Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Întâlnire cu români în Ghana

Ziua 202: sâmbăta 29 decembrie.

În Ghana ultimele două luni au fost sub semnul alegerilor și ale sărbătorilor de iarnă.

La birou colegii mei găsesc asta ca scuză permanentă: nu putem organiza conferința fiindcă e înainte de alegeri și nu vine nimeni, nu putem face vizita de studiu în Upper West fiindcă e după alegeri și înainte de sărbători și n-avem timp. Iar aici, de sărbătorile de iarnă, lumea tinde să ia două săptămâni de vacanță, nu una cum se întâmplă la noi. Perioada oarecum apatică de la serviciu a făcut însă ca un eveniment domestic să poată beneficia de atenție maximă: Isha, pisica Leelei, a născut trei pui mici cât niște șoricei, la care ne uităm în fiecare zi așteptând să vedem ce fac. Dar ei dorm, mănâncă și atât.

În cele două săptămâni de lucru care au rămas între sărbători am avut ocazia să merg la Garu, un orăşel care e la mai bine de două ore distanţă, pentru o conferinţă a stakeholder-ilor din sistemul de educaţie. Reprezentanţi de ONG-uri, delegaţi din şcoli, părinţi, vizitatori de la inspectoratele şcolare din districtele învecinate, toţi s-au adunat să audă prezentări despre starea sistemului de educaţie şi să îşi dea cu părerea despre ce trebuie făcut. Directorul inspectoratului şcolar din Garu vorbeşte, printre altele, despre profesorii care beau în timpul orelor. Unii doar ocazional, alţii sunt alcoolici. După părerea lui, oamenii ăştia trebuie ajutaţi de comunitate, de preoţi, de oricine e în apropiere, ca să scape de patima băuturii. Dar nu zice nimic depre faptul că ar trebui să ia măsuri disciplinare împotriva lor. Directorul Inspectoratului din Talensi Nabdam mă îndeamnă să vorbesc şi eu. Când îmi vine rândul să-mi dau cu părerea le spun că nu cred că e cazul să fie chiar aşa de buni la suflet cu profesorii beţivi. Da, trebuie ajutaţi, dar câtă vreme trag la măsea să nu stea pe lângă copii. În rest, aceleaşi probleme ca şi în districtele unde am fost eu: copiii nu ştiu engleză, unele fete rămân însărcinate, oamenii sunt săraci şi asta se răsfrânge asupra calităţii educaţiei copiilor.

După conferinţă directorul ne invită la el acasă. Eu am venit cu directorul din districtul nostru. În plus sunt reprezentantul LCD care organizează întâlnirile trimestriale ale Directorilor de Educaţie din toată regiunea şi particip la aceste întâlniri. Deci sunt persoană de vază, sunt invitat la masă cu baştanii. Nevasta şi o fiică a directorului ne servesc cu mâncare şi băutură. Are două feluri de mâncare, pe alese. Se bucură că aleg TZ cu o supă locală, nu se aştepta să-mi placă mâncarea ghaneză fiindcă-s alb. TZ e un fel de mămăligă, dar mălaiul e măcinat mai fin şi e alb, fiindcă e făcut din porumb alb. Şi nu se serveşte cu lingura, din oală, ci e pus întotdeauna în pungi de nailon, fiecare conţinând câte o porţie. Asta uşurează servirea şi ţine mâncarea caldă. Iar de mâncat ghanezii mănâncă de obicei cu mâna. Iau cu degetele o bucăţică de mămăligă, o înmoaie în supa groasă şi o bagă în gură. Uneori beau direct din castronul de supă.

După ce mâncăm stăm şi povestim. Pe când lumea dă să plece, mai primim un fel de mâncare. Light soup, o supă mai subţire decât celelalte supe ghaneze, dar totuşi foarte consistentă după standardele noastre de acasă. În supă gazda noastră pune cu generozitate peşte afumat, uscat, care se îmbibă cu supă şi e foarte gustos. Dar fiindcă mai toţi suntem plini şi nu mai putem să mâncăm, ne pune mâncarea la pachet. Oameni primitori şi prietenoşi. Mă gândesc cum e la noi la ţară, tot cam aşa. Dacă eşti musafir, gazda te îndoapă şi uneori îţi mai dă să duci şi cu tine.

