Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


La o aruncătură de băţ

Ziua 83 : sâmbăta 1 septembrie.

M-am trezit de dimineață și m-am dus în living-room-ul pe care-l folosim ca garaj să-mi mângâi puțin motocicleta înainte să-mi fac un ceai. Ben ne-a zis că vine fiul lui pe la 9 să ne conducă la ei acasă.

În urmă cu vreo lună, Ben a venit cu o hârtie de la școala fiicei lui, în care scria cât trebuie să plătească pentru taxele de școlarizare.Aici școala e gratuita doar până la nivel mediu (9 clase), apoi la Senior High (liceu) trebuie să plătești. În Nordul Ghanei, fiindcă e o regiune mai săracă și subdezvoltată, guvernul subvenționează parțial taxele școlare, dar tot rămâne ceva de plătit. Ben avea nevoie de 104 cedi ca să-i plătească taxa pe un an fiicei lui, taxă care include și cazarea la internat.Noi îi plătim lui Ben 50 de cedi pe luna, pentru care el doarme în fiecare noapte în fața casei, pe o saltea pusă fie în verandă, fie pe două bănci în grădină, sub o plasă de țânțari. Deci 104 cedi e o sumă mare. Am avut o reținere, nu că banii ar fi fost mulți, dar nu vroiam să se obișnuiască să ne ceară bani pentru orice, fiindcă suntem albi bogați. Așa că i-am zis că-i dăm jumate, iar jumate să pună el. Și fiindcă nu avea banii ca să pună cealaltă jumate decât în ziua de salariu, ne-am dat seama că probabil n-o să aibă ce să mănânce dacă plătește taxa fetei cu cei 50 de cedi pe care-i duce de obicei acasă. În concluzie, i-am dat toți banii și i-am zis că pentru jumătate, care-i contribuția lui la taxa fetei, o să îi reținem câte 10 cedi timp de 5 luni din salariu.

La vreo două zile după ce i-am dat banii, a venit la noi și ne-a înmânat un plic. Pe plic scria "From Ben Family to Dear Masters" (de la familia Ben pentru stăpânii dragi). În plic era o scrisoare de mulțumire de la fiica lui, scrisă într-o engleză cu multe greșeli. Cred că termenul de master  s-a menținut cumva din perioada colonialistă. Când se face referire la perioada aceea, ghanezii folosesc expresia our colonial masters (stăpânii noștri coloniști). Dar mi se pare interesant că folosesc expresia asta relaxați, firesc, fără să arate vreun resentiment față de englezii care i-au folosit ca sclavi. Acum, eu am râs de expresia de pe plic, fiindcă e folosită, evident, din lipsă de vocabular și de educație. Dar tot am avut o strângere de inimă, gândindu-mă la Ben, care doarme afară în fiecare noapte pentru 50 de cedi amărâți pe lună și ne spune stăpâni și ne e recunoscător că i-am dat încă 50 de cedi ca să plătească școala fetei. Şi tot cu ocazia asta, în semn de prietenie și recunoștință, ne-a invitat să-i vizităm casa.

Băiatul a venit cu vreo jumătate de oră întârziere, dar, cum v-am mai spus, teoria relativității timpului nu trebuie explicată aici, toată lumea o cunoaște și o aplică. Îl cheamă Albert și are 14 ani, deși arată ca de 15. Eu abia așteptam să ne urcăm pe motociclete, dar Leela și Damien au zis să mergem pe jos. L-au întrebat pe Albert unde e locuința lor și el ne-a zis not far (nu departe). Așa că n-avea rost să ne luăm motocicletele, iar Albert venise fără bicicletă. De la casa noastră până la drumul național sunt vreo 300-400 de metri. De acolo, Albert ne-a condus la stânga, spre Zuarungu. Bolga e în direcția cealaltă, așa că nu prea am fost în partea asta și nu știu decât o singură zonă cu locuințe în apropiere. Care nu e foarte aproape. E soare tot mai puternic și cald. Și noi mergem prin soare, prin praful roșu de pe marginea drumului și la fiecare ieșire de pe drumul asfaltat mă aștept ca Albert să schimbe direcția, dar el ne duce înainte. Ne duce până în piața din Zuarungu, la vreo 3 kilometri buni de casa noastră. Dar aici nu se oprește, continuă să meargă. Ok, probabil că mergem în partea opusă a pieței, acolo o fi casa lor. Dar nu, ieșim din sătuc și continuăm să mergem. Plimbarea asta până undeva unde nu-i departe îmi amintește de vorba aia a țăranilor de la munte care îți indică distanța prin termeni ca la o aruncătură de băţ sau aci, peste valea asta și apoi mergi toată ziua ca să ajungi la destinație. Până la casa lui Ben am făcut mai mult de o oră. Distanța s-ar fi putut face puțin mai repede, dar fiindcă e foarte cald ne-am mișcat mai încet.

