Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Călătorie cu ghinion și Festivalul Focului în Bongo

Ziua 168: După ce mai bine de o lună principala mea ocupație a fost legată de cercetarea despre educație, am avut un workshop final la Tamale, pentru a discuta la cald despre ce am văzut și auzit în timp ce am colectat informațiile pentru cercetare.

În 18 noiembrie am plecat spre Tamale cu motocicleta. Sunt 180 de kilometri. Baba ne descurajează să mergem așa departe cu motocicletele. Dar Nique, care stă la 50 de km de la Bolga, pe drumul spre Tamale, merge cel puțin o dată pe săptămână, fiindcă organizația unde e plasat el, are biroul acolo.Așa că am hotărât că ne întâlnim în Walewale (orășelul unde stă Nique) și mergem împreună de acolo. Am ajuns la un spot (un bar) la intrarea în oraș, unde mă aștepta Nique. Am băut câte un suc, am strâns lanțul la motocicleta mea și am pornit. La stația de benzină am văzut că am roata din față moale și ne-am oprit să o umflăm. Apoi, n-am apucat să mergem mai mult de vreo 2 kilometri din Walewale și motorul meu s-a oprit. Noroc cu Nique care e experimentat cu motocicletele, eu habar n-aveam la ce să mă uit. Ne uităm la bujie și vedem că electrodul e complet topit. Nique se întoarce în oraș și îmi aduce o bujie de schimb. 

Pornim, motocicleta merge frumos, mă bucur de drum și de vederea savanei întinse, cu tufișuri și copaci răzleți și iarbă verde. Suntem la începutul sezonului secetos, știu că iarba se va usca și copacii își vor pierde frunzele. Luna asta au mai fost vreo două ploi neconvingătoare, dar acum n-a mai plouat de aproape două săptămâni și știu că n-o să mai plouă până prin martie-aprilie. Iarna de acasă corespunde sezonului secetos de aici. După încă vreo 30-35 de kilometri de la Walewale, motorul meu se oprește din nou. Desfacem iar bujia, observăm că electrodul e puțin îndoit, îl îndreptăm, îl curățăm, motorul nu mai pornește. Cum încercam noi să ne gândim care ar putea să fie problema, auzim deodată un “œssssssssss....” puternic și vedem că roata mea din spate se dezumflă brusc. Nici Nique n-a mai văzut așa ceva, roata să plesnească fără să fie nimeni pe motocicletă și să se dezumfle brusc. Suntem departe de orice așezare, cel mai apropiat sat e la vreo 11 kilometri, deci nu-i rost să împing motocicleta până acolo. Îl sunăm pe Baba, care e responsabilul cu motocicletele și apelurile de urgență la VSO. Baba începe prin a se rățoi la noi, că motocicletele nu-s noi și n-ar trebui să mergem așa drum lung cu ele și că-i duminică după amiază și el e acasă și mașina VSO e la birou și n-are ce șofer să trimită. Issah, șoferul  care m-a adus în iunie de la Tamale la Bolga, e la o nuntă în afara orașului și nu poate să vină decât mult mai târziu. Până la urmă ne descurcăm înainte să găsească Baba o soluție, vine după mine mașina de la ISODEC (organizația unde lucrează Nique), cu un șofer de la AFC (organizatiia care conduce cercetarea). Nique mai stă cu mine vreo jumătate de oră pe marginea drumului, sub soarele arzător, dar îi zic să o ia înainte. Mai are vreo oră și jumătate de mers și pare deja extenuat. A fost bolnav câteva zile și acum căldura și stresul s-au adăugat la asta.

Rămân singur pe marginea drumului. Mașinile trec pe lângă mine și claxonează prietenoase. Unii încetinesc și se uită dacă am nevoie de ajutor, dar fiindcă le zâmbesc înapoi și le fac doar semne amicale, merg mai departe. Îmi scot ceva de citit din rucsac și stau pe marginea drumului, în iarbă. Apoi mă așez pe motocicletă și îmi vine ideea să-mi fac poze citind, ca să le am amintire dar și pentru jurnal.

