Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Petrecere si foamete in Lawra

Ziua 50 : luni 30 iulie.

Petrecere şi foamete în Lawra, apoi acasă.

Am plecat vineri dimineață spre Lawra, foarte aproape de granița de vest a Ghanei cu Burkina Faso. În Lawra avem o singură voluntară, Sarah. În casa ei e planificată petrecerea de despărțire a lui Pegi. Inițial trebuia să fie vreo 4 voluntari care pleacă și fac împreună petrecerea asta, dar ceilalți trei s-au retras din diverse motive. Din Bolga mergem 5 persoane. Trebuia să fim mai mulți, dar Nique are malarie, iar Malaika a zis că va veni, poate, sâmbătă, apoi a renunțat. Drumul îl facem în două etape: Bolga - Wa și Wa - Lawra. 

Din Bolga până în Wa este un singur autobuz, de la firma Metro Bus. Nu-mi place să călătoresc cu autobuzul fiindcă de obicei nu-mi încap picioarele între scaune și niciodată nu am răbdare să șed pe scaun așa de mult. Acasă prefer trenul, unde pot să mă mișc, sau o mașină pe care s-o conduc eu. Aici nu sunt trenuri decât în partea de sud a Ghanei, dar și acolo rețeaua e puțin dezvoltată. În plus, am auzit fel de fel de povești de groază cu autobuzele Metro Bus, care sunt supra încărcate, oamenii sunt înghesuiți nu doar pe scaune, ci și în picioare, pe culoar. Iar călătoria durează 8 ore. Sunt așa de speriat de experiența asta încât aproape că aș fi vrut să am malarie ca să am o scuză şi să nu plec. Nu merg atât de dragul chefului cât mai ales pentru experiența călătoriei. Și, până la urmă, călătoria cu mijloacele de transport de aici e tot o parte din aventura mea africană.

Ne-am trezit la 3 noaptea ca să ajungem în stație la 4. Autobuzul pleacă doar la 6, dar trebuie să fii în autogară de la 4 ca să stai la rând și să te asiguri că prinzi bilet și loc. Am aranjat de ieri cu un taxi să ne ia de acasă și să ne ducă la autogară, fiindcă nu există taxiuri de noapte aici. În autogară ne-am cumpărat Eggie bread și Milo pentru micul dejun. Eggie bread e denumirea ghanezilor pentru sandviciuri de pâine prăjită cu omletă, cum mai mâncasem în autogară la Tamale când am sosit în Ghana. Iar Milo e o ciocolată caldă foarte populară aici, un fel de Nesquick.

În autobuz n-a fost chiar așa de rău cum mi se spusese înainte. E un autobuz mare, galben, destul de pătrățos. Înăuntru sunt 5 rânduri de scaune, 3 pe stânga și două pe dreapta. Scaunele sunt capitonate, ceea ce înțeleg că e foarte bine, fiindcă alte dăți voluntarii au fost pe scaune tari, din plastic. Avem noroc, nu e prea plin, sunt chiar și câteva locuri goale. Drumul merge prin Navrongo, la  vreo 40 de kilometri de Bolga. Până acolo e drum bun, asfaltat. Apoi, încă vreo 100 de kilometri până la Tumu, porţiune în care asfaltul devine din ce în ce mai prost, mai găurit. Autobuzul nici nu mai încearcă să ocolească gropile, fiindcă-s prea multe. Ne scutură încontinuu. Trebuie că are suspensiile cele mai zdravene din lume, altfel i-ar fi picat deja roțile. Ne oprim pe traseu ca să ne întindem și să ne ușurăm. Nu sunt benzinării sau toalete publice. Cobori, stai cu spatele la autobuz și te ușurezi. Femeile merg  ceva mai încolo, la adăpostul unui tufiș. Pudoarea pur și simplu nu ar fi practică aici. Îmi amintesc de perioada până în 90 și o vreme după aceea, când opreai mașina lângă o padure sau un lan de porumb ca să-ți rezolvi nevoile. În Tumu facem o pauză de vreo 20 de minute, ne dezmorțim, ne cumpărăm fructe, biscuiți, arahide, apă și sucuri de la tarabe sau vânzători ambulanți. Plecăm mai departe, pe un drum care nu mai e asfaltat deloc. Doar un drum de pământ roșu tăiat prin savană, cu sate foarte puține și foarte puține mașini.

După o vreme, nu știu dacă au fost 20 de minute sau 40, autobuzul oprește fiindcă i-a făcut semn cineva de pe o motocicletă care ne-a ajuns din urmă. Un tânăr care era în autobuz nu a apucat să se urce când am pornit din Tumu. Intră în autobuz, își ia din geantă portmoneul și îi dă niște bani celui care l-a adus pe motocicletă. Revine pe scaun și plecăm mai departe. 

Am ajuns în Wa în doar 7 ore, ceea ce pare să fie o performanță. Am mâncat mâncare ghaneză în restaurantul autogării. Pegi a venit și ne-a plimbat puțin prin oraș. Arată asemănător cu Bolga, dar îmi face impresia că e puțin mai îngrijit, parcă nu-s chiar la fel de dărăpănate gheretele și parcă sunt mai multe clădiri cu spații comerciale decât în Bolga unde-s doar gherete și cocioabe. Am intrat într-un magazin indicat de Pegi și am găsit brânză și unt. Am început să simt lipsa lactatelor. O bucățică mică de brânză gouda, nu cred să aibă mai mult de 300 - 400 de grame, costă 15 cedi (30 de lei). N-o cumpăr, e mult prea scumpă. Dau, în schimb, 9 cedi pe o bucată de unt. Și asta-i foarte scump, dar îl consider o delicatesă. Și toată lumea s-a bucurat de unt când am ajuns la masă. Seara am dormit în casă la Pegi. E casa unde aș fi stat eu dacă veneam la prima slujbă care mi-a fost alocată, în Wa, cu organizația Pronet. E o casă mare, plăcută, dar nu are apă curentă decât odată la 4 zile și atunci nu are presiune să folosești dușul, ci doar să se umple rezervorul de plastic. Așa că mă spăl cu apa dintr-o găleata, pe care o torn pe mine cu un vas de plastic. 

