Play
Ascultă RFI Romania
Play
Ascultă RFI France
Ascultaţi


Afganistan - Episodul 4: Absurdistan

Dacă e să vorbim de absurd, românii sunt printre primii  aici şi merită să încep cu ei. Armata română e singura din lume care are zero cazuri declarate de stres post-traumatic în rândul soldaţilor care au îndeplinit misiuni în Afganistan.

E dovedit ştiinţific acest fenomen dar în viziunea psihologilor militari români soldaţii noştri sunt tari ca piatra şi în ei nu se mişcă nici măcar un gând darămite să simtă ceva când îşi văd camarazii răniţi sau ucişi de dispozitive explozive improvizate. Această negare a realităţii a fost denumită simplu “Sindromul NU” şi de el suferă însă managementul unei armate care refuză să accepte că experienţa într-un astfel de loc denumit (ce absurd i se spune) “teatru” de operaţiuni poate fi traumatizantă. 

Când priveam la Kabul parada de 1 Decembrie de la Bucureşti, la televizor, alături de ofiţeri români, am văzut câteva blindate Piranha defilând pe Kiselleff, lăudate că sunt construite pentru a oferi maximă protecţie iar pe ofiţerii lângă care stăteam i-a pufnit un râs amar. Am aflat că exemplarele trimise în Afganistan zac în baza românească de la Zabul, românii preferând să iasă în misiunile zilnice cu vehiculele MRAP (Mine-Resistant Ambush Protected) date spre folosinţă cu titlu gratuit de americani. Sunt mai sigure dar cu MRAP-urile americane nu putem defila de 1 Decembrie… E şi ăsta un fel de absurd. 

Ceea ce este de bine  însă este că militarii din alte armate, cu care am vorbit, chiar au o părere bună despre ai noştrii, părere pe care ţine morţiş să ţi-o strice câte-un “deştept” militar pe care vrei să-l ajuţi ducându-i acasă un pachet  pentru soţie, în care afli ulterior că avea printre altele un prelungitor, o minge de golf, scobitori americane şi o cutie de 2 litri de suc (pentru copil, domnu’ , ştiţi…). Probabil e mai ieftin decât să cumperi de la Carrefour.

Absurd îţi vine în minte şi atunci când ştii că aici sunt tot felul de specialişti în operaţiuni psihologice care probabil manipulează mentalul colectiv al afganilor către , dacă nu neapărat  anti-talibanism, măcar un non-combat, în timp ce au existat cazuri în care militari  aliaţi şi-au pierd minţile şi au împuşcat tot ce-au avut în jur. Rău pe care probabil tot PsyOps-ii şi CIMIC-ul trebuie să îl repare apoi, cine ştie? 

Într-o ţară în care poţi fi împuşcat pe stradă sau în restaurant în timp ce bei un ceai într-un restaurant dintr-o zonă sigură, rata sinuciderii printre soldaţi a devenit  suficient de îngrijorătoare încât să dea de gândit la nivel înalt. Absurdul salvatorilor care-şi iau zilele… Din fericire se iau tot felul de măsuri (numere cu apelare gratuită pentru consiliere psihologică, marketarea cât mai vizibilă a serviciilor de consiliere psihologică, facilitarea accesului la internet pentru a se putea ţine legătură cu cei de acasă, condiţii decente de relaxare şi de trai, şamd) pentru a se atenua cât mai mult acest fenomen.   Din fericire factorii de decizie care au luat aceste măsuri nu suferă de Sindromul NU. 

De mic, pe vremea lui Ceauşescu, mi s-a spus să nu vorbesc cu străinii şi să nu primesc mâncare de la ei. Nu mi s-a explicat însă ce este exact un străin dar am avut ocazia să învăţ sensuri noi faţă de cele pe care le aflasem până acum, mai ales în “perioada Afganistan”.  Printre altele , străinul e occidentalul care nu te vrea în lumea lui, cel căruia nu-i pasă ce gândeşti şi care te dispreţuieşte , asta dacă nu există cazul fericit când doar te ignoră cu suficienţă. 

Ai zice că într-o zonă de conflict comunicarea şi buna înţelegere ar trebui să fie un scop în sine pentru cei care organizează rutina zilnică a mii de oameni veniţi să amelioreze (dacă nu să elimine complet) starea de conflict a unei terţe ţări. Dar nu e cazul. Comunicarea informală între naţiuni nu e prioritară ci doar cea formală aşa încât  lipsa asta de comunicare reală între “străini” lasă un teren fertil pentru dezvoltarea prejudecăţilor.  Prejudecăţi care sunt lăsate să zburde şi să se dezvolte în voie.  Istorice sau spontane, personale sau naţionale, prejudecăţile bântuie cu success birourile fără nici un alt fel de taxare decât cea de formă când cineva e dator să facă o observaţie pentru că e în postura (managerială) de a o face, nu pentru că simte că trebuie.  Un absurd perfect al comunicării. Iar când e să fie găsit un ţap ispăşitor acela sigur nu e englez sau francez. Până şi în Afganistan, ai senzaţia că paşaportul din Est este câteodată un handicap. Nu întrutotul adevărat dacă priveşti mai atent…

