La sfârșitul lui martie 1948 a izbucnit un conflict între doi lideri comuniști proeminenți pe plan internațional, "părintele popoarelor" Stalin și "părintele popoarelor iugoslave" Tito. Ciocnirea lor a avut efecte majore în mișcarea comunistă internațională.  

“Tito era un militant încercat, călit, verificat al Internaționalei Comuniste (Komintern). De origine croat, subofițer în armata austro-ungară în timpul primului război mondial, catolic ca formație religioasă, Tito îmbrățișează foarte devreme ca prizonier de război în Rusia ideile bolșevismului. Din anii 1918 – 1919, Iosip Broz, devenit Tito, devine liderul comunismului fin Balcani, în Iugoslavia, evident, dar și în Balcani, unde joacă un rol important în bolșevizarea altor partide comuniste din regiune. În ceastă perioadă instrucțiunile Kominternului au jucat un rol important până la desființarea acestuia, cel puțin oficial în 1943”, explică politologul Vladimir Tismăneanu într-un interviu în exclusivitate la RFI.  

Tito a înființat și condus în timpul celui de-al doilea război o mișcare de partizani care a luptat împotriva ocupanților naziști ai Iugoslaviei. Mișcarea a fost constituită cu acordul lui Stalin, dar nu la ordinul acestuia, fiind o organizație autohtonă și endogenă. După înfrângerea Germaniei naziste și eliberarea Iugoslaviei au început contactele directe Tito-Stalin.

“În 1946 Tito a fost în vizită la Moscova unde a semnat tratatul de prietenie dintre Iugoslavia și URSS. Odată cu desființarea Kominternului dispare centrul formal de supraveghere și control de la Moscova asupra partidelor comuniste locale, de la Santiago de Chile până la Ulan Bator.

Stalin realizează că odată cu primii pași spre războiul rece din 1945 – 1946 sunt elemente care-l conving pe Stalin, dar și pe colaboratorii săi apropiați Molotov și Jdanov că e nevoie de o nouă structură instituțională care să îndrume partidele comuniste și muncitorești.

Ciocnirea titanilor comuniști

Iugoslavii sunt în acea perioadă foarte radicali. Stalin e foarte îngrijorat de încercarea lui Tito de a ocupa Triestul, de încurajarea unor radicali în Austria și mai ales de sprijinul lui Tito pentru comuniști din Grecia în încercarea acestora de a prelua puterea, acțiune pe care Stalin nu o sprijinea. Dar în 1947 Stalin îl percepe încă pe Tito drept un om de încredere.” spune Vladimir Tismăneanu.

Gheorghiu Dej l-a atacat vehement pe Tito la ordinul lui Stalin, dar cei doi s-au reconciliat după moartea dictatorului sovietic

Sursa imaginii: 

Wikimedia Commons

Acum 75 de ani însă s-a petrecut o ruptură dintre cei doi “titani ai mișcării comuniste internaționale”. Care a fost cauza?

“În primul rând titanul mai mic nu a vrut să fie tutelat de titanul mai mare. Deși Tito ținea în biroul lui o fotografie a lui Stalin, aș cum Stalin ținea în biroul său o fotografie a lui Marx. În Iugoslavia exista un cult în creștere al lui Tito, ca lider militar și politic. Primele semne ale rupturii apar când Tito a propus un plan de formare a unei confederații danubiene, din care printre alte țări ar fi trebuit să facă parte și România. A apărut un articol în Pravda semnat de Molotov în care planul era calificat drept nesăbuit, plan care nu a fost niciodată aplicat

În al doilea rând, a fost atitudinea ultragiată a lui Tito și a colaboratorilor săi apropiați față de paternalismul consilierilor sovietici de pe teritoriul Iugoslaviei. Au fost proteste împotriva comportamentului considerat arogant al acestor consilieri” explică Vladimir Tismăneanu.

La Conferința Kominformului - structura care înlocuise Kominternul – i se dă sarcină liderului Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorghiu-Dej, să prezinte un raport tradus din limba rusă intitulat “Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini și spioni”. De altfel, spune Vladimir Tismăneanu, Gheorghiu-Dej a profitat de disputa Tito-Stalin pentru a se debarasa de rivali din sânul PMR, cum a fost Lucrețiu Pătrășcanu.

Un efect al conflictului Tito-Stalin a fost apropierea Iugoslaviei de Occident și debutul rolului lui Tito în Mișcarea de nealiniere, grupul țărilor care nu făceau parte nici din lagărul comunist nici din cel al democrațiilor occidentale. Pe plan intern a urmat în Iugoslavia o reprimarea severă a comuniștilor staliniști, iar Tito a fost ținta mai multor atentate nereușite, a căror origine era evident la Moscova.

Titoismul - un curent al socialismului de tip bolșevic

După moartea lui Stalin acum 70 de ani, relațiile dintre Iugoslavia și URSS s-au reluat, noul lider sovietic Nikita Hrușciov a vizitat Belgradul, dar relațiile dintre cele două partide comuniste nu au mai fost niciodată ca înainte de 1948, iar Iugoslavia nu a aderat la Tratatul de la Varșovia, organizația militară a statelor comuniste din Europa.

Iosip Broz Tito a avut relații bune cu Nicolae Ceaușescu, care îl admira pentru politica independentă față de Moscova

Sursa imaginii: 

Wikimedia Commons

Tito s-a reconciliat cu Gheorghiu-Dej, iar cu urmașul său Nicolae Ceaușescu, care îl admira mai ales pentru politica sa de independență față de URSS, a avut relații foarte bune.

De ce este azi importantă studierea rupturii dintre Tito și Stalin?

“În primul rând pentru că dezintegrarea Iugoslaviei a coincis cu dezintegrarea URSS. În momentul în care Uniunea Sovietică a încetat să mai poată fi folosită ca un bau-bau, ca un simbol al riscului de intervenție sovietică, apar tendințe centrifuge în Iugoslavia, care anterior erau automat strivite, drept neo-kominformiste.

În al doilea rând ne interesează pentru că titoismul a fost u curent important al socialismului de tip bolșevic al secolului XX și pentru că face parte din istoria mișcării muncitorești internaționale.

În al treilea rând pentru că din titoism ca o reacție împotriva birocratismului socialismului iugoslav a apărut unul din importantele curente ale neo-marxismului din Europa de Est, grupul Praxis, unde s-a configurat o nouă filosofie diferită de cea oficială a materialismului dialectic și istoric. Este important pentru că este vorba de structuri federale, federative, care au rezistat o lungă perioadă de timp și aici este important rolul liderului în a menține o structură federativă și care s-a prăbușit odată ce liderul a dispărut. Deci cred că avem o mulțime de elemente din care putem învăța lucruri pentru secolul XXI”, conchide Vladimir Tismăneanu.