Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


GALERIE FOTO Căutătorii de aur

Ziua 146: sâmbătă, 3 noiembrie.

Călătorie la minele de aur.

Galamsey e un termen care a apărut foarte des în timpul cercetării noastre prin școli. Luni și marți am vizitat două școli din Winkogo, care e un orășel pe drumul de la Bolga la Tamale, aproape de Bolga. Apoi ne-am mutat la Sheaga și Gaare-Gbane, două școli aflate la depărtare mare de oraș și de drumul asfaltat. Accesul e dificil chiar și în perioada asta când drumurile s-au uscat, dar în sezonul ploios drumul e uneori inaccesibil. În zona asta izolată comunitățile sunt mai sărace și mentalitățile sunt mai înapoiate decât în Bolga. Auzim mereu în școli că unul dintre motivele principale responsabil de abandonul școlar și absența copiilor de la școală este că aceștia se duc la galamsey, la minele de aur. În zonă există mine de aur, iar copiii merg să lucreze acolo ca zilieri. Termenul galamsey desemnează o activitate suplimentară aducătoare de venit (pe lângă școală sau în cazul adulților pe lângă slujba principală). Dramatismul utilizării copiilor la aceste munci grele este accentuat de faptul că de multe ori motivația lor de a merge la mină este dată chiar de lipsa banilor pentru uniforme, caiete, pixuri și manuale.

Fiindcă sâmbătă nu mergem în școli pentru cercetare, Sheena a vrut să meargă la minele de aur să vadă cum e cu child labor și ne-a întrebat cine mai vrea să o însoțească. Sunt obosit, n-am mai avut un wekend în care să mă odihnesc de mai mult de cinci săptămâni, dar mă hotărăsc să mă duc, fiindcă nu știu dacă o să mai am ocazia să văd minele de aur.

Pe drum Sheena ne spune despre discuția de ieri cu șeful comunității din zona unde sunt minele. Alți șefi au venit la școli să ne întâlnească, dar pe acesta a trebuit să-l viziteze la palatul lui. Motivul pentru care șeful n-a plecat din palat nu a fost că era prea ocupat sau că se simțea prea important ca să  vină să întâlnească o echipă de cercetători, ci frica de a nu fi ucis. În zonă a venit o companie chineză care a luat în concesiune o zonă cu mine de aur. Comunitatea e nemulţumită și îl acuză pe șef că a dat aurul lor chinezilor. Au avut loc conflicte și câțiva chinezi au fost împușcați. Așa că șeful se teme să plece din palat ca nu cumva să-l prindă vreunii mai supărați dintre oamenii din comunitatea lui și să-i facă felul. Bineînțeles, el susține că guvernul a concesionat minele, nu el. Sheena nu l-a lăsat să-i spună toată povestea, fiindcă noi eram interesați de educație.

Palatele  șefilor  nu au nimic de a face cu ceea ce ne  imaginăm noi când zicem palat, o clădire impunătoare, cu turnuri și cu decorațiuni opulente. Nici vorbă. Sunt, de fapt, reședințele șefilor, de cele mai multe ori o combinație între tradițional și modern, o curte cu încăperi legate între ele cu ziduri, doar că o parte dintre încăperi sunt construite cu cărămizi și materiale moderne, nu cu pereți din lut. Cred că doar în Tengzuk (Tongo Hills) am văzut un palat cu 2 nivele, dar clădirea arată jalnic. Șefii regionali au palate cu zeci de camere, iar compound-ul lor se întinde pe  câte o jumătate de hectar, iar unele palate au chiar construcții destinate întâlnirilor.  

