Ziua Holocaustului din România: Masacrul de la Pepeni – 16 iulie 1941 – sătenii basarabeni masacrează evrei cot la cot cu jandarmii români

Pepeni, numit până în 1944 I.G. Duca, situat la circa 45 de kilometri sud est de Bălți, s-a încadrat în vara lui 1941 în acțiunea de “curățare a terenului” – uciderea de către armata și jandarmii români a evreilor din mediul rural, la ordinul dictatorului fascist Ion Antonescu.

Ceea ce scoate în evidență comuna Pepeni este participarea, pe 16 iulie 1941, a civililor din sat, sub conducerea jandarmilor români, la masacrarea a circa 300 de evrei.

“Aici s-a petrecut măcelul. Dimineața a fostul totul curat, spălat. Era groaznic, domnule. Era sânge închegat, urme de pe oameni cum au tras cadavrele. Locuitorii din Pepeni se căiesc de cele întâmplate pe teritoriul nostru, n-avem ce ascunde. Ceea ce a fost, a fost, e istorie” spune Andrei Vulpe, martor al masacrului de la Pepeni din 1941, când avea 10 ani.   

Oleg Brega, născut la Pepeni în 1973, a auzit din copilărie vorbindu-se în familie despre acest masacru.

“În familie se vorbea șoptit despre omorârea evreilor sau a jâdanilor, cum se spunea la noi în sat. Am fost atent la asta, mai ales din cauza faptului cum scădeau vocea și se uitau împrejur. Și mai auzeam că puținii supraviețuitori ai masacrului s-au întors în sat și s-au răzbunat pe oameni” spune Oleg Brega, cineast care a realizat documentarul Masacrul de acasă.

Masacrul de la Pepeni a avut loc pe 16 iulie 1941, la scurt timp după revenirea în comună a jandarmilor români, după retragerea autorităților sovietice. Șeful de post, Ioan Bordei, a convocat în centrul satului câteva zeci de bărbați localnici, cărora le-a împărțit arme și le-a ordonat să-i adune pe toți evreii din Pepeni, care au fost închiși în clădirea primăriei.

Masacrul din primărie

Trei zile au stat acolo închiși circa 300 de oameni: bărbați, femei, copii, tineri, vârstnici, chiar femei gravide, dintre care una chiar a născut acolo. Au fost ținuți fără să primească apă sau mâncare. Unii săteni i-au ajutat pe evreii închiși.

Evreii au fost închiși în fosta clădire a primăriei din Pepeni unde au fost masacrați

Sursa imaginii: 

Captură video

“Oamenii le duceau mâncare, dar mama mea avea la una Roza, o croitoreasă Roza...îi era datoare, i-a cusut ceva mamei și mama trebuia să îi dea ceva. Dar ce îi dădea? Îi dădea lapte, smântână... Și ne-am dus cu mama, eu m-am dus cu mama să îi ducă Rozei niște brânză cu smântână să îi ducă, că îi era datoare mama. Ne-am dus și au strigat-o la fereastră. Au strigat-o, Roza a venit și mama i-a dat și cu asta s-a terminat”, povestește Andrei Vulpe, care avea atunci 10 ani.

Pe data de 16 iulie, Ioan Bordei, sub pretextul că sovieticii atacă satul, a dat ordin să fie masacrați evreii închiși la primărie. Bordei a aruncat o grenadă în clădire, după care jandarmii și sătenii au început să tragă cu armele în evreii închiși. Cei care încercau să scape erau uciși de săteni cu sape, topoare, hârlețe, bâte și alte obiecte.

"Mai întâi au aruncat o grenadă, pe fereastră, pe mulți i-a omorât, pe mulți i-a rănit, după care au început să împuște prin ferestre. Erau șeful de post, un sergent și doi jandarmi. Ei au mobilizat oamenii din sat, le-au pus arma-n mână și le-au spus: 'dacă nu tragi, te împușc eu'. Dar sunt și unii care s-au dus de bună voie. Lumea e diferită, erau antisemiți: jidanii ăia, ia să-i ucidem." își amintește Andrei Vulpe.

"Atunci vuia satul, lătrau câinii. Tata a venit cu niște vecini și a zis: 'E mare șotie în sat, au ucis jâdanii.'. Care au putut au fugit, au fugit și din primărie.", povestește Gheorghe Miron, care avea opt ani la acel moment. Afirmația sa a fost însă contrazisă la procesul din 1954 al ucigașilor, când supraviețuitoarea Sofia Zaslavschi, născută Talpalațchi nu a confirmat că evreilor le-a permis cineva să fugă, dar a spus că nouă persoane au reușit să evadeze din clădirea primăriei.

"Peste 20 de oameni din sat au participat la masacru. Aveau diferite misiuni acolo: unii împușcau, alții stăteau la ferestre, cu sapele, cu topoarele, dacă îndrăznea vreunul să iasă, îl pocneau. Și-acum vine vorba de Nică Sadovei, bolnav mintal, iar șeful de post l-a pus să păzească o fereastră. L-a întrebat: ai ucis? Nu, n-am ucis niciun jidan. Și unii îl întrebau: dar ce-ai făcut? M-a pus Bordei să păzesc fereastra către Cărmizan și cum încerca unul să fugă îl pocneam cu sapa în cap", povestește Andrei Vulpe.

