului.

Populația evreiască, în număr de circa 35.000 – o treime din total – a fost acuzată de atacuri împotriva trupelor române și germane din oraș și de semnalizare pe timp noapte pentru aviația sovietică. Începând cu 27 iunie s-a declanșat o operațiune de represiune în masă, nediscriminată împotriva populației evreiești a Iașiului.

Leonard Zăicescu avea 14 ani în 1941 și-și amintește cum a început pregătirea Pogromului.

"În spatele locuinței mele era o biserică de unde în seara zilei de 28, ajunul Pogromului, se aruncau manifeste și lătrau mitralierele. Pe manifeste scria: Un evreu bun e un evreu mort, Evreii ne-au luat Basarabia, iar în noaptea care a urmat au început să apară patrulele care erau constituite din jandarmi, polițiști, uneori însoțiți de premilitari și de ofițeri germani.

La noi au năvălit în toiul nopții, oamenii erau scoși din paturile lor în pijama sau cămașă de noapte. Noi fusesem evacuați pe acea vreme din strada Păcurari, care a fost declarată zonă de război, iar evreii care locuiau acolo au fost evacuați în zonele mărginașe, cei mai mulți în Târgul Cucului." povestește Leonard Zăicescu.

Ascultați interviul cu Leonard ZĂICESCU

Evreii scoși din case și împușcați

Zelina Ben Gerșon avea trei ani și jumătate și povestește despre șocul suferit de evrei în “Duminica aceea”:

Evrei scoși din case la Iași iunie 1941
Numeroși evrei au fost scoși din casele lor de armată, jandarmi și polițiști
Sursa imaginii: 
Yad Vashem - Memorialul Holocaustului, Ierusalim

Casa noastră era pe strada Ștefan cel Mare la numărul 3, în centrul orașului, foarte aproape de Chestura de Poliție. Când a început pogromul, pe 29 iunie 1941, au intrat în curtea casei noastre germani și români, jandarmi și militari, care au început să spună oamenilor să iasă din casă, să coboare în curte, unde au început să-i împuște. Care cum spunea un cuvânt era împușcat. Erau vreo șase, șapte, opt dintre vecinii noștri care au fost împușcați, printre ei părinții a două dintre prietenele mele care locuiau împreună cu noi în acea casă.

Era acolo un ofițer român care-l cunoștea pe tatăl meu, cu care bea bere la Grădina din Copou și care i-a spus să fugă, dar el n-a înțeles ce se întâmplă și până la urmă a fugit în curte. Îmi amintesc cum l-am văzut pe scară cu un pantof în mână.

Mama, care a văzut cum se omoară oameni, s-a gândit să mă ascundă. Sub curte era pivnița unde se țineau lemnele pentru iarnă. Mama m-a luat de mână pe scări, acolo era destul de întuneric, s-a ascuns într-un colț și la un moment dat am auzit pași, a venit un soldat german cu un pistol în mână și s-a uitat la noi. Eu n-am înțeles ce este asta, dar mi-era frică și țin minte privirea lui, de ce nu ne-a împușcat nici până azi nu știu. S-a întors și a plecat.

Atunci mama a înțeles că lucrurile sunt serioase și trebuie să facă ceva. Era acolo o canapea veche, stricată, fără in picior și atunci mama mi-a spus să mă ascund în spatele ei, crezând că poate astfel n-or să mă omoare, apoi a plecat, dar după câteva minute s-a întors, a înțeles că un copil de trei ani și jumătate nu poate trăi în astfel de condiții și m-a luat de acolo.

Evrei uciși în pogrom
Numeroși evrei au fost uciși pe stradă, bărbați, femei, copii
Sursa imaginii: 

Între timp, toată curtea era plină de sânge, militarii s-au decis să meargă la altă casă și înainte de a ieși au spus că cine vrea să trăiască trebuie să se ducă la chestură și să ia acolo un bilet cu care va putea rămâne în viață. Atunci noi toți am decis că nu avem altă soluție, trebuie să mergem la Chestură. Am plecat cu tata, cu mama, au plecat și vecinii.

În apropierea casei era mică piață care făcea legătura cu Piața Unirii unde era Chestura. Acolo erau soldați cu arme cu baionete care nu împușcau, în schimb băteau. Și atunci mama a decis să treacă prin piață ținându-mă cu picioarele în sus și cu capul în jos, că dacă eram lovită să rănească picioarele și nu capul."

Ascultați interviul cu Zelina Ben Gershon

Leizer Finkelstein pe atunci ucenic tâmplar, în vârstă de 18 anu își aduce aminte cum a fost ridicat de acasă împreună cu frații săi.

