Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Afganistan - Episodul 2: Ça fait bien à la tête

kafka_frate.jpg

Kafka, frate!

Nu doar la stomac. Da, mâncarea. Ce subiect de discuţii, ce motiv de frustrări, ce tărâm de surghiun al celor “horizontally challenged” atunci când nu-şi pot satisface nevoile gastronomice, ce prilej de platitudini, ce spaţiu de confruntare! 

Da, toate din cele de mai sus există aici când vine vorba de mâncare, în funcţie de sezon, de cantina unde mănânci sau de naţionalitatea generalului şef peste bază şi care poate influenţa o bună parte din cele de mai sus. Din punctul meu de vedere, mersul la masă ar trebui inclus în categoria MWA  (Morale and Walfare Activities) de acţiuni sociale într-o bază militară, pe lângă mersul la sala de sport sau frecventarea sălii de relaxare găzduită de un foarte mare cort militar.  

Dar mai întâi fac un mic ocol. În orice bază NATO  din Afganistan cred că se mănâncă mai bine decât în orice popotă de unitate militară românească, oricât de strategică (a se citi de protocol) ar fi ea. “Memoriile în bocanci” ale lui Călin Hentea mi-au întărit această intuiţie. Şi se poate mânca suficient chiar şi pentru cel mai pantagruelic gurmand. Calitatea rămâne însă de interpretat de fiecare. Masa este servită la oricare dintre cantinele existente, în intervale orare bine stabilite, iar pentru nefericiţii care nu au apucat, dintr-un motiv sau altul, una din cantine e deschisă o oră de la orele 23 la miezul nopţii.

Aşadar, masa e servită la oricare dintre cantinele existente în bază, meniul acoperă toate gusturile, singurul capitol la care eu am suferit cumplit a fost ciorbă. Nici măcar turcii, campioni ultra-detasati în clasamentul localurilor preferate de mine şi disponibile în bază, nu mi-au satisfăcut nici pe departe pretenţiile. N-am nicio amintire memorabilă referitoare la vreun fel de la cantină, însă aceasta este locul a trei altfel de amintiri, una mai ciudată ca cealaltă: prima – cantină este şi adăpost pentru atac antirachetă, am petrecut o “alarmă” într-o întreaga după-masă acolo până s-a anunţat All clear. A doua – imaginea unei doamne “horizontally challenged”, cu o tavă pe care avea două farfurii pline vârf, al căror conţinut era în stare să depăşească scala oricărui tester de calorii şi o Cola Light. Ca şi cum ai avea un medicament împotriva tensiunii alături de o sticlă de vin roşu… Iar a treia – o imagine aproape fantomatic - stroboscopică cu strălucirea in-cre-di-bi-lă! a cheliei unui soldat italian. M-a urmărit o săptămână întreaga…

Pe lângă cantinele disponibile pentru membrii acestui Babel militar (am spus oare că e o bază multinaţională, nu mononaţională?!), sclavul propriului stomac mai poate călca pragul unor localuri cu specific:

-          Libanez:  seamănă… dar nu, nu, este o ruşine pentru bucătăria arabă,

-          Tailandez: meci  de sumă nulă, entrée-urile îmi plac, felurile principale - nu. Depinde de gust.

-          Italian: doar pizza şi cafele, dar pe pereţi are nişte poze suuuperbe din Roma,

-          Grec:  la fel de nereuşit ca libanezul, însă imbatabil la capitolul terasă. Se poate bea o cafea minunată la soare într-un vânt plăcut sau o rafală de pale de elicopter (sâc).

-          Turcesc:  mâncare turcească, te iubesc!!  Există un Tratat de prietenie veşnică dintre Turcia şi România de pe vremea lui Ataturk, din ‘34. Încă valabil. Acum ştiu de ce...

 Ah, hai să amintesc şi localul englezesc care, evident, are o gamă de produse la fel de limitată ca bugetul şi meniul muncitorului englez pe vremea thatcherismului: numai sandwichuri (LoL). Formula “restaurant englezesc” este, din start, o utopie de un haz nebun. Culmea este că preţurile în Anglia pentru mobila de bucătărie sunt obscen de mari. Am tras un hohot de râs zdravăn când unul din englezi mi-a spus câţi bani a dat ca să îşi mobileze bucătăria. S-a supărat.