Mașina care vine să mă salveze ajunge destul de târziu, când soarele a slăbit în intensitate, iar lumina a început să scadă. Exact atunci trece pe lângă noi mașina cu colegii mei de la Link, care merg și ei la Tamale pentru seminar. Ne ajută și ei să încărcăm motocicleta în pick-up-ul de la ISODEC și, în sfârșit, pornesc spre Tamale.  Cât am stat pe marginea drumului mi-au trecut prin cap tot felul de gânduri, mi-am amintit povești despre hoți care opresc mașini, și m-am stresat că poate mă prinde noaptea în mijlocul drumului. Acum m-am relaxat. Am ajuns într-un târziu la Tamale, am lăsat motocicleta la sediul Isodec și am mers la destinație cu mașina. I-am găsit pe colegi, am luat cina și am băut o bere rece, care după ziua asta a fost mai bună ca ambrozia.

Ne-am întors de la Tamale în 22 noiembrie, fără alte probleme. Motocicleta a fost reparată între timp, a trebuit să îmi schimbe inelul de pe piston, fiindcă acolo era problema. În sfârșit, am oprit într-un loc unde voiam să opresc de prima dată când am făcut drumul Tamale-Bolga. În apropiere de Walewale, pe marginea drumului, sunt niște mușuroaie imense de termite.

Pe lângă Bolga nu am văzut așa ceva. Arată că și castelele de nisip pe care le făceam la mare. Dar sunt imense, au 3-4 metri înălțime și sunt foarte impresionante. Singurul incident pe drumul de întoarcere a fost la vreo 35 de kilometri de casă, când cutia de carton plină cu ceapă și niște pepeni mici, galbeni pe care i-am cumpărat la bariera de taxare pentru un pod s-a dezlegat și s-a împrăștiat pe tot drumul.

Apika Edmund, unul dintre colegii de la cercetare, m-a invitat în Bongo la festivalul focului. E vremea recoltelor și peste tot sunt festivaluri care sărbătoresc finalul sezonului agricol și mulțumesc zeilor. Dar festivalul focului (Fire Festival) e specific zonei de pe lângă Tamale, iar în regiunea de nord-est unde suntem noi, Bongo e singurul loc unde este acest obicei. Sâmbătă, 24 noiembrie, am mers la Bongo pentru festival. I-am chemat și pe ceilalți expați din Bolga, dar n-au venit decât Leela și Caroline. În tot Bongo este un singur loc de cazare, și ăla doar cu 4 camere, dar Edmund ne-a rezervat două camere din timp. Am ajuns în oraș pe înserat, l-am găsit pe Edmund la un spot din centru. Am băut câte un suc sau o bere inainte să mergem la casa de oaspeți, fiindcă așa e obiceiul locului, când ai musafiri, primul lucru e să-i așezi și să le dai de băut (tradiția zice să oferi apă, nu bere).

La ora 8 ne-am întors în centru după ce ne cazasem. Multă lume s-a adunat lângă palatul șefului din Bongo, care e șef regional (paramount chief). Eu l-am mai întâlnit, l-am intervievat în timpul cercetării. Acum îl vedem, stă pe un fel de scaun din piatră, care e de fapt legat de clădirea palatului. Mergem să-l salutăm și facem câteva poze. Cineva aduce o muschetă veche și o încarcă, iar șeful trage cu ea trei focuri în aer. Acesta e semnalul că sărbătoarea focului poate să înceapă. Tot șeful aprinde un fel de torță făcută din paie lungi, legate în mănunchi. Apoi toți aprind torțe și mimează că se luptă cu ele, învârtindu-le deasupra capetelor celorlalți. Câte unul vine din spate și ne surprinde cu torța lui. Ne simțim mai vulnerabili decât localnicii la focul lor, fiindcă eu sunt mai înalt decât ei și totuși ei insistă să-mi învârtă torța pe lângă cap, iar fetele au părul lung și din torțe zboară scântei și bucățele de paie incandescente.