Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Invazie de gândăcei

Ziua 15 : luni 25 iunie.

Invazie de gândăcei.

Azi trebuia să stau acasă să citesc despre Link şi despre Teni. Trebuia doar să iau de la birou nişte materiale pe care Sam mi le-a lăsat să le citesc. Dar la birou am constatat că Bash nu a plecat la Tamale. Şi dacă tot e aici, zice să stau la birou.

Mă duce la Tongo unde trebuia să discute cu un tip de la biroul de statistică al GES. De data asta conduce el, prima dată când îl văd conducând. De obicei conduce Bala, şoferul.

La Tongo nu-l găsim pe tipul pe care-l căutăm, dar toţi inspectorii şcolari au o întâlnire, aşa că Bash profită de ocazie ca să mă prezinte la toată lumea. Mă duce în faţa tuturor, ei îmi urează bun-venit şi să mă simt bine în Ghana. Voi colabora cu ei, probabil, în munca mea la LCD. Îmi scriu numele pe tablă, ca să îl înţeleagă.

Una din temele uşoare de discuţie pe care o au la îndemână ghanezii când vorbesc cu un alb nou-venit este să întrebe cum suportăm căldura. De aici pornind, le povestesc unui director de şcoală (head teacher) şi lui Bash cum e vremea la noi. Vara e aşa de cald cum e acum aici. Dar nu ţine decât vreo două luni căldura asta, în vreme ce în Ghana se face şi mai cald decât acum. Le zic cum e iarna, cu zăpadă, cu temperaturi negative. Se miră amândoi, mă întreabă cum pot suporta asemenea frig. Trebuie să încălzim casele tot timpul? Cum le încălzim? Le spun că avem gaz sau încălzire electrică sau uneori cu lemne. Îmi dau seama încă o dată cât de diferite sunt lumile noastre, cât de avansată e infrastructura noastră, ce abundenţă de resurse avem şi cât de mult consumăm în Europa.

Am observat la mulţi oameni că au cicatrice pe faţă . Unii pe un obraz, unii pe ambii, unii pe frunte. Unul din voluntarii de la trainingul de joi avea câte trei cicatrice pe ambii obraji şi pe frunte tot trei. Unele cicatrice sunt groase şi scurte, altele lungi, uneori de la pomeţi până sub bărbie, alteori de la gură până înspre urechi. Îl întreb pe Bash şi îmi zice că sunt însemne tribale. Oamenii din triburi îşi înseamnă copiii.

Există o persoană care face asta în fiecare sat, nu le fac părinţii tăieturile copiilor. Dar, din câte îmi zice Bash, tăieturile se fac fără anestezie. Am văzut şi la unii dintre copiii care au venit să se uite la noi când am fost la lac, în prima duminică. Pentru mine pare o tradiţie plină de cruzime, să fie chinuiţi copiii în felul acesta. Dar probabil că e în mare măsură o percepţie dată de mediul complet diferit în care am crescut.

Ne-am oprit şi la District Assembly să se întâlnească Bash cu cineva. Eu nu merg la întâlnire, e doar o discuţie informală. Data trecută când am fost aici am mâncat nişte “sweet bites”, o gustare făcută dintr-un aluat dulceag care aduce şi el la gust cu chipsurile pe care le mâncasem în Accra. Dar astea sunt nişte bucăţi mai mari, cu diametrul de vreo 7-8 cm, cu marginile foarte neregulate. Cred că e un aluat foarte lipicios şi probabil e luat cu mâna şi pus în ulei încins să se prăjească. Fiindcă e lipicios, marginile rămân foarte neregulate. O femeie le vinde într-unul din birouri cu 50 de pesewas bucata. Probabil lucrează aici şi le aduce făcute de acasă să le vândă, pentru un venit suplimentar. Sau poate e doar din familia cuiva şi o lasă să vândă în birou. Are şi doi copii mici cu ea, de 3-4 ani. Unul se joacă pe covor, celălalt e în picioare. Azi nu-mi pică la fel de bine ca şi data trecută. Sunt grase, iar uleiul în care au fost prăjite a fost cam prea ars. Îi ofer o bucată şi lui Bash, dar el nu mănâncă. Luni şi joi musulmanii postesc (cei care vor, ca la noi). Postul lor înseamnă că nu mănâncă şi nu beau nimic, nici măcar apă, până la lăsarea întunericului.

Când am ajuns acasă, am salutat o adolescentă pe bicicletă pe stradă care mergea spre casa noastră. După ce am intrat a venit în curte şi mi-a bătut la uşă. Mi-a cerut lemnele pentru foc. Lângă poartă erau vreo trei bucăţi de lemn tăiate dintr-un copac uscat de la noi din curte. Nici nu le văzusem până atunci. Îi zic că nu pot să i le dau, nu ştiu ce e cu ele. O să vorbesc cu ceilalţi şi o să-i spun mâine. Până la urmă am aflat că erau ale lui Ben, paznicul nostru de noapte. Avem un paznic de noapte care vine şi doarme în grădină. Nu ştiu sigur de ce ne păzeşte când suntem acasă. Dar văd că ăsta e obiceiul aici şi voluntarii din casa de peste drum au paznicul lor. Îl plătim cu 50 de cedi pe lună. În plus, îl lăsăm să cultive pământul din curtea noastră. Mi-a zis că da, el şi-a pregătit lemnele acelea, apoi le-a luat cu el dimineaţă când a plecat, ca să nu îi dispară. Fata care mi-a zis că o cheamă Theresa, n-a mai venit a doua zi, probabil s-a uitat în curte şi n-a mai văzut lemnele.

Cu câteva seri în urmă i-am zis lui Damien că mă mir că nu sunt aşa multe insecte cum mă aşteptam. Într-adevăr, în afară de furnici nu am văzut aproape deloc insecte. Damien mi-a zis că o să vină când plouă. Ei bine, azi chiar se întâmplă. Stau în cameră la birou şi simt mereu mâncărimi pe picioare. M-am protejat cu repelent deci nu sunt muşcături, dar nu-mi dau seama ce se întâmplă. Când nu mă mai concentrez la computer, mă uit în jur. Sunt mulţi, mulţi gândăcei în toată camera. Sunt mărunţi, de vreo 3 milimetri, unii par să zboare pe distanţe foarte mici, mulţi sunt pe jos şi nu mişcă. Poate au murit de la insecticidul pe care l-am dat în cameră ieri, de frica ţânţarilor. Dar mulţi se mişcă şi câte unii vin să se urce pe mine. Nu sunt greţoşi ca şi gândacii noştri de bucătărie, dar sunt mulţi şi enervanţi. Până la urmă am dat cu insecticid în toată camera şi am stat o jumătate de oră în living room, iar când m-am întors majoritatea erau morţi. Dar tot m-au mai bâzâit câţiva până am adormit, au mai venit să se urce pe ecranul computerului care era singura lumină rămasă în cameră.

 

Click aici pentru alte galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana, actualizate săptămânal în fiecare luni şi vineri.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.