Am scris de copiii din Bolga care ne strigă pe stradă Solemia, Hello! Aici se vorbește altă limbă - om alb se spune nansaara – şi au alte obiceiuri. Când ne văd copiii fredonează atât salutul cât și răspunsul... Nansaara how are you? I am fine, thank you! fără să aștepte să zicem noi ceva. Dar zic asta ca un cântecel, nu se opresc după ce termină de zis o dată, ci o iau de la capăt. Nu se poate să mergi prin oraș fără să auzi asta de câteva ori. Cineva mi-a zis de o voluntară din Wa care a făcut psihoză, nu mai voia să iasă din casă, ca să nu-i mai audă pe copii cu cântecelul.  A doua zi mergem la Lawra, la vreo două ore de mers cu tro-tro. Aici nimeni nu știe să-ți zică distanțele altfel decât în timpul de care ai nevoie ca să le parcurgi. Tro-tro e o altă aventură a călătoriei. Un microbuz 9+1 în care sunt înghesuite vreo 16 persoane.

Pe o banchetă de doi stau 3, iar în spațiile libere au fost montate scaune rabatabile. Tro-tro pleacă doar când e plin. N-are rost să plătești două locuri, chiar dacă ai vrea, fiindcă nu poţi să beneficiezi de ele. Oricum, pe parcurs se mai coboară și se mai urcă pasageri. Are două variante de traseu, nu știm pe care merge decât când ajungem la o bifurcație. Merge pe drumul care-i mai scurt, dar are mai multe opriri. Și de la bifurcație nu mai e asfaltat, dar e destul de neted, nici pe departe așa rău ca și cel de la Tumu la Wa.

Sarah ne așteaptă la stația de tro-tro din Lawra și ne duce la casa ei. Casa e mare, ca toate casele voluntarilor pe care le-am văzut în Ghana, dar spre deosebire de alte case e într-un spațiu deschis, oarecum în câmp, fără garduri. Luăm o gustare și începem să pregătim mâncarea pentru petrecere.  Fiindcă îmi place să gătesc mă ofer să ajut, am ajuns chiar să fac o tocană cu carne de porc și ceapă. Un fel de papricaș, fără pui.

Zilnic, pe veranda casei stau vreo 7-8 copii, cu care Sarah vorbește, le dă jucării și uneori mâncare. Când a început să cânte muzica, toți copiii au sărit în picioare și au început să danseze. Am ieșit și noi la început, am dansat cu ei. Un băiețel mic, cu niște haine murdare a tot venit la mine să mă tragă de haine și mi-a spus ceva ce n-am înțeles, fiindcă era pe limba lui. L-am ridicat și l-am ținut puțin în brațe și am observat că are burta mare, de la malnutriție. Aș fi vrut să-i dau de mâncare, dar nu puteam să-i aduc doar lui și nu aveam cum să hrănesc toți copiii carese adunaseră acolo. Sarah m-a văzut cu el și mi-a zis "This one never smiles” (Acesta nu zâmbește niciodată). M-am întristat, mi-a luat vreo jumătate de oră să-mi revină dispoziția de petrecere.

Până la urmă s-au făcut două petreceri, una înăuntru și una afară. Cred că se adunaseră vreo 20-30 de copii în fața casei, care au stat până noaptea târziu, au dansat și ne-au pândit prin geamuri, curioși, să vadă ce facem înăuntru. Mi-a plăcut să văd cum se bucură de muzică acei copii, dar m-a și întristat să-i văd atât de săraci și flămânzi. Voluntarii le-au dat din mâncarea pe care o avusesem la petrecere, pe care ei au luat-o cu mâinile din farfurii, cât mai mulți la o farfurie. Nu l-am mai găsit pe cel mic, probabil plecase acasă. Sarah mi-a zis că puteam să-l duc în casă să-i dau de mâncare, pe ea n-ar fi deranjat-o, mi-a părut rău că nu l-am hrănit. Am găsit altul însă, aproape la fel de mic și de burtos, care dormea pe beton și nu a apucat să mănânce cu ceilalți. L-am dus pe el în bucătărie și i-am dat de mâncare. Nici n-am știut când să mă opresc, să nu i se facă rău de la prea multă mâncare deodată.

La petrecere, aceeași muzică hip-life care pe mine nu mă stimulează să dansez. O prietenă localnică de-a voluntarelor din Wa îmi face avansuri destul de evidente. Îi zic lui Pegi care râde și îmi zice "Da, îi plac bărbații albi, a avut o relație cu un voluntar mai în vârstă, dar până la urmă n-a mers”. Îmi pare rău, nu pot să-i răspund la avansuri, așa că mă eschivez cu grație. Am chefuit până pe la 2-3 noaptea când am strâns cât de cât și am mai stat la povești. Eu am dormit pe o saltea pusă pe jos, într-o cameră cu încă două persoane.

Duminică dimineață am lenevit prin casă, am mâncat, am făcut curățenie. Am rămas fără apă și a trebuit să aducem de la cișmea. Cișmeaua e la vreo 200 de metri distanță și e bun public. Ne-am dus cu găleți și ligheane și le-am umplut. Leela a încercat să vadă cum e să care un lighean pe cap ca femeile ghaneze. Nu l-a umplut ca să nu verse, dar a reușit să-l transporte.