Există șefi de comunități mici, iar dintre ei se aleg șefi regionali, numiți paramount chiefs. În unele zone există conflicte pentru șefie care degenerează în lupte sângeroase. Când am ajuns în Ghana, Jackie mi-a spus că în urmă cu câteva zile 4 oameni fuseseră uciși în apropiere de Tamale din cauza luptelor pentru chieftancy (șefie). În Bawku West, unul din districtele din Upper East, conflictul durează de ani întregi și fiindcă au avut loc multe atacuri cu arme de foc de pe motociclete, s-a stabilit ca regulă că bărbații nu au voie să meargă pe motociclete, nici măcar ca pasageri. Dacă un bărbat e prins pe motocicletă e arestat de îndată, fiindcă altfel situația riscă să fie pierdută din nou de sub control.

Pe drum întrebăm oamenii cum să ajungem la minele de aur și primim indicații. Suntem îndrumați prima dată către un grup care muncește între niște movile de nisip, pe marginea unei  bălți artificiale. Eu am avut emoții gândindu-mă că n-o să fim bine primiți, dar ei sunt deschiși și prietenoși.

Trei bărbați cu haine de lucru murdare, lucrează aici. Ne spun că nisipul aurifer e cumpărat de la mine, care sunt mai încolo, și că ei sunt mâna a doua, s-a mai scos deja o tură de aur din acest nisip. Un jgheab de lemn e înclinat de la un capăt al șanțului cu apă la celălalt. La capătul de sus e o sită în care este un bulgăre de nisip, iar unul dintre căutătorii de aur stă, cu cizme de cauciuc, în șanț, ia apă cu o găleata și o toarnă peste nisip.

Pietrele care rămân în sită le ia cu mâna și le aruncă. Nisipul se scurge împreună cu apa prin jgheab. Jgheabul e acoperit cu bucăți de pânză groasă și moale, probabil tăiate dintr-o pătură. Nisipul rămâne blocat în aceste pânze, iar apa se scurge în celălalt capăt al șanțului. Nu înțelegem cum o să găsească aurul. Ne arată, în nisipul care a rămas pe pânză, firișoare mici, strălucitoare, de aur. Arată ca și sideful din nisipul de la mare, doar că sunt galbene. Când tot nisipul a trecut prin sită, un alt bărbat ia bucățile de pătură și le spală într-un lighean mare cu apă, iar pânza curată o întinde din nou în jgheab.

Nu înțelegem cum separă aurul din nisip, dar ei sunt dispuși să ne arate tot procesul, chiar dacă se întrerup din ceea ce făceau. Nisipul adunat în lighean îl pun în saci de rafie și îl lasă până când se vor ocupa de decantarea lui. Deși ei ne spun că din acel nisip vor scoate aurul și ne arată un vas de cauciuc, o calotă de sferă, tot nu înțelegem, așa că ne arată până la capăt. În bolul de cauciuc pun nisip și apă și îl învârt răbdători, decantând puțin câte puțin, până când rămâne mai puțin de un pumn de nisip.

Aurul e, probabil, mai greu decât nisipul, se adună dedesubt. Ei nu zic gold, ci zic the monies (banii, bănuții). Nu ne arată până la capăt, dar firele de aur sunt culese dintre cele de nisip cu ajutorul mercurului. Probabil aurul e aderent, iar nisipul nu. Apoi mercurul e dus la o mașină specială (poate o centrifugă) unde e separat de aur. Ei folosesc mercurul cu mâinile goale și noi ne gândim că, probabil, asta o să le distrugă sănătatea. 

Lângă grămada de nisip este o casă de lut, unde locuiesc și femei și copii, și ne imaginăm că toți lucrează la separarea aurului din nisip. Întrebăm dacă sunt copii  care vin din alte părți să lucreze pentru bani și ei ne zic prima dată că nu. Munca juvenilă e ilegală în Ghana. Apoi, fiindcă-i asigurăm că nu suntem acolo ca să controlăm dacă ei folosesc munca ilegală, ne spun că mai vin copii, dar nu fac muncile pe care le fac ei, ci doar aduc apă. Ne spun că nu pot să le arate copiilor the monies,  fiindcă dacă-i văd, nu mai merg la școală. Nu prea credem noi că au ei grijă de copii, dar cine știe?  Plecăm spre mașină, ca să mergem la adevăratele mine. Înainte să mă indepărtez, unul dintre căutătorii de aur îmi cere bani, ca să aibă de apă. Ei erau trei, așa că le dau trei cedi. Pe parcursul întâlnirii ne-au întrebat, pe mai mulți dintre noi, dacă vrem să cumpărăm aur sau să investim, promițând rate de profit fabuloase.

