Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Afganistan - Episodul 1: Primele zile

taximetrist_in_kabul.jpg

Taximetrist in Kabul

De fiecare dată, cu o săptămână sau două înainte de plecarea în Afganistan ţi se strânge stomacul. Urmează ruta Bucureşti – Paris – Dubai – Kabul. Mecanismul se petrece invers la întoarcere. 

Începi să prinzi viaţă odată ce pui piciorul în Dubai, iar în Paris deja îţi vine inima la loc. Orice civil fără tangenţe cu zona militară are o strângere de inimă când ajunge primă oară într-o bază militară din Afganistan. Eu am experimentat-o într-o seară de sfârşit de ianuarie în urmă cu doi ani.

Am ajuns împreună cu un francez şi un englez pe la 5-6 seara în Kabul. Ne-a preluat escorta firmei, ne-au dat căşti, veste antiglonţ şi tzup în maşina blindată. Se renunţase deja la transportul cu convoi militar (MOVCON) deoarece acesta trecea la ora fixă, era foarte uşor de identificat, greoi, deci avea toate premisele să fie atacat cu succes. Se optase aşadar pentru transportul anonimizat cu jeepuri blindate care nu aveau nici un însemn, se pierdeau mult mai uşor în traficul aglomerat al Kabulului şi puteau merge oricând, oriunde fără să fie nevoie de o programare prealabilă.

În 10 minute eram în bază. Cu ziduri de beton, maluri de pământ, sârmă ghimpată şi tot tacâmul.

            Întrasem în altă lume şi în alt timp. Alt timp la propriu pentru că, potrivit calendarului islamic care e oficial încă în Afganistan, era anul 1430 şi ceva. Plus că diferenţa de fus orar este 2,5 ore. Era primul loc în care ajunsesem pe un fus orar cu jumătăţi de oră. Habar n-aveam că există aşa ceva. Toate erau deja anapoda pentru mine. Peste tot fețe noi, formalităţi de îndeplinit, acte, semnături, legitimaţii, chei, explicaţii, zâmbete sau priviri piezişe. Când am auzit româneşte pe holuri prima oară, a fost o mare uşurare.

A doua zi la 8 dimineaţa am avut prima problemă: cum mă duc la cantină? Niciuna din fețele pe care le văzusem cu o seară înainte nu era împrejur, toată lumea plecase la muncă, nu aveam încă nici un număr de telefon al colegilor, iar permisul de acces în bază prevedea deplasare doar cu escortă (nu neapărat militară). Am aşteptat în faţa clădirii până a venit cineva din firmă şi l-am rugat să mă conducă. Omul, amabil, s-a conformat şi m-a lăsat la destinaţie. Am luat o tavă, mi-am ales câte ceva şi m-am apucat să mănânc. În două minute apare ca de nicăieri unul din securiştii firmei care mâncă şi el acolo şi mă ia la rost:

 - Unde ţi-e escorta?

 - Păi n-am, mănânc. Trebuie să am şi când mănânc?

 - Da. Dacă te prinde poliţia militară ne dă trei sute de mii de euro amendă! (O minciună grosolană am aflat apoi.)

S-a întors şi s-a dus direct să mă toarne mai sus, fără măcar să mă ia împreună cu el. Ca o ironie, poliţia militară a bazei era românească la acea vreme. Mi-a trecut şi foame şi tot. Norocul a fost că am văzut în cantină una din figurile cunoscute cu o seară înainte şi l-am rugat să mă ducă înapoi la clădirea firmei. Ajuns acolo văd securistul-sef pe hol, tensionat şi negru. Cum mă vede zice:

 - Eşti la prima greşeală, la a doua eşti înapoi în avion!!

În după-masa aceleiaşi zile, am aflat că în acelaşi avion cu mine fusese o americancă pe care trebuia să o aştepte cineva de la ambasadă. Prin cine ştie ce încurcătură nu a venit nimeni, a stat şi a aşteptat pe-acolo până au agăţat-o nişte militari afgani, care au sechestrat-o şi violat-o. A ieşit un scandal monstru, evident, iar mie nu-mi venea să cred ce auzeam. Biata femeie a fost la momentrul nepotrivit, la locul nepotrivit, într-un oraş nu tocmai prietenos.

E adevărat că lucrurile sunt diferite faţă de Europa, dar o generalizare plecată de la nenorocirea respectivă era, totuşi, greşită. Kabulul este mult, mult mai sigur faţă de alte oraşe afgane, iar faptul că o americancă a păţit aşa ceva mi se pare într-adevăr incredibil. Eu în toţi anii de când mă tot preumblu cu aceste curse civile nu am avut nici cea mai mică problemă.