Toți cei șase băieți am fost scoși din casă, dar nu-mi amintesc bine cine ne-a scos. Mai degrabă erau derbedei însoțiți de sergenți de stradă. Ne-au adunat pe un deal, până în strada Cucu, pe lângă Biserica Sf. Pantelimon. Femeile, trebuie să recunosc, au fost trimise acasă. Ne-au păstrat numai pe noi bărbații și, cu mâinile ridicate, ne-au dus încolonați până în curtea Chesturii de Poliție”, îmi povestea Leizer Finkelstein într-un interviu realizat pentru un documentar BBC în 1998.

Masacrul din curtea Chesturii de poliție

În drum spre Chestură, pe strada Alecsandri, au fost așezați pe două rânduri jandarmi, iar noi treceam ca printre furcile caudine. Ne-au obligat să ținem mâinile în sus și să strigăm ‘Trăiască România Mare’ și cum treceam luam câte un pat de armă după ceafă.” își amintește Marcel Langman, vorbind la BBC în 1998.

Evrei în curtea Chesturii de poliție Iași
În curtea Chesturii de poliție de la Iași a avut loc un măcel pe 29 iunie 1941

“Am intrat în curtea Chesturii, am primit ordin să ne culcăm cu fața în jos, precum și avertismentul: cine ridică capul va fi împușcat. Pe la oră două și jumătate a oprit o mașină mare în fața curții centrale a Chesturii și a început să tragă în plin. N-aș putea spune câți oameni au fost secerați atunci, pentru că eram culcat cu fața la pământ.” spune Marcel Langman.

În curtea Chesturii de Poliție a avut loc un masacru de proporții. Leonard Zăicescu, dus acolo împreună cu tatăl său, a reușit să fugă, la îndemnul acestuia, cățărându-se pe un zid. El își reamintește tragismul acelui moment.

“În curtea Chesturii unde erau adunați sute de evrei care fuseseră adunați în cursul nopții se deschidea foc cu pauze înșelătoare, adică trăgeau, după care făceau pauză, dar nu se știa cât va dura această pauză.

Evreii adunați acolo încercau să găsească un loc de adăpost împotriva tirului și singura posibilitate de a te salva atunci era să fugi spre zidul care despărțea curtea Chesturii de poliție de cinematograful Sidoli. Acest zid era înalt de doi metri, iar în vârful zidului erau încastrate triunghiuri mari de sticlă menite să descurajeze fuga infractorilor care erau de regulă aduși acolo. Acesta a devenit până la urmă un zid al morții pentru că foarte mulți dintre evreii care au încercat să scape au căzut secerați de gloanțe acolo.

Tatăl meu, care știa trucul ăsta cu pauze și cu reveniri, mi-a spus că este singura posibilitate să scap, ca cel puțin să știu ce s-a întâmplat cu restul familiei care rămăsese acasă. Eu nu voiam să mă despart, mă țineam lipit de sacoul lui, iar el a fost nevoit să mă îmbrâncească și să-mi spună “Fugi!”, iar eu, care-l țineam așa de strâns de haină, am fugit spre zid cu o bucată de stofă în mână, împreună cu alți evrei care fugeau ca niște bezmetici, fără să știe dacă vor scăpa cu viață.

Am ajuns la zid, m-am cățărat până sus julindu-mă, sângeram dar nici nu simțeam și când am ajuns în vârful zidului, am auzit strigându-mă, era un coleg de școală, bun prieten al meu, care se chinuia să se urce, dar nu prea putea deoarece era mai grăsuț.

Mi se părea că halucinez când i-am văzut privirea, eu îi dădusem mâna și mă străduiam să-l ridic aproape de mine, mai avea foarte puțin să ajungă sus, s-a auzit o rafală de mitralieră, am simțit cum a slăbit strânsoarea mâinii cu care mă ținea și cu care aproape mă trăsese în jos, iar eu am rămas cu imaginea privirii lui, cu ochii măriți, cu groaza și uimirea întipărite pe chip, cu siguranță nu știa ce i se întâmplă. Am rămas împietrit, am izbucnit într-un hohot de plâns și de acolo am fost salvat de un tânăr și de acolo aventura a continuat.”

Apocalipsul din Trenurile Morții

Supraviețuitorii masacrului din curtea Chesturii de Poliție au fost duși la gară unde a început partea a doua a calvarului: deportarea în Trenurile Morții. Din nou Marcel Langman.