Mergem încă vreo doi-trei kilometri, până la minele de aur. Aici, vânzoleală mult mai mare, mulți oameni. Un grup mare, câteva zeci de oameni, sunt adunați sub un copac mare și discută. Trecem pe lângă ei și ajungem la mine. Minele sunt niște gropi foarte adânci, de 10-15 metri, înguste, săpate cu mâna și proptite cu lemn ca să nu se surpe. În galeriile astea coboară uneori bărbați, alteori copii. Ca să sape, folosesc dinamită. Scot bucăți mari de piatră, puse într-un sac legat cu o frânghie și tras la suprafață de cei care așteaptă afară. Ne uităm și noi la pietre și vedem pepite micuțe, de doi-trei milimetri, prinse în rocă. Vedem și alți copii care fac diverse munci, eu îi remarc pe doi dintre ei care învârt un scripete, probabil ca să ridice rocile aurifere din gropile adânci. Am aflat de la copiii cu care am vorbit în școli că uneori munca e plătită cu ziua, alteori primesc o parte din ceea ce găsesc. Dacă au noroc să găsească pietrele cu bucăți de aur, pot să câștige câteva zeci de cedi într-o zi. Mirajul îmbogățirii există și ei ne spun că dacă ai noroc poți să scoți într-o zi destul aur cât să-ți cumperi o mașină. Dar ei sunt tot săraci. Unii abandonează complet școala, alții se mai duc pe la ore. Profesorii se plâng că unii băieți au bani și motociclete, sunt încrezuți și nu au niciun respect față de profesori sau față de școală. Diavolul aurului își spune cuvântul. Unii sunt săraci și nu vin la școală fiindcă vor să câștige bani, alții câștigă câte ceva și nu mai văd nici o valoare în educație, că doar nu trebuie să știi carte ca să cobori în galeriile întunecate.

În mine lucrează şi fete, dar mai puţine decât băieţi. Alte fete însă se prostituează pentru mineri, ca să câştige bani pe care uneori îi folosesc tot pentru şcoală. Apoi rămân însărcinate şi abandonează şcoala. La o şcoală unde a fost celălalt grup, un părinte a venit la un focus grup şi a spus că are 5 fete, toate au fost eleve, dar 4 dintre ele au rămas însărcinate şi au abandonat şcoala, iar pe a cincea a retras-o el de la şcoală ca să nu păţească şi ea la fel. Sigur, problema sarcinilor nu e doar din cauza mineritului, dar în cazurile când apare în urma prostituţiei e parcă şi mai tristă.

Mai încolo vedem o femeie care sparge cu un ciocan bolovanii în pietre mai mici, cu diametrul de vreo 5 centimetri. Arată obosită și abrutizată de munca grea. O întreb dacă pot să-i fac o poză dar mă alungă, neprietenoasă. Pietrele sparte în felul ăsta sunt duse la o moară care le macină și face nisip. Probabil din acest nisip se scoate primul rând de aur și apoi restul e vândut celor pe care i-am văzut mai devreme. Mulți dintre cei de acolo nu sunt de fapt localnici, ci au venit din alte părți, chiar de la Kumasi. Și aici suntem întrebați dacă vrem să investim și nimeni nu pare să ne creadă că vrem doar să vedem ce se întâmplă. Un bărbat care mi-a arătat cum scot pietrele cu aur îmi zice că are nevoie de bani ca să cumpere o mașinărie, nu știu dacă pentru măcinat piatră sau pentru separat aurul de mercur. Probabil că dacă aș avea bani și aș vrea să investesc aici aș putea să fac o afacere profitabilă. Dar ar trebui să-mi asigur riscurile parteneriatului cu oameni pe care nu-i cunosc și care au o educație limitată și, mai grav, să mă împac cu ideea de a face profit pe seama unor oameni care lucrează în condiții inumane pentru foarte puțini bani.