Cadavrele au fost aruncate în gropi comune în sat și există mărturii potrivit cărora acolo au fost îngropați și oameni încă vii.    

Proceele postbelice

După revenirea sovieticilor la Pepeni, în 1944, au fost efectuate anchete și peste 20 de săteni au fost judecați și condamnați, unii dintre ei la moarte, pentru rolul lor în masacrul din 1941. În valul din deportări din 6 iulie 1949, alți săteni implicați în masacru au fost deportați în Siberia și Andrei Vulpe, la acea dată un tânăr de 18 ani a colaborat cu autoritățile sovietice la acea acțiune.

Șeful postului de jandarmi, Ioan Bordei, a fost condamnat în contumacie la 20 de ani închisoare în 1946, fiind arestat în 1957 și apoi eliberat în 1964

Sursa imaginii: 

Institutul Wiesel

Jandarmul Bordei, care fusese șef de post în aceeași zonă în perioada 1933 – 1939, a fost judecat în 1946 în România și condamnat la 20 de ani muncă silnică în contumacie, pentru că a dispărut în timpul procesului și a reușit să se ascundă până în 1957, când s-a deconspirat trimițând o scrisoare. A fost arestat și închis până în 1964, când a fost eliberat în urma amnistiei generale pentru toți deținuții politici.

Bordei a afirmat la interogatoriul său din 1957 că ar fi primit un ordin scris de la superiorii săi, atunci când a participat la o conferință la Roman, încă înainte de 22 iunie 1941, data declanșării războiului împotriva URSS, ceea ce dovedește că masacrul de la Pepeni a fost pregătit dinainte și se înscrie într-o acțiune de genocid premeditată a regimului Antonescu în teritoriile în care armata română a revenit atunci, Basarabia, nordul Bucovinei și Herța.

În documentarul său, Oleg Brega a vorbit pentru documentarul cu câțiva săteni din Pepeni despre masacrul din 1941 și aceștia au invocat forțarea de către jandarmii români a sătenilor basarabeni să participe la uciderea evreilor. Cât de justificată este o astfel de scuză?

“După știința mea nu există situații în care localnici civili să fi refuzat să ajute administrația românească, fie armată, fie jandarmerie și să fi existat repercusiuni împotriva lor. Există astfel de situații documentate în care civili ajută evrei și împotriva acestora se iau măsuri, în multe dintre ele civili ne-evrei sunt executați pentru că au ajutat evrei, dar în cazul în care ar fi refuzat sau pur și simplu ar fi ignorat îndemnul la a identifica sau a contribui la identificarea și eventual executarea vecinilor evrei de către armată sau jandarmii români, după știința mea, repet, nu există situații în care civilii să fi suferit cumva repercusiuni”, spune istoricul Marius Cazan de la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România, “Elie Wiesel”.

Păstrarea memoriei victimelor

După război, unul dintre supraviețuitorii Holocaustului, care nu fusese în Pepeni la momentul masacrului, Moise Turcin, a revenit în sat, unde a adunat din preajma gropii comune oseminte ale victimelor pe care le-a dus și le-a înmormântat în cimitirul evreiesc din localitatea Telenești. În perioada sovietică a fost sculptat un monument care comemora victimele masacrului din 1941, dar el a fost amplasat în centrul satului abia în 2004 și abia în ultimii ani primarul din sat a fost prima autoritate care a cerut scuze comunității evreiești pentru masacru.

În cimitirul evreiesc de la Telenești au fost îngropate după război o parte a osemintelor evreilor masacrați la Pepeni

Sursa imaginii: 

Captură video

Oleg Brega, care are meritul de a fi adus în atenția opiniei publice masacrul de acum 81 de ani spune că este de datoria generațiilor actuale să nu dea uitării acest tragic eveniment de la Pepeni.

“Ar trebui să vorbim despre istorie, să învățăm din istorie, căci altfel riscăm să o repetăm. La ora actuală există o foarte mare ură, neîncredere față de alte etnii, față de alte religii, față de alte gusturi culinare și este posibil să se repete un astfel de masacru oricând, oriunde, inclusiv în satul Pepeni”, spune Oleg Brega.

“N-a mai rămas niciun evreu în sat, de ce ne-ar păsa? Trebuie să ne pese. Satul nostru nu are străzi denumite, iar eu insist ca strada aceea pe care locuiau foarte mulți evrei și unde a avut loc masacrul să fie numită nu neapărat Strada Masacrului, dar Strada Evreiască. Cred că ar fi un omagiu, un moment de recunoaștere a ceea ce s-a întâmplat, o fixare documentară a contribuției sutelor de evrei care au trăit la Pepeni de-a lungul istoriei. Și cred că așa ar trebui să se procedeze și în alte localități în care au trăit sute de ani evrei și au contribuit la arhitectura, la economia, la cultura acelor localități”, conchide Oleg Brega.     

Vizionați documentarul lui Oleg Brega

Ascultați interviul cu Oleg BREGA

Ascultați interviul cu Marius CAZAN