Să menţionăm totuşi şi lista americană cu Pizza Hut şi Burger King, închise până la noi ordine.

Marea absenţă, da, este cea a bistro-cantinei franceze. Cred că administratorii NSE-ului francez (un fel de legătură intermediară cu “cei de-acasă”, te-ajută când dai de greu - National Support Element)  nu au reuşit să se hotărască cu privire la ordinul de mărime al meniului, zeci sau sute de poziţii, şi din cauza asta au abandonat proiectul. Plus că americanii le-ar fi mâncat brânzeturile la început... Francezii mănâncă însă foarte mulţumiţi la restaurantul sau la cantina turcească (există ambele). Americanii, ca francezii, cot la cot, fel după fel. Cam ca la dineul de la Casa Albă în cinstea proaspetei vizite de stat a lui Francois Hollande (Sarko cred îşi muşcă degetele pe ascuns de ciudă) de la care încă nu s-au împrăştiat aromele. Il vient just de finir la ora la care scriu aceste rânduri, cam pe cealaltă parte a Pământului faţă de locul de desfăşurare a dineului.

Apropos de francezi, ştiu din 2 surse separate foarte sigure că pe navele marinei militare franceze sunt atâtea punţi pentru servirea mesei câte ranguri de ofiţeri sunt/ Patru sau cinci…  Americanii au ca la McDonalds, o singură zonă comună de servire a mesei, generali cot la cot cu ultimul marinar. Aşadar, La Royale a dat clasă US Navy.

NSE-ul francez este aproape lipit de cel turcesc, şi francezilor le era foarte la îndemână să ia masa la cantina turcilor şi se întâmplă des să îi văd acolo la prânz. Îmi aduc şi acum aminte ochii măriţi de surpriză ai unei domnişoare adjutant franţuzoaice care, pentru că am salutat-o cu cel mai dulce Bonjourrrrr  de care sunt în stare în limba lui Voltaire, crezând că sunt turc, mi-a răspuns cu un afiyet tosun (poftă bună) bine cântărit înainte de a fi spus. Nu am trădat prietenia româno - turcă aşa că le-am dat creditul turcilor, tăcând. Măcar atât le datorez.

Mai că-ţi vine să te joci cu ceva geo-politica gastronomică având asemenea actori în scenă. Dacă baza în care stau ar reprezenta, la scară, tot mapamondul gastronomic şi situaţia de fapt, atunci SUA şi Turcia ar forma cu siguranţă Alianţă Tratatului Nord-Kabulic al cărui mare chef şi ordonator de meniuri este Franţa, la care grecii şi italienii aspiră pentru a se proteja de intenţiile din ce în ce mai agresive ale tratatului de la Monrovia format din restaurantul libanez, magazinul local de shake-uri afgane, alianţă condusă cu dorinţe de mărire de Thai, restaurantul tailandez… Ţările BRIC încă nu au deschis restaurante aici, cu preţuri de dumping. Sunt în curs de autorizare şi de subminare a autorităţii Alianţei

Lăsând gluma la o parte, fiecare local are publicul şi funcţia lui terapeutică în capul fiecăruia, dincolo de satisfacerea foamei la ore fixe sau nu. Localurile sunt binevenite pe lângă ceea ce oferă cantinele, scoţându-te dintr-o monotonie în care, altminteri, ar intra mai toţi. Apropo de monotonie, aceasta a dispărut ca prin minune pentru mine când am dat într-o seară peste o cutie de supă Campbell într-unul din sertarele bucătăriei de la birou. Aceeaşi senzaţie am simţit-o şi în dimineaţa în care, de nicăieri, americanii au fost blagosloviţi cu două cutii enorme de gogoşi de toate felurile, pe care le-au împărţit cu generozitate cu toate lumea din clădire.

Turcii, după cum probabil s-a înţeles până acum, merită un paragraf special. În perioade de restrişte, când soarele de primăvară încălzea baza, dar nu şi grătarele sau când stomacele colegilor cu care lucram direct mai aveau puţin şi luau controlul asupra minţii, apăreau de nicăieri, dar foarte nimerite, ca nişte felii de bacon pe o omleta pufoasă, afişe în tot compound-ul firmei prin care se anunţă simplu şi natural ca ai noştri colegi de suferinţă turci organizează pentru toată firma un barbecue tipic turcesc. Toate alimentele şi beţele cu frigărui erau procurate ante-pregatite cu carnea deja pe ele, numai bune de pus pe grătar, de la un restaurant intitulat cum altfel - Istanbul, din Kabul. Plus câteva feluri delicioase de salată şi nelipsitele baclavale.