De Crăciun ne-am adunat cu toţii acasă la Helen, am adus fiecare câte ceva de mâncare şi câte un cadou mic pentru Secret Santa. Helen a pregătit o oală mare cu vin fiert ca să simţim că-i Crăciun, dar îl bem rece că-i cald afară. Am făcut ciocolată de casă, care a fost una din senzaţiile serii. Englezii îi zic fudge şi nu le vine să creadă că am făcut-o singur în casă, din ingrediente amestecate de mine, nu din semipreparate cumpărate de-a gata de la magazin. Le spun că-i reţetă secretă de familie, de la bunica şi n-o zicem la nimeni, iar ei sunt cât pe ce să mă creadă. Secret Santa e o tombolă cu cadouri, fiecare ia un bileţel cu un număr pe el şi în ordinea numerelor ne alegem cadouri, fără să ştim ce e în ele. Dacă cineva dinaintea ta are un cadou care-ţi place, poţi să i-l furi şi persoana respectivă  alege alt cadou de sub brad. E un fel de a spune "de sub brad", de fapt din coşul cu cadouri, că de unde să avem brad în Africa Subsahariana? Îmi e dor de casă, că-s sărbători. Niciodată nu am petrecut Crăciunul fără familia mea.

Pe la începutul lui noiembrie a venit în Tema, lângă Accra, Corina, o voluntară din Timisoara care m-a contactat pe internet înainte de asta ca să mă întrebe cum e în Ghana. Am ţinut legătura prin e-mail câteva luni înainte să vină şi pe telefon din când în când din noiembrie încoace. Am vorbit cu ea în ajunul Crăciunului, să ne  colindăm, dar în ziua de Crăciun m-a sunat să îmi spună că le-a fost jefuită casa. Stă împreună cu încă 6 voluntari, toţi români. Ea era într-un sat de vacanţă la ocean, dar unii dintre voluntari erau acasă când au intrat hoţii. Însă hoţii aveau arme, aşa că n-au avut cum să li se împotrivească. Le-au furat bani, telefoane, computere, camere foto... Dar cu toate astea, Corina râde în continuare la  telefon. Nu am intâlnit-o niciodată, dar îmi place atitudinea ei pozitivă şi veselă. Aşa ar trebui să fim cu toţii de sărbători, nu? Şi chiar în restul zilelor.

Românii din Ghana (Tema, foto Corina Goruian)

În 27 decembrie am plecat spre Accra. E prima dată când merg în Accra din iunie, când am venit. Mai mult, e prima dată când experimentez o călătorie de 15 ore cu autobuzul. Merg împreună cu doi amici de aici. Liz, o voluntară VSO care e din Kenya şi Rogier, soţul ei, care e olandez şi care lucrează aici, în Bolga. Cel mai lung drum pe care l-am făcut până acum cu autobuzul a fost la Wa, 8 ore pe drum. Din fericire autobuzul de acum e modern şi nu are scaunele înghesuite ca şi celălalt. Nici nu cred că am mai fost în astfel de autobuz care are doar trei scaune pe un rând, mari şi confortabile, cu loc suficient pentru picioare. Cam la fiecare 3 ore facem o oprire în câte un oraş mai mare. La Kintampo oprim într-o piaţă unde cumpăr un ananas imens. Vânzătoarea mi-l curăţă şi mi-l taie în bucăţi. Apoi constat că Liz şi Rogier şi-au cumpărat şi ei unul, aşa că mă îndop singur. Nu pot să mănânc  tot, îi dau unei fetiţe care vinde apă la pungă în piaţă.