Mergând spre mașină auzim o bubuitură în spatele nostru. Ne întoarcem și vedem puțin praf ieșind dintr-una dintre galerii. Cineva ne asigurase că dinamita e folosită de artificieri și oamenii ies din galerii când detonează dinamită. Dar galeriile sunt foarte apropiate unele de altele și sunt concesionate către mai multe persoane, așa că nu există nici o coordonare și chiar dacă oamenii ies din galeria în care are loc detonarea, în celelalte, la câțiva metri, alți oameni sunt încă sub pământ.

Plec  cu un sentiment de tristețe. Tristețe că în zilele noastre oamenii mai trăiesc în condițiile astea, că bogăția pământului nu aduce, de fapt, prosperitate, că nici autoritățile tradiționale nici cele guvernamentale nu știu să folosească bogăția lăsată de natură pentru binele oamenilor și a comunității. La întoarcere, din mașină, mă uit la clădirile unde e exploatarea condusă de chinezi. Clădiri și utilaje moderne, garduri, civilizație. Dar, din păcate, localnicii nu au nici un beneficiu din modernizarea asta. Aceeași poveste paradoxală a dezvoltării, în care localnicii nu știu și nu își permit să dezvolte economia pe baza resurselor naturale, iar cei care știu și au bani nu au nici un interes pentru dezvoltare durabilă și prosperitatea comunității. Mă gândesc la România și văd multe asemănări cu Ghana. Țări bogate, mulse de toate resurse de companii bogate, asistate de guverne incompetente și corupte. Oare chiar nu există nici un sistem social mai bun decât ce avem acum?

Gardienii Revoluţiei iraniene încep joi, 22 aprilie, trei zile de manevre militare în Golful arabo-persic şi strâmtoarea Ormuz. Un sector maritim vital pentru comerţul petrolier mondial.

Cele trei componente ale trupelor Gardienilor Revoluţiei - terestră, navală şi aeriană - vor lua parte la aceste delicate exerciţii ce survin într-un context tensionat cu Iranul, din cauza programului său nuclear.

"Menţinerea securităţii în zona Golfului şi a strâmtorii este principalul obiectiv al manevrelor", spune un general iranian, citat de agenţia naţională de presă de la Teheran. El precizează că "acest exerciţiu nu constituie vreo ameninţare pentru ţările prietene", aluzie la eventuale intimidări venite din partea occidentalilor, în particular a americanilor.

Iranul organizează frecvent exerciţii în Golful arabo-persic, pentru a-şi arăta capacitataea şi, de ce nu, dorinţa de a riposta unui eventual atac american sau israelian.

În trecut, oficialii de la Teheran au ameninţat deja ca riposta lor se va axa pe interesele americane şi israeliene din regiune şi pe blocarea strâmtorii Ormuz, cale maritimă esenţială pentru petrolul din regiune.

Gardienii Revoluţiei, armata de elită şi ideologică a regimului de la Teheran ar putea testa în aceste trei zile de manevre o serie de noi arme.

Teaser: 

Gardienii Revoluţiei iraniene încep joi, 22 aprilie, trei zile de manevre militare în Golful arabo-persic şi strâmtoarea Ormuz. Un sector maritim vital pentru comerţul petrolier mondial. Cele trei componente ale trupelor Gardienilor Revoluţiei - terestră, navală şi aeriană - vor lua parte la aceste delicate exerciţii ce survin într-un context tensionat cu Iranul, din cauza programului său nuclear.

Autori: 
Zona: 
Internaţional
Categorie: 
Politică

Click aici pentru alte galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana, actualizate în fiecare vineri.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.