 

Afacerea DSK continuă să monopolizeze atenţia presei franceze şi europene pentru a 4-a zi consecutiv. DSK : PS, FMI, Anne Sinclair, Presa”, astfel se intitulează editorialul din Libération. „Ce ştiau în mod exact leaderii socialişti despre viaţa personală a lui DSK? Cum au primit declaraţiile uneia din partid, deputata, şi anume că îi era frică să rămână singură în aceeaşi cameră cu el? Dar dezvăluirile la televiziune ale feţei unui reprezentant socialist şi anume că a fost victima unei tentative de viol? Căci în spatele situaţiei personale a lui DSK, în spatele crizei profunde care traversează astăzi Partidul Socialist, se află responsabilitatea întregii opoziţii. În democraţie, partidele politice nu au numai vocaţia de a aştepta să exerseze în mod ciclic puterea. Ele trebuie să aibă un rol activ: să construiască alternante şi alternative, să prezinte cetăţenilor un contract pe baza căruia să le solicite votul. Totul trebuie pus în practică pentru a desemna pe cel mai bun care să aducă schimbarea. „Oamenii de stânga”, care au sărbătorit pe 10 mai 30 de ani de la alegerea lui François Mitterand, se simt astăzi abandonaţi şi înfuriaţi, ba chiar înşelaţi”.

Există un posibil indiciu în cazul de viol în care este implicat DSK şi despre care nu a vorbit încă nici acuzarea şi nici apărarea. Vorbeşte însă cotidianul american New York Times, în ediţia de azi, într-un articol intitulat: Cardul magnetic de la camera hotelului ar putea arăta cum s-au petrecut faptele”. La rubrica sa „About New York” Jim Dwyer, reporter şi scriitor şi veteran al cronicii mteropolei americane, aminteşte că „în 1977 hotelurile metropolei americane au înlocuit cheile cu carduri magnetice şi astăzi în aproape toate hotelurile este posibil să ştim de la computer de câte ori a fost deschisă o uşă”. „Urme de spermă pe jos”, notează cotidianul german Bild.

Între timp Fondul Monetar Internaţional se confruntă cu dosare urgente care depăşesc gestiunea afacerilor curente. Deoarece „FMI este aşteptat în Grecia şi în democraţiile arabe”, după observă Le Figaro. Deci, „ pe de o parte Grecia, pentru care trebuie aprobat un ajutor suplimentar între 30 şi 60 de miliarde de euro, FMI intervenind împreună cu Uniunea Europeană. Pe de altă parte primăvara arabă, cu ajutoare de mai multe zeci de miliarde de dolari pentru Egipt şi Tunisia. Cel mai frumos omagiu adus lui DSK a venit din partea pieţelor financiare. „Nu subestimaţi importanta acţiunii de coordonare întreprinsă de Dominique Strauss-Kahn la nivelul naţiunilor europene”, a lansat Mohamed El-Arian, copreşedintele Pimco, cel mai mare fond de gestiune de obligaţiuni din lume (1000 de miliarde de dolari). Acest fost funcţionar la FMI, cu dublă cetăţenie, egipteană şi americană, pe care anumiţi cunoscători l-ar vedea la direcţia generală a FMI, a mai declarat pentru Bloomberg TV: „Este cel mai prost moment pentru a vă pierde directorul general. Aveţi nevoie de FMI pentru a coordona vindecarea zonei euro”.

Last but not least, dosarul cel mai delicat reprezintă reorganizarea însăşi a FMI. Stranie coincidenţă, John Lipsky, prim director adjunct, a anunţat pe 12 mai că nu mai cere un alt mandat care va lua sfârşit pe 31 august. DSK l-a rugat totuşi să rămână până în noiembrie în calitate de consilier pentru a asigura continuitatea şi lucrările de pregătire a summitului G20 care se va ţine la Cannes pe 4 noiembrie. Or, „numirea directorilor adjuncţi depinde de directorul general. Va fi o adevărată problemă, recunoaşte un înalt funcţionar al FMI”.