Trenurile morții
În ziua de 30 iunie 1941 mii de evrei au fost îmbarcați în cele două Trenuri ale Morții cu destinația Podu Iloaiei și Călărași
Sursa imaginii: 
Muzeul Holocaustului Washington

Dimineața, între 4 și 5, supraviețuitorii am fost încolonați și duși la gară. Pe o parte și alta a drumului de la Chestură până la gară, morții erau risipiți parcă erau cartofi Ne-au plimbat de am făcut nouă ore de la Iași la Podu Iloaiei, distanță care de obicei o faci în jumătate de oră. Vă închipuiți cam câți oameni au murit în vagoane, sufocați. Oamenii mureau, cei care reușeau să supraviețuiască se ridicau deasupra. Când au deschis vagoanele din 120 câți am fost încărcați am ajuns în viață la Podu Iloaiei 18. Unii s-au băgat în bălțile de pe marginea căii ferate și cum erau însetați și deshidratați au băut apă cu mâl de acolo și au murit”, povestește Marcel Langman.

Cele două trenuri ale morții au fost îndreptate către Podu Iloaiei și Călărași, iar în vagoane au avut loc scene apocaliptice, după cum povestește Leonard Zăicescu.

“Am fost urcați în vagoane de vite, date pe podea cu var nestins, care făcea aerul irespirabil, care oricum era irespirabil din cauza temperaturilor de afară – erau peste 30 de grade.

În tren, din cauza lipsei de aer și apă, oamenii au început să se dezbrace, pentru că vagonul, făcut pentru opt cai, putea adăposti cel mult 40 de oameni în picioare. În vagoane mai erau cârligele de care erau agățate vitele care erau transportate în aceste vagoane.

Și după ce am fost plimbați ore întregi fără nicio țintă decât ce a morții, mulți au ajuns să-și sugă sângele prin buzele crăpate din cauza lipsei de apă și până la urmă unii chiar își scoteau cămașa de pe ei, urinau și-și storceau cămașa pe buză și-și udau fața. Mulți au murit sufocați de lipsa de aer, nu mai spun de lipsa de apă.

Au avut loc scene de nebunie. În vagonul meu a murit cel pe care noi îl consideram căpitanul echipei de fotbal din cartierul nostru, Willy, care s-a spânzurat cu mânecile cămășii de un cârlig, era un tânăr care n-avea mai mult de 18 ani.

Un croitor, celebru pentru că îi îmbrăca pe actorii de la Teatrul Național, vorbea cu fiul lui care era complet gol și îi făcea observație: “Cum te duci tu la întâlnire fără să-ți pui cravata?” Dar fiul nu avea cum să perceapă observația tatălui lui, pentru că era mort!

Eu am fost salvat de cireșele și brânza pe care mi le dăduse țăranca în gara Iași. Tiță Răzeșoaia i se spunea, fiindcă se trăgea din țărani răzeși de pe vremea lui Ștefan cel  Mare.

Am fost plimbați ore întregi pe o distanță pe care în mod normal o parcurgi în jumătate de oră cel mult, pentru că sunt vreo 16 km, am fost purtați pe linii moarte, pe linii de manevră timp  de ore întregi și când am ajuns la Podu Iloaiei, din 2000 de evrei câți am fost îmbarcați la Iași am fost dați jos încă în viață 800 de supraviețuitori. Acest număr poate să varieze pentru că mulți dintre cei care au murit pe drum au fost aruncați din vagoane.

Am fost primiți de primarul de acolo, de membri comunității evreiești din localitate. Acolo locuiau numeroși evrei care aveau și posibilități materiale și care ne-au ajutat foarte mult. Am fost încartiruiți la ei, eu de exemplu am fost repartizat la doctorul Iancu.

În tren, cine se așeza jos, acela era un om mort. Eu spuneam că în vagon cu noi călătorește moartea, iar eu am avut norocul ca în această călătorie infernală să avem niște tineri foarte inimoși.

Cadavre de evrei din Trenurile Morții
La fiecare oprire erau aruncate cadavrele evreilor morți în vagoanele de vite. Aici la Târgu Frumos
Sursa imaginii: 
Muzeul Holocaustului Washington

Am să pomenesc de gestul absolut eroic al lui Raul Schnorrer, care era proaspăt absolvent al Institutului de Arhitectură și care le făcea loc copiilor și bătrânilor la gemulețele vagoanelor de marfă ca să ia un pic de aer de afară, care și acela era cald.

La un moment dat el nu a mai putut suporta situația în care ne aflam, s-a repezit la geamuri, care erau și acelea bătute în cuie ca să intre cât mai puți, dacă se poate deloc, aer și a tras de el ca să rupă scândurile să poată intra aerul în voie. În clipa aceea a fost lovit în cap de un tir de gloanțe. Acesta a fost sfârșitul lui Raul Schnorrer care avea vise nobile să înalțe orașe și să se dăruiască societății.  

Datorită tinerilor ca el am fost la adăpost oarecum să cădem pradă animalizării celor care erau în tren, pentru că la un moment dat cei din Trenurile Morții încetau să mai fie oameni.”, povestește Leonard Zăicescu.