Ajungem în sfârșit, obosiți și însetați, la casa lui Ben. Arată ca toate casele tradiționale de aici: ziduri de pământ care leagă câteva constructii dreptunghiulare sau rotunde și o poartă din tablă. Intrăm în curte și după doi metri trebuie să trecem peste un zid de vreo 70 de centimetri înălțime pus ca barieră ca să nu intre sau iasă animalele. Deși nu prea văd ce animale nu ar putea să sară zidul ăsta. Probabil puii de găină sau de bibilică. Mă gândesc ce ar face dacă ar fi oameni bătrâni, care nu mai pot să-și ridice picioarele așa de sus. Probabil ar face o spărtură ca să poată trece și ei. În curte este turnat ciment pe jos, așa că nu e atât de mult praf. Câteva construcții mici, rotunde, cu acoperiș conic de paie, care sunt folosite ca depozite sau adăposturi pentru găini. Două construcții dreptunghiulare pentru oameni, dintre care se pare că una e pentru dormit, iar cealaltă e bucătărie. Plus încă o încăpere dreptunghiulară care are doar zidurile, încă nu are acoperiș.

Suntem invitați în casă. Ca și la Jennet, prima încăpere e îngustă, aproape ca o verandă și de aici se intră în altă încăpere unde se doarme. Nu știu cum dorm oamenii aici, fiindcă totul e într-o construcție destul de mică, iar ei sunt mulți: Ben, doi băieți mai mari, o fată mărișoară (cea care merge la internat), Albert. Soția lui Ben și încă o fiică nu sunt aici. Azi e market day și soția lui Ben lucrează pentru cineva care face mâncare și o vinde în piață. Primim apă de băut în niște căni mari de plastic. Apa e de la cișmea, care e undeva printre case. Stăm așezați pe două bănci și vorbim. Ben râde cu un mic reproș de Albert, care ne-a făcut să umblăm o oră și-un sfert. Îi întrebăm pe copii despre școală. Albert merge la Junior High School (Gimnaziu, clasele 6-9), la Tongo Beo, care e departe de noi. Dar are bicicletă. Ne spune că joacă și fotbal, merge undeva în Bolga. Pe un adăpost pentru găini sunt puși la uscat doi adidași care sunt din perechi diferite, dar acum formează o pereche, probabil Albert joacă fotbal cu ei. În mijlocul curții, direct pe beton, o grămăjoară de porumb din recolta lor. În jurul casei au un mic loc pentru agricultură, unde au cultivat porumb și milet (sorg).

Ben ne spune că ne duce să vedem the river (râul). Îmi imaginez că trece prin apropiere vreun afluent al Voltei. Cred că sunt mai multe râuri cu numele de Volta decât Someşurile (Someșul Cald și Rece, Mic și Mare). Dar când ajungem la râu, acesta nu e râu, ci două lacuri mici. Ben și Albert ne spun că, cel puțin într-unul dintre ele, trăiesc crocodili. Seara pot fi văzuți stând la soare pe tăpșan, în partea opusă față de drum. Evident, vrem să venim să-i vedem. Aceiași crocodili pașnici, Albert ne spune că se poate înnota în lac atunci când apa e limpede. Obsev că Ben duce în mână o praștie. Îl întreb ce face cu ea și îmi zice că vânează păsări, pentru mâncare. Iau praștia, găsesc o piatră potrivit, țintesc un bolovan cu diametrul de vreo 20 de centimetri care era la vreo 7 metri distanță și îl nimeresc din prima. Încântat de calitățile mele de țintaș, încep să mă uit prin lanurile de porumb de pe lângă stradă, să văd dacă este vreo pasăre pe care să o pot vâna. Nu e nici o pasăre, așa că decid să-mi mai încerc îndemânarea cu o piatră mult mai mare, care e în lac, la vreo zece metri. Dar de data asta a trebuit să trag de 3 ori ca s-o nimeresc. Of, trebuia să mă retrag în glorie, aș fi putut să cred în continuare că am calități de lunetist.

Pe drumul de întoarcere ne oprim la o casă învecinată unde stau alți frați de-ai lui Ben. O mulțime de bărbați stau degeaba în fața curții, în timp ce femeile sunt toate plecate cu treabă, probabil la piață.