Ziarele scriu şi despre ce se mai întâmpla la festivalul de film de la Cannes. Este cazul cotidianului catolicilor francezi, La Croix, evoca „Parantezele spirituale la Festivalul de la Cannes şi subliniază că „din ce în ce mai multe filme se focalizează asupra ideii de divinitate. Ieri, abaţia Lérins, abaţie cisterciană situată pe Insula Saint-Honorat, în largul Coastei de Azur, (unul dintre cele mai vechi aşezăminte monastice franceze, datând de la începutul anilor 400) a primit vizita unor actori prezenţi la festival”.

Emisiune: 
Matinal de zi cu zi
Teaser: 

DSK : PS, FMI, Anne Sinclair, Presa” (Libération). Cardul magnetic de la camera hotelului ar putea arăta cum s-au petrecut faptele” (New York Times). Urme de spermă pe jos” (Bild). FMI este aşteptat în Grecia şi în democraţiile arabe” (Le Figaro).

Audio articol: 
Zona: 
Europa
Categorie: 
Presa internaţională

Nu pot să exprim în cuvinte expresiile ochilor umezi de plăcere ai românilor, plescăiturile englezilor, remarcile francezilor şi ale celorlalte naţii la vederea turcilor care mânuiau grătarul şi la mirosul înnebunitor de friptură. Mi-am adus aminte o maximă foarte potrivită contextului, enunţată de Dan C. Mihăilescu la lansarea cărţii Intelectuali la cratiţă, acum vreun an şi jumătate în grădină la GDS:  Bucătar devii, grătaragiu te naşti. Nu ştiu câţi dintre noi (bănuiesc oricum că românii stau excelent într-un virtual clasament) se nasc grataragii, dar turcii se potrivesc perfect acestei formule. Iar bucătari sigur au devenit mulţi dintre ei. Tot la acea lansare, Denisa Comănescu, auzind în ce capăt de lume m-a  pus naiba să lucrez, mi-a spus (evident J) despre premiatul Kite runner şi, ce să vezi, în următoarea tură la Kabul am văzut peste zidul exterior al bazei, într-o frumoasă zi de vară, câteva zmee mânuite de copii.

Unic pentru turci este că au şi cantină şi restaurant cu specific. Sunt singura naţie în această postură din bază. Este un vector coagulant foarte puternic pentru comunitate şi îi ţine sus din punct de vedere mental, toată socializarea aferentă care vine odată cu întâlnirile din jurul acestor doi poli quasi-sociali ai comunităţii turce aducând odată cu ei şi alte naţii şi, uite aşa, fel după fel, toate lumea e bine-dispusă şi relaxată în jurul unor cine care îţi dau pe cât posibil senzaţia de normalite şi echilibru într-un loc în care, până la urmă, răspunderile tuturor sunt mari şi stresul aferent, pe măsură. Pentru că omul şi starea sa mentală sunt pe primul loc. Unele guverne şi/sau generali de armate proaspăt intrate în NATO mai au de învăţat în privinţa asta.

Dacă ai întreba cei 50 invitaţi ce părere au după un barbecue turcesc ai obţine cu siguranţă un  adevărat curcubeu de păreri, poate chiar un cadavre exquis dacă ar fi şi alcool în jur, dar cu siguranţă punctul comun va fi plăcerea pe care au avut-o şi relaxarea cu care au plecat apoi fiecare în treaba lui. Este exact lucrul pe care îl intuieşte sau vizează administraţia franceză a firmei, care aduce în livingul clădirii atunci când te aştepţi mai puţin - de obicei într-una din dimineţile de weekend, câteva platouri cu croissante, cutii cu suc de portocale, baghete cu aromă de busuioc şi încă alte câteva platouri cu jambon şi foie gras, invitând managerii şi colegii care se nimeresc prin zonă. Acelaşi lucru, la un nivel mai elaborat, de Crăciun şi de Paşti, când zeii bazei deschid şi robinetul alcoolului şi lăsa să intre în bază pentru o foarte scurtă perioadă de timp câteva cutii de vin roşu şi bere plus alte platouri de mezeluri şi delicatese.

Pentru că Ça fait bien à la tête!