Teatrul La Huchette: Cântăreața Cheală și Lecția de Eugene Ionesco – aproape 20.000 de reprezentații în 66 de ani – actuale ca întotdeauna

Pe Rue de la Huchette, o străduță îngustă din apropierea Senei care datează din secolul XIII, străjuită de imobile vechi, unele chiar din epoca medievală se găsește teatrul cu același nume. O sală cu 85 de locuri, inclusiv strapontinele, găzduiește cele două piese, fidelă regiei inițiale a lui Nicolas Bataille, cu aceleași decoruri și costume de 66 de ani, numai actorii se schimbă.

Prima reprezentație cu cele două piese a avut loc pe 16 februarie 1957 și de atunci cele două piese s-au jucat, una după alta, zilnic, de marți până duminică.

Teatrul absurdului

Cântăreața cheală, a cărei premieră a avut loc pe 11 mai 1950 în altă sală, a fost prima piesă a teatrului absurdului. Personajele, cu toții englezi, soții Smith, bona lor Mary, soții  Martin și căpitanul de pompieri, se angajează în dialoguri pe cât de absurde, pe atât de savuroase.

Sala teatrului La Huchette are 85 de locuri

Sursa imaginii: 

Petru Clej

În ceea ce privește titlul, Ionesco a avut mai multe idei: L'Heure anglaise – Ora engleză, Une heure d'anglais – O oră de engleză, Big Ben folies și, în cele din urmă, L'Anglais sans peine – Engleza fără dificultăți. Acesta din urmă a fost titlul versiunii date lui Nicolas Bataille, care a vrut să o schimbe pentru că era prea apropiată de piesa lui Tristan Bernard, L'Anglais tel qu'on le parle – Engleza așa cum este vorbită. Abia în urma unei pierderi de memorie în timpul unei repetiții, titlul piesei a fost fixat: actorul care juca rolul pompierului a făcut un lapsus linguae la cuvintele "învățătoare blondă", pe care le-a schimbat în "Cântăreața cheală". Ionesco a ales apoi aceste cuvinte ca titlu definitiv.

Cântăreața cheală este la prima vedere o satiră socială a convenționalismului burghez, dar în fapt poate fi considerată o critică a limbajului golit de conținut care nu și-a pierdut niciodată locul în societate, ci s-a adaptat.

După o oră și o pauză de cinci minute urmează Lecția, o piesă cu trei personaje, profesorul, eleva și bona, jucată pentru prima oară pe 20 februarie 1951.

Spre deosebire de Cântăreața cheală, aici domină repetitivitatea. Profesorul este la început mai degrabă timid, iar eleva plină de siguranță, în timp ce bona care are doar trei scurte apariții îl avertizează pe profesor că lecția, care începe cu aritmetică și continuă cu lingvistică, riscă să se termine rău.

Pe măsură ce lecția progresează, profesorul devine tot mai tiranic, iar eleva, care la un moment dat începe să se plângă de durere de măsea, devine tot mai înspăimântată, până când profeția bonei se îndeplinește.

Și Lecția este o satiră socială, în mod evident având în vizor tirania din educație și lipsa de relevanță a predării, deși se poate spune că și ignoranța elevilor este vizată.

Relevanța actuală

Un prieten pe Facebook m-a rugat înainte să văd reprezentația (cu numărul 19.800, care însă nu este record mondial, acesta fiind deținut de Cursa de șoareci, de Agatha Christie, care se joacă din 1952 la Londra și în septembrie 2023 ajunsese la peste 29.300 de reprezentații) să spun după aceea dacă piesele scrise de Ionesco acum peste 70 de ani mai sunt relevante azi. Răspunsul meu este un categoric DA!

Rue de la Huchette din Cartierul Latin pe care se află teatrul este una dintre cele mai vechi din Paris

Sursa imaginii: 

Petru Clej

Pentru Cântăreața cheală. În primul rând limbajul comunicării care astăzi tinde uneori să fie la fel de gol de conținut și lipsit de sens ca pe vremea lui Ionesco. Ba mai mult, prin intermediul internetului, în foarte multe cazuri oamenii folosesc limbajul, dar în fapt nu comunică unii cu ceilalți, într-un dialog al surzilor. În plus, a apărut noțiunea de analfabetism funcțional, prin care cei care folosesc un anumit limbaj nu-i stăpânesc înțelesul.

Mesajul din Lecția este și mai clar: abuzul de putere poate avea și are nu arareori consecințe funeste. Cei care se consideră docți și sofisticați sunt adeseori niște impostori, care-și folosesc titlurile ca să adune putere, câteodată suindu-se pe cadavre. Istoria secolelor XX și mai nou XXI este plină de astfel de exemple. Iar Ionesco, un critic acerb al fascismului și apoi al comunismului, a lăsat un mesaj subtil, dar clar anti-totalitar.  

Dar revenind la experiența de la Teatrul La Huchette, aceasta este încântătoare. O recomand cu căldură, mai ales că se petrece într-un loc – Cartierul Latin al Parisului – al cărui farmec cu greu poate fi egalat.