În seara primei zile mi-a fost făcut un briefing de securitate de 15 minute (pe vremuri dura 4-5 ore mi-au spus “veteranii”) şi iarăşi mi s-a sculat părul în cap... O suită condensată de motive de a te întreba ce cauţi acolo: trafic de narcotice, mine antipersonal, răpiri cu execuţii sumare, atacuri cu rachete sau bombe artizanale, atentate sinucigaşe, blue-on-green attack (militari afgani din forţele guvernamentale, trecuţi de partea talibanilor, care îşi ucideau colegii militari ISAF când te aşteptai mai puţin), IED-uri (Improvised Explosive Device), VB-IED (Vehicle-Born IED: jeepuri sau maşini normale burduşite cu exploziv, detonate într-o zonă cât mai aglomerată) şi multe, multe altele. Noroc că eu nu trebuia să ies din bază. Alţii zboară peste tot, în toate bazele. Am colegi care au experimentat imponderabilitatea în avion, iar trusele lor cu scule, bagajul lor, rucsacii şi armele soldaţilor începeau să plutească ca într-un film cu încetinitorul.

Apropo de blue-on-green, este de relativă notorietate un caz întâmplat acum câteva luni, poate un an, în care un ofiţer afgan a împuşcat 4 sau 5 ofiţeri americani chiar în clădirea Ministerului Afgan al Apărării.

Am plonjat în atmosfera bazei, într-o trecere nebună a zilelor. Lucram 7 din 7 (ăsta e programul) şi nu mai aveam noţiunea weekendului sau a zilelor săptămânii. Mă luptam cu engleza vorbită de toate neamurile: engleza - franceză, engleza - germană, engleza - italiană, engleza - spaniolă şi, mai ales, engleza - engleză (cum ar zice Radu Paraschivescu “branza - brânză”).

Dintre toate neamurile, cel mai greu mi-era să mă înţeleg cu englezii cu a lor engleza-britanica şi cu accentul nesuferit din care nu pricepeam o iotă, iar cel mai uşor îmi era cu americanii. Franceza o scuturasem de rugină în perioada cât stătusem în training în Franţa, dar când vorbeam, de exemplu, cu un nativ din Quebec era ca şi cum mi-ar vorbi cineva aromâna. Semăna, dar nu înţelegeam nimic. Cu germana puteam să mă chinui oricât, nu îmi mai aduceam aminte nimic din ce învăţasem în şcoală. Kaputt!

Mă mai chinuiam cu jargonul militar, cu abrevierile militare şi cu toate lucrurile noi de la birou. Plus mâncarea care era foarte proastă la acea vreme la cantină. Mergeam din şoc în şoc. Am experimentat relativ repede un soi de cultural fatigue – oboseală culturală. Unii din jur se uitau la mine cu relativă înţelegere, alţii cu indiferenţă. Era rândul meu, trecuseră şi ei prin asta mai devreme sau mai târziu, mai mult sau mai puţin.

Următorul şoc a fost într-o luni seara. Vorbeam cu soţia pe Skype şi la un moment dat a sunat alarma. Culmea a fost că eu nu am realizat că sună, soţia a fost cea care m-a făcut atent. Am trântit clapa la laptop, m-am încălţat în fugă, am luat vesta antiglonţ şi casca şi am zbughit-o către locul securizat de întâlnire în caz de alarmă. Pe drum îl văd pe un coleg englez mergând relaxat pe lângă zidul clădirii şi îl întreb ca în bancul cu iepurele şi ursul:

 - Mă, tu de ce n-ai cască?

 - Ce cască?

 - Păi tu nu auzi că sună alarmă, eşti surd?

 - Eşti tâmpit, prietene? E exerciţiul de alarmă din fiecare luni seara!

M-am dus imediat înapoi în cameră şi mi-am liniştit repede soţia care, evident, începuse să se întrebe cu voce tare, pe măsură ce se îngălbenea, de ce dracu’ mă lăsase să plec de-acasă în haosul ăla.

            M-am lovit, evident, şi de mentalitatea militară. Chiar şi civilii angajaţi aici sunt majoritatea foşti militari. O anumită rigiditate şi manieră de lucru în forţă, la intimidare, le este caracteristică. A fi maleabil este uneori o jignire pentru o asemenea persoană

Ca să rezişti psihic unei presiuni permanente îţi trebuie un întreg mecanism în care limba maternă e în top. E important să îi auzi pe cei dragi, să mănânci ce eşti obişnuit, să asculţi muzica ta, etc. Îmi aduc aminte că nu prea aveam muzică la mine şi am ascultat în neştire două albume pe care le aveam întâmplător pe laptop: unul de-abia apărut de la Taxi şi încă unul vechi cu selecţii ale unei formaţii rock sârbeşti în vogă în anii ‘80, Bajaga I Instruktori.