Pe măsură ce autobuzul înghite kilometri de drum, cu viteză mult prea mare în oraşe, văd în jur cum se schimbă clima. La noi în nord nu mai există iarbă verde. Peste tot iarba e uscată, galben-maronie şi în multe locuri pe lângă drum e arsă, aprinsă de localnici ca să cureţe terenul pentru următorul sezon ploios. Avem copaci care au frunze, răsfiraţi prin savană împreună cu cei golaşi care aşteaptă sezonul ploios. E sezonul Harmatanului, un vânt uscat care bate aproape două luni şi vizibilitatea la distanţă e întotdeauna redusă. Uneori atât de redusă încât avioanele nu pot să aterizeze la Tamale. Cum e la noi când e ceaţă. Dar încet, apropiindu-ne de Kumasi, vedem cum pădurea se îndeseşte, iarba e mai verde, copacii fără frunze dispar lăsând locul unei păduri tot mai dese. Pe marginea drumului văd tot mai mulţi bananieri. În Kintampo am cumpărat o pungă de chipsuri de plantan. Am mai mâncat o singură dată la Helen, chipsuri făcute chiar de ea, dar nu mai ştiam cum sunt. În Bolga nu cresc natural banane şi plantan, aşa că chipsurile astea nu prea le găseşti. Diferenţele de climă modifică modul de alimentaţie al localnicilor, dar bucătăria din sudul Ghanei e la fel de lipsită de imaginaţie ca şi cea din nord.

Am ajuns în Accra după miezul nopţii, la 15 ore de la pornire. Drumul nu a fost aşa de rău cum mă temeam. Liz a rezervat camere la un hotel din cartierul Asylum Down, în centrul oraşului. Taximetriştii care aşteaptă la staţia de autobuz ne întreabă unde vrem să mergem şi ne cer nişte preţuri care ni se par mult prea mari. Până la urmă nu avem ce face şi acceptăm să plătim 20 de cedi. Constatăm apoi că hotelul Ampax nu e în centru, în Asylum Down, ci departe, la periferie, pe drumul spre Kumasi. Dacă am fi ştiut am fi putut să coborâm din autocar acolo. A doua zi am aflat că sunt două hoteluri cu acelaşi nume şi de aici a provenit confuzia.

Am venit în sud pentru a merge la Kokrobite, un sat de pe plaja Atlanticului unde o să petrecem revelionul cu mai mulţi voluntari şi mai ales cu Raluca, prietena mea, care vine din România să ne vedem. Raluca vine în 29 Decembrie, seara, aşa că am două zile până atunci. Iniţial mă gândisem să merg la Kokrobite, la plajă, unde sunt deja alţi voluntari. Dar să merg până acolo cu tro-tro poate să dureze şi 3 ore deşi sunt mai puţin de 30 de kilometri, aşa că mi-e cam groază să fac drumul ăsta dus astăzi şi întors mâine. Un taxi m-ar costa vreo 40 de cedi pe sens, iar cu banii ăştia pot plăti o cameră ieftină de hotel. Aşa că mă hotărăsc să rămân în Accra peste noapte. O sun pe Corina care stă în Tema, undeva în apropiere de Accra, şi mă bucur că are timp să vină să ne întâlnim. Ne dăm întâlnire la Accra Mall care este probabil cel mai mare centru comercial modern din Ghana. Până să vină îmi bag nasul prin magazine şi supermarketuri. E o varietate de produse la care în Bolga nici nu pot să visez, dar preţurile sunt foarte mari. Apoi ne întâlnim în fata mall-ului. Ne-am văzut doar în poze până acum, dar ne recunoaştem de la distanţă, fiindcă suntem albi şi vizibili în peisaj. Ne ştim doar de pe internet, dar ne simţim ca doi prieteni vechi.

Corina iubeşte Africa, deşi e doar a doua oară pe acest continent, iar prima dată a fost doar ca turistă undeva în nord (în Maroc sau Egipt, nu mai ştiu). Totuşi a început un blog despre Africa numit chiar Călător în Africa (www.calatorinafrica.com). A venit în Ghana prin EVS, European Volunteer Service, un program asemănător cu cel al VSO cu care am venit eu aici. Dar EVS este un program pentru tineri până la 30 de ani şi plasează voluntarii doar pentru 6-12 luni, nu pentru un an sau doi ca şi VSO.  Corina îmi spune că în loc să merg la hotel pot să merg să stau la ei, în Tema. Se găseşte un loc de dormit pentru mine. Accept cu bucurie, fiindcă nu aveam nici un plan concret pentru Accra, iar împreună cu ea mai locuiesc şi alţi români. E aşa de bine să vorbesc în limba mea. După ce bem suc şi cafea adevărată la mall, mergem în Tema cu două tro-tro-uri. Ajungem în mai puţin de o oră. Oraşele de aici arată toate la fel, aproape că nu vezi nici o diferenţă. Gherete din tablă sau din lut pe marginea drumului, case care au aceeaşi arhitectură ca şi la noi în Bolga.  De la drumul principal, unde coborâm din tro-tro, până la casa voluntarilor sunt vreo 5 minute. Când trecem pe lângă un magazin, nişte copii mă întreabă cum mă cheamă şi râd foarte veseli când le spun numele meu.

