Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Întâmplări vesele şi triste

Ziua 82 : vineri 31 august.

Am avut o perioadă cu multe întâmplări de când n-am mai scris.

Cred că cea mai mare realizare e că mi-am primit permisul internațional de conducere. Aveam nevoie de el ca să pot să primesc motocicleta de la VSO. Poveste lungă și frustrantă.

Am studiat pe internet problema: dacă avem nevoie de permis internațional ne interesează cine-l emite şi când e valabil, conform convenției internațional de la Viena, din 1968, care reglementează traficul rutier. Convenția zice că țările semnatare își recunosc permisele de conducere domestice, eventual cu o traducere certificată. România și Ghana sunt semnatare, așa că teoretic mi-ar ajunge o traducere certificată a permisului de conducere care nu are nici o mențiune în engleză sau altă limbă de circulație internațională.

Probabil o minte luminată de pe la noi a aflat că toate limbile statelor membre UE sunt limbi oficiale în UE și chiar a crezut că româna e la egalitate cu engleza și franceza. În practică, organele din Ghana îmi cer permis internațional. Și degeaba o să umblu cu copia convenției internaționale în buzunar, n-o să conving nici un polițist că regula internațională adoptată de guvernul/parlamentul ghanez este obligatorie. Așa că îmi trebuie International Driving Permit (IDP), care e de fapt doar o traducere a permisului domestic, nu un permis în sine. Și e valabil doar împreună cu permisul domestic și numai în limitele de valabilitate ale acestuia. IDP poate fi emis doar de țara în care a fost emis permisul de conducere. Fiecare țară reglementează deci emiterea IDP-ului în felul ei. În America îl emit două cluburi auto și costă 15 dolari (~50 de lei). În Anglia se poate face în mai multe locuri, dar cel mai simplu e la Poșta Majestății Sale cu vreo 8 lire (~45 de lei). În Franța e gratuit. Ei bine, în România, ce credeți? Îl emite ACR-ul. Da, mi-au răspuns la e-mail după vreo 2-3 zile și m-au pasat de la unii la alții. Până la urmă mi-au zis că mi-l pot emite și fără să fiu în țară. Dar costă, țineți-va bine, 650 de lei. De 13 ori cât costă în America. De ce? Fiindcă "așa vrea mușchii lor", ai ACR-ului. Fiindcă Guvernul nostru le-a dat monopol și niște îmbuibați de acolo au decis să tragă pielea de pe șoferul internațional, că doar dacă vrea să conducă mașini prin lume are de unde să plătească. M-am revoltat și am decis că nu le dau banii celor de la ACR. 

Am cumpărat de pe internet un document care se numeşte International Drivers Licence Translation. E un carnețel frumos, emis de o organizație care-și zice club auto, e în engleză și face referire la permisul meu de conducere pe care li l-am trimis scanat prin poștă. Și mi-au dat și un permis sub formă de card, nu doar carnețelul. În termenii convenției, cred că asta îndeplinește criteriul de traducere certificată. L-am primit prin poștă în mai puțin de 2 săptămâni de când am făcut comandă și m-a costat sub 100 de dolari cu expediția rapidă cu tot. Și nici măcar nu i-am plătit eu, mi-a comandat draga de Agatha permisul fiindcă ea e în Chicago. Apoi l-am scanat și i l-am trimis lui Baba să vadă că-l am și să-mi aducă de la Tamale motocicleta. Ca să adauge la bucuria mea, Raluca a găsit pe internet o imagine scanată a permisului internațional de motociclist a lui Steve McQueen, The King of Cool. Am făcut un colaj cu permisul meu și al lui și m-am lăudat la tot Facebook-ul.

Săptămâna trecută s-a întors Damien din Anglia, după o lună de vacanță. El stă în Hampshire unde stă și Diana, sora mea. Așa că i-am dat Dianei o listă cu ce am nevoie să-mi trimită prin intermediul lui Damien. După ce a intrat în Ghana, Damo mi-a trimis un sms: "Cheese smuggling operation successful”  (operațiunea de contrabandă cu brânză a reușit). Diana mi-a trimis mai multe lucruri utile, dar cel mai mult ne-am bucurat cu toții de brânză și de ciocolată. Mmm, brânză... uitasem ce gust are. Cu câteva zile înainte am găsit în piață, cu noroc, niște femei care vând lactate: lapte prins și unt de casă. Dacă merg la ora potrivită (care e exact când sunt eu la serviciu) găsesc și lapte proaspăt. Lapte adevărat, de la ţâţa vacii.