Ne-au plimbat de am făcut nouă ore de la Iași la Podu Iloaiei, distanță care de obicei o faci în jumătate de oră. Vă închipuiți cam câți oameni au murit în vagoane, sufocați. Oamenii mureau, cei care reușeau să supraviețuiască se ridicau deasupra. Când au deschis vagoanele din 120 câți am fost încărcați am ajuns în viață la Podu Iloaiei 18. Unii s-au băgat în bălțile de pe marginea căii ferate și cum erau însetați și deshidratați au băut apă cu mâl de acolo și au murit”, povestește Marcel Langman, supraviețuitor al trenurilor morții.

Eu am pierdut un frate, un văr de la o soră a mamei pe care l-am îngropat cu mâinile mele la Podu Iloaiei, și un cumnat al fratelui nostru mai mare pe care tot noi l-am îngropat cu mâinile noastre. Atunci când ne-am întors de la Podu Iloaiei am fost avertizați să nu intrăm toți șase frați în curte deodată ca să nu stârnim invidia celorlalte familii care pierduseră mulți membri. Noi de bine de rău plecaserăm șapte și ne întorsesem șase și asta era ca o a doua minune de la Maglavit”, spune Leizer Finkelștein.

Bilanț funest, narațiune în schimbare

Bilanțul Pogromului și al Trenurilor Morții este menționat în Raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel” (2004) în pagina 124 a acestui document: “În total, în timpul pogromului de la Iași au fost uciși 14 850 de evrei. Serviciul Special de Informații (SSI) românesc a făcut cunoscut că 13 266 de evrei au murit, în timp ce cifra avansată de Comunitatea evreiască era de 14 850. În august 1942, armata de la Iași care recruta forță de muncă a raportat că nu a găsit 13 868 de evrei.”


Leonard Zăicescu adolescent și azi
Leonard Zăicescu avea 14 ani când a supraviețuit atât masacrului de la Iași cât și Trenurilor Morții

Cât privește narațiunea oficială despre Pogromul de la Iași și Trenurile Morții ea a variat în timp, de la minciună sfruntată până la distorsionare grosolană.

Aș periodiza aceasta în patru etape: 1. Autoritățile militare de la Iași preiau masiv temele propagandei oficiale, că evreii au tras în armata română și în trupele germane – la Iași nu a fost NICIUN militar român rănit și NICIUN militar german mort, necum să fie vorba de morți; 2. O fază în perioada finală a regimului Antonescu în care lucrurile apar ceva mai nuanțate și se încearcă să se dea vina exclusiv pe trupele germane; 3. După război, în perioada proceselor de la Tribunalul Poporului și de la procesele făptașilor de la Iași din 1947 – 48, narațiunea se schimbă din nou; 4. În perioada comunistă, mai precis pe timpul lui Nicolae Ceaușescu la sfârșitul anilor ’70, apare o broșură pe care o calific fără niciun fel de reținere ca infectă, semnată de Aurel Karețchi și Maria Covaci, cu o prefață a istoricului evreu Nicolae Minei, în care se falsifică total istoria Pogromului de la Iași, dându-se vina exclusiv pe trupele germane și vorbindu-se de bunătatea tradițională a poporului român și de acțiunile de salvare care au avut loc la Iași. Mai puțin colocvial vorbind o balalaică tipic comunistă de falsificare a istoriei.” explică Radu Ioanid, fost vicepreședinte al Comisiei Wiesel.

Ascultați interviul cu Radu IOANID

În final, un supraviețuitor al Pogromului de la Iași și al Trenurilor Morții reacționează la tendințele actuale de negare sau minimalizare a Holocaustului din România.

“Ce reacție pot să am, îmi crește tensiunea și simt că înnebunesc, faptul că văd atâta ipocrizie și tembelism, regret.

Cum să reacționez când cineva mi-a omorât tatăl și nu cred că există familie de evrei în Iași care să nu aibă o rudă ucisă în timpul Pogromului? Cum să reacționez când un ministru, cum era Dan Șova în 2012, spune că la Iași nu au fost uciși decât 28 de evrei și aceia de nemți, nu de români?

Simpla invocare a numelui Iașiului îmi dă naștere la două sentimente contradictorii: pe de o parte este un sentiment de tandrețe, de dragoste, de melancolie și regrete pentru orașul meu natal, copilăria, adolescența și întotdeauna mă gândesc cu multă tandrețe la orașul Iași.

Pe de altă parte uneori nu pot scăpa de tristețe, regreta, de ostilitate și chiar de ură față de acest oraș, unde viața mea s-a întors pe dos unde l-am pierdut pe tatăl meu, lăsând la o parte impactul traumatizant pe care l-au avut aceste evenimente asupra mea.”, exclamă Leonard Zăicescu.