Magazinul unde râd copiii de mine (Tema, foto Rebeka Rotter)

În casă nu e decât Elena, o altă voluntară, ceilalţi sunt plecaţi. Îmi las bagajele şi mergem să mâncăm şi să bem o bere la un spot mic. Trecem iar pe lângă copiii de la magazin, care mă întreabă de data asta din ce ţară sunt şi râd iar când le zic de România. Or fi auzit şi ei de politicienii noştri? La spot vin şi băieţii, Mircea, Eli şi Boca. Un grup întreg care vorbeşte română, sunt euforic. Băieţii îmi povestesc episodul cu hoţii care le-au intrat în casă, iar eu mă bucur şi când îi aud înjurând româneşte. Când mergeam înapoi spre casă, copiii mă întreabă din nou cum mă cheamă, le spun, şi ei râd iar, mai tare decât prima dată. Scena s-a mai repetat de încă două sau trei ori în scurtul timp cât am stat acolo, iar Corina, care are un râs molipsitor, începea să râdă de la distanţă, doar când ne apropiam de copii. Am cumpărat linte, orez şi condimente de la mall şi gătesc pentru toată lumea. Măcar atât, dacă ei mă găzduiesc. Mai vin la masă şi câţiva localnici, prieteni cu ei.

Casa cu cocotier (Tema, foto Corina Goruian)Seara mergem toţi la un club-terasă, care e al unui cunoscut de-al lor de aici, din Tema. Aici se găseşte, printre altele, vodcă în care a pus “weed”. Nu ştiu dacă e de vânzare la liber sau e doar pentru cunoscuţi. Beau şi eu una mică, dar e rea la gust. Am mai încercat de vreo două ori să fumez iarbă, dar fiindcă-s nefumător n-am avut succes. Ştiam că se poate pune în prăjituri sau în ceai, dar metoda asta îmi aminteşte de sticla pe care o avea bunica întotdeauna, cu buruieni medicinale înmuiate în alcool sanitar, pentru frecţie. Cred că dacă aş fi băut din aia n-ar fi fost mai rea la gust :)

Acum am o senzaţie ciudată, nu e beţie, e doar energie neaşteptată şi o senzaţie tactilă pe care nu pot s-o descriu. Am făcut-o şi pe asta. Nu e mare lucru. Probabil era altfel dacă aş fi băut mai mult. Sunt obosit, nu stau foarte mult, plec cu primul grup care e dispus să se întoarcă acasă. Ceilalţi s-au lungit toată noaptea, au mers în Accra, la un local pe care mi-l recomandase şi Mike, prietenul meu care m-a recuperat de la aeroport când am venit în Ghana. Mi-a părut puţin rău a doua zi că nu m-am dus şi eu, dar măcar sunt odihnit.

Azi e 29 decembrie, vine Raluca, nu ne-am văzut de mai bine de 6 luni. Sun pe la 12 la hotelul din Kokrobite unde am făcut rezervare. E, probabil, unul din cele mai pretenţioase de acolo, dar din păcate nu am găsit locuri la Big Milly’s unde stau ceilalţi voluntari şi nu am vrut să mergem la altă pensiune fiindcă o colegă mi-a zis că a fost acolo şi arată rău camerele. La telefon îmi confirmă rezervarea, e bine, ne aşteaptă deseară. Trebuie doar să găsesc un taxi să ne ducă acolo. Petrec ziua în casă cu noii mei prieteni români. Au în curte un cocotier, Mircea se urcă pe o scară şi culege câteva nuci de cocos, pe care le deschidem cu greu, fiindcă nu avem macetă, însă merită efortul pentru sucul proaspăt şi pulpa moale.