Nu neapărat “paşaportul” este exemplul cel mai grav care te poate afecta dacă te laşi pradă prejudecăţilor. Simpla mâncare care în multe cazuri coagulează comunităţi este uneori un motiv suficient de a crea animozităţi. Francezii se simt superiori şi îi detestă pe englezi pentru inexistenţa acestora pe harta globală a gastronomiei. Englezii se simt superiori şi unici din principiu - a se rememora gluma “Anglia în ceaţă, continentul e izolat” -  şi îi detestă cu aceeaşi măsură la rândul lor pe francezi. Americanii se simt superiori tuturor şi îi privesc intrigaţi pe europeni pentru că de multe ori nu le înţeleg relaxarea chiar şi în condiţiile atipice de aici. Francezii “verzi”, de asemenea, râd pe ascuns de accentul francezilor din Quebec şi îi consideră ca pe nişte valoni mai îndepărtaţi.  Nu e de bine… Restul lumii se amuză copioz de accentul hilar al majorităţii francezilor când vorbesc engleza. Polonezii şi-au format o gaşcă solidă şi sunt autosuficienti, nu bagă în seamă pe nimeni. Românii îi detestă pe toţi pentru că se consideră mai deştepţi decât oricare (evident fals), mai buni profesional decât majoritatea (depinde de majoritate) şi pentru că sunt plătiţi mai puţin decât mai toată lumea - iarăşi, doar parţial adevărat, depinzând de firma care te trimite şi/sau dacă eşti contractor al unui alt contractor  sau contractor direct al ISAF. Deci naţionalitatea sau paşaportul nu are neapărat o “vină”. 

În acelaşi timp turcii îi detestă pe englezi pentru clasica lor aroganţă şi pentru nişte alte istorii recente plecate de la nişte cafturi între suporteri ai echipelor de fotbal turce şi engleze, nu îi au la inimă pe francezi pentru că pur şi simplu nu au ceva concret în comun. Unanimitatea internaţională a detestului o întrunesc însă englezii pentru că unii (suficienţi cât să fie reprezntativi global) din ei trag vânturi sonore, oriunde şi oricând, cu o nesimţire demnă de o cauză mai bună. Deh, europenii se simt mai civilizaţi.  Ca o încheiere a acestui paragraf aş mai spune că există un domeniu foarte specializat pentru care NATO a dezvotat un concept denumit “Operations in Confined and Shallow Waters – CSW”.  Dacă se elimină atributul stric marinăresc acest concept se poate aplica perfect relaţiilor şi interacţiunilor dintre membrii naţiunilor propriilor aliaţi.

Dar cel mai enervant, absurd şi respingător fapt din punctul meu de vedere este pupincurismul şi elasticitatea coloanei vertebrale a multor oameni, de tot felul de naţionalităţi. Ai spune că-n Afganistan ajung oameni tari, neimpresionabili, duri şi drepţi. Pe naiba! La companiile civile, când se execută “vizite de lucru” în teatru, se face curat pe traseele estimate, în clădiri, se ordonă un meniu special la cantină sau la restaurantele private din bază, se interzice accesul muritorilor de rând în camerele şi în intervalele orare unde zeii vor ajunge. Iertată-mi fie comparaţia dar eu aşa ceva nu am văzut decât pe vremea lui Ceauşescu. Toţi sefuletii sunt rigizi şi casanţi în toată perioada în care şefii lor sunt prezenţi în inspecţie, sunt transfiguraţi inclusiv colegii de rând iar “starea de ghiocel” (capul plecat) cuprinde pe aproape toţi.  Incompetenţii găsesc un moment foarte potrivit pentru a-şi securiza spatele iar oportuniştii de a mai urca o treaptă pentru a pupa cât mai sus în ierarhie. Ştiu un român foarte bun dpdv profesional care suferea însă de aroganţa propriei valori şi care a dat de pământ cu toţi trepăduşii şi incompetenţii de toate neamurile punându-le în faţă oglinda incompetenţei şi zicându-le exact ce gândeşte despre asta.  A rezistat un timp până când coaliţia incompetenţilor i-a făcut vânt. S-a reangajat tot prin Afganistan, ajutat de către un fost coleg polonez pe care îl cărase în spate de la bar până în bază când acesta era mort de beat…

Am început să scriu acest articol în ziua în care alte neamuri care stau împreună de sute de ani încă au a-şi împărţi câte ceva. Acum mai ales steaguri.  Iar titlul unui articol din presa română putea foarte bine ţine loc de titlu şi acestui articol “Steagurile nu se urăsc între ele. De ce-ar face-o oamenii?

“Stay classy, Afghanistan!”*

*Frază spusă de către comandatul american, la acea dată, la încheierea fiecărui briefing de seară al unei structuri militare din Afganistan.