După primele săptămâni de adaptare am început şi eu să scot capul din pământ, să mă uit la clădiri, la feţele oamenilor, la cer, la munţii din jur, să încerc să simt mirosuri şi să fiu mai atent la ce e în jurul meu. În jur, la propriu, sunt munţi fără nici o urmă de copaci sau de vegetaţie. Gurile rele (româneşti) spun că au fost cândva copaci pe versanţii lor însă în anii ’80 când au ajuns ruşii în zonă au tăiat tot. Baza militară din “green zone”, aşa numitul “HQ” , este, de fapt, fosta bază rusească unde aveau ruşii cartierul general. În spiritul prieteniei frăţeşti dintre popoarele lumii şi al conflictului prelungit din anii ‘80, ruşii sunt “iubiţi” aici la fel de mult ca-n Caucaz şi li se reaminteşte asta din când în când prin câte-un atac asupra ambasadei. Am vizitat baza respectivă o singură dată. Nimic demn de menţionat cu excepţia faptului că probabilitatea de a fi atacată e mai mare fiind multe căi publice de acces în jurul ei.

Per total, impresia pe care mi-o făcusem era cam mizerabilă. Dacă “Roma caput mundi” atunci “Kabul caput imund”. Dimineaţa, superbii munţi din jur, (Kabul e la 1800 de m într-o “găleată” cu munţi de peste 3000) mai mereu înzăpeziţi, sunt destul de des ascunşi în zare de smog. Aerul “limpede” e plin de praf, suspensii şi mizerie. Nu vezi asta ziua, dar seara, la lumina becurilor stradale, e evident. Nu îi înţelegeam nici atunci şi nici acum pe cei care fac jogging în bază în atmosfera asta infernală. Sala de sport e mai mult decât decentă.

Din ce ştiu nu prea există canalizare în oraş şi nici “private” în fundul curţii, aşa că afganul de rând îşi face nevoile pe unde apucă, iar vara toate mizeriile alea se usucă şi sunt luate de vânt sub formă de pulberi. În plus, foarte aproape de bază e o zonă de deversare pentru ce se adună în bază, un fel de groapă de gunoi, iar vara se simţea un miros infect aproape în fiecare seară. Mă rog, pe măsura trecerii timpului, lucrurile s-au reglat încet-încet, s-au mai făcut probabil lucrări de amenajare, cine ştie. Cert este că nu mai miroase ca la început. Smogul oraşului a mai rămas însă.

Când însă aerul este cu adevărat limpede şi atmosfera curată, dimineţile sunt superbe în bază. Dacă nu trebuie să mergi la birou, îţi poţi savura cafeau şi/sau ţigara de dimineaţă într-o atmosferă plăcută.

 

În opoziţie cu lucrurile/momentele plăcute, unul din momentele mai greu de suportat era atunci când, la birou fiind, se anunţă “Fallen comrades” moment. Este un Power Point distribuit în acel moment în toate bazele din Afganistan, pe ecranul de prezentare din fiecare birou de comandă. Tot personalul se ridică în picioare, iar pe display-ul mare de pe perete apar detalii ale fiecăruia dintre militarii ISAF ucişi.

KIA înseamnă killed in action şi se ajunge la asta pentru că, pe lângă training pentru unităţile militare ale guvernului afgan, militarii ISAF fac patrulări sau intervenţii în zone unde serviciile militare de informaţii îi anunţă că sunt insurgenţi talibani. Ori, sunt pur şi simplu ei sunt cei atacaţi. Conflict armat în toată regula. Şi pentru a li se aduce măcar simbolic un ultim omagiu, există “Fallen comrades” moment. 

O voce din off le citeşte numele, gradul, unitatea şi localitatea unde s-a întâmplat. În general situaţia afişată reprezenta realitatea din urmă cu o săptămână - două. Erau în medie câte 3-5 americani, 1-3 englezi şi francezi şi mulţi, foarte mulţi afgani din ANA (Afghan National Army), ANSF (Afghan National Security Force) şi MP (Military Police). Cu zecile. Cel puţin în tot anul 2012 a fost aşa, la fiecare 2-3 săptămâni. Uneori se strângeau şi peste 100 de afgani ucişi din forţele guvernamentale. În 2013 situaţia s-a mai liniştit. Sau poate am început să stau eu mai mult timp prin România şi nu am mai perceput atât de frecvent situaţia. În orice caz, acela a fost şocul cel mai mare. Când vedeam poza fiecăruia mă gândeam că nu trebuie să uit nici un moment unde sunt şi ce pericole există. Din fericire, nu am văzut pe nimeni murind în jurul meu şi nici nu s-a întâmplat vreun incident major.

Acum e 12 Februarie, 2014. Sunt în Kabul şi mai am 6 săptămâni până plec acasă.