Laptele UHT care-l găsesc aici la magazin costă foarte mult și are gust de lapte praf. Untul de casă are un gust ciudat, puțin acrișor, cu un iz de brânză, dar mie îmi place. Leela şi Damien nu-l apreciază. Laptele pe care l-am cumpărat a fost tot puțin acrișor, probabil fiindcă l-am luat după amiază și a stat toată ziua în soare. Așa că de dimineață când a venit Damien am mâncat pâine prăjită cu unt și cu brânză. Delicatese în toată regula. Am mai primit de la Diana, printre altele, cafea adevărată (aici nu se găsește decât nes) și semințe de plante aromatice și salată, ca să le plantez în grădină. Încă nu le-am plantat, o să grădinăresc mâine. Ce bine-i să ai o soră mai mare!

Săptămâna asta s-au întâmplat lucruri neplăcute. Miercuri m-a adus Sheena de la birou cu motocicleta și când să ajungem acasă a avut loc un accident la vreo 200 de metri în fața noastră. Au fost imiplicate o mașină, o bicicletă și o motocicletă. Nu știu cum s-a întâmplat, dar o femeie a murit pe loc. Aici toată lumea conduce aiurea, motcicliştii nu au cască, depășirile cu triplare sunt la ordinea zilei și înțeleg de la localnici că mulți șoferi nici nu au permis de conducere, iar motocicliștii nici atât. Sheena mi-a zis că atunci când merg cu motocicleta, trebuie să mă gândesc că sunt invizibil și că toți ceilalți de pe stradă sunt proști. Nu e o afirmație arogantă, din păcate majoritatea așa te lasă să crezi când conduc. Iar luni, în Tamale, a avut loc un jaf armat la casa voluntarilor VSO de acolo. Seara, după întuneric, doi bărbați înarmați cu macete au intrat cu forța în casă, unde erau trei voluntare, le-au amenințat, le-au legat mâinile la spate și le-au furat tot ce au găsit de valoare: telefoane, portmonee, camere foto, computere. Suntem cu toții supărați din cauza asta, fiindcă ne gândim la colegele noastre și fiindcă e cel mai grav atac de până acum. Au mai fost voluntari jefuiţi pe stradă sau case sparte când nu era nimeni înăuntru, dar un atac armat în interiorul casei e foarte grav. Iar poliția de aici e foarte ineficientă, n-o să prindă pe nimeni.

La birou am ajuns să fim exasperați și eu și Leela de managementul organizației. Sau mai degrabă lipsa de management. Am mai scris că am încercat să inițiem niște întâlniri săptămânale de staff. Cu greu și doar la insistenţele noastre, am reușit să organizăm 4 întâlniri în vreo două luni. Apoi, sătui să tot insistăm până când ne-am simțit caraghioși, n-am mai zis nimic. Iar Sam, directorul filialei, nici nu mai pomenește de ele. Miercuri a venit Ken, directorul național al Link, de la Accra. Azi am avut ocazia să discutăm cu el în privat și eu și Leela. Și ne-am deschis, fiindcă e un tip rezonabil și i-am zis toate supărările noastre. I-am zis că Sam nu face nimic, că oamenii nu-s folosiți, că nu este nici o planificare și că informațiile nu circulă în birou deși suntem doar  7 oameni și stăm unii lângă ceilalți. Am rămas cu speranța că s-ar putea schimba ceva. Ken îl știe pe Sam de multă vreme, au lucrat împreună, îl apreciază și ni l-a descris în niște cuvinte care păreau că se referă la altă persoană. Să sperăm că mai ales în baza acestei relații o să reușească să-i dea un picior în fund ca să se miște puțin înainte.

Azi am scris mai multe lucruri neplăcute, dar o să închei cu vestea cea mare: am primit motocicleta. Chiar azi dimineață m-a sunat Baba și mi-a zis că vine în Bolga și îmi aduce motorul. Nu știe că permisul meu internațional, pe care i l-am trimis scanat, nu e tocmai legal și nu-l interesează că am permis doar pentru mașină, nu şi pentru motocicletă. Deci nu-s tocmai în legalitate, dar aici până și șeful DVLA (RAR-ul și serviciul de permise de conducere al lor) e mulțumit dacă avem doar permis pentru mașină. Un fel de regulă la "cine poate mai mult, poate și mai putin". Am stat ca pe ace toată ziua. A venit la sfârșitul programului, pe la 4. M-a pus să semnez o politică de utilizare în care a făcut niște modificări stupide în urma furtului de la Ellie. Cică dacă plec în concediu trebuie să las motocicleta parcată la biroul VSO sau la biroul organizației unde sunt plasat. Biroul VSO e în Tamale, la 170 de kilometri, iar biroul LCD e într-o clădire de birouri, unde după ora 4-5 nu mai vezi pe nimeni. Dacă las acolo motocicleta peste noapte e ca o invitație petru hoți. Am semnat oricum, fiindcă altfel nu primeam motocicleta.