Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Singur acasă

craciun-mos-motocicleta.jpg

Mos Craciun pe motocicleta

Noaptea de Crăciun în Africa. Această pagină de jurnal a fost scrisă de Maria Turda. Maria este din Săpânţa şi este o voluntară care a ales şi ea să vină în Ghana.

Relatez o scurtă întâmplare, o scenă ruptă din filme, pe care nu mi-aş fi imaginat să o trăiesc. De cele mai multe ori prefer să pun în lumină evenimentele, stările şi experienţele pozitive, dar acum simt nevoia să împărtăşesc un lucru negativ. Una dintre cele mai puternice experienţe negative din viaţa mea până în prezent. În cei 22 de ani de viaţă, nu am experimentat în 5 minute atâtea stări, atât la nivel psihic, emoţional, spiritual şi fiziologic. Dar totul e bine când se termină cu bine.

Dimineaţa de 24 Decembrie 2012, mă trezesc cu o mare poftă de lucru, entuziasm şi bucurie. La ora 9:00 deja scriam rapoarte de activităţi, făceam adrese de email pentru fundraising, pregăteam documentul oficial pentru prezentarea campaniei şi lucram de zor. Pentru mine era o zi ca oricare alta, dar m-am decis să o petrec altfel.

În casă era zarvă, Elena făcea cozonac; Mircea, Eli şi Boca stăteau în sufragerie şi făceau planuri despre cum vor decora casa, despre cină şi se amuzau pe seama lui Pius (pisica noastră). Se simţea în aer puţin din atmosfera Crăciunului cu care eram eu obişnuită: miros de scorţişoară, cozonac, zarvă, dezordine, entuziasm, colinde. Afară însă era cald, mult prea cald. Rebeka şi Corina s-au hotărât să petreacă Crăciunul pe plajă. Am refuzat invitaţia lor, pentru că aveam nevoie de linişte, iar spiritul meu cerea altceva. În mod simbolic, vroiam să petrec noaptea aceasta altfel. Până la urmă este o noapte specială şi în ideea că toţi sunt preocupaţi de ea, într-o măsură sau alta, lăsându-mi şi mie o portiţă de scăpare către absolut. O noapte în care nimeni să nu mă deranjeze, să simt evenimentul, să conştientizez că 'o coborât Dumnezeu pe pământ', vorbele unui prieten. Da, ce să o mai lungesc, o noapte specială în care vroiam să mă rog, să meditez, să fiu bucuroasă, să stau în linişte, recunoscătoare pentru tot ce îmi este dat să văd în Africa. Şi da, pot face asta în orice noapte, dar ar fi absurd să spun că nu sunt influneţată de mediu, oameni, evenimente, astfel noaptea în sine se pregătea să fie ceea ce îmi doream, cei din jur contribuind la formarea ei.

Zis şi făcut. Iniţial vroiam să îmi petrec noaptea la un centru al surorilor Maicii Tereza, dar am tras de timp, am auzit că traficul este infernal, aşa că nu m-am bazat prea tare pe ideea asta. Am hotărât să merg la un concert de colinde într-o biserică catolică, după care să îmi petrec seara acasă, singură, cu planul meu.

O zi plină: am lucrat, am vorbit cu cei de acasă, am împărţit cadouri copiilor din vecini, cozonac şi suveniruri din România. În casă era mare veselie iar eu mă pregăteam să merg la biserică cu un prieten, Patrick. După ce am aşteptat o oră şi jumate (ca de obicei), la 20:30 a început concertul de colinde. Cât de minunat poate fi locul acesta, Africa: oamenii dansează, se bucură, cântă la tobe şi indiferent de tematica evenimentului, totul se transformă într-o sărbătoare. Te electrizează, te încarcă de energie pozitivă, iar oamenii sunt atât de călduroşi şi frumoşi. Nu am stat până la final pentru că eram obosită şi Patrick era puţin iritat pentru că dura prea mult. Am ajuns acasă pe la 22:00 şi am stat la poveşti cu Patrick, după care mi-a sugerat să ne uităm la un film, Hotel Rwanda. Nu vroiam să îl supăr, astfel m-am abătut puţin de la planul meu iniţial. Noaptea e lungă, mi-am zis. Filmul era extraordinar, eram atât de cuprinsă de el - relatează povestea lui Paul Rusesabagina, un manager de hotel care a salvat peste 1 000 de refugiaţi Tutsi în timpul conflictelor civile şi lupta tribului Hutu pentru dominaţie, în Rwanda.

În jur de miezul nopţii, Patrick a plecat, filmul nu se terminase şi eram hotărâtă să-l văd. Mi-am pus multe întrebări legate de etică, de curaj, de sacrificii, de credinţe, natura umană şi nu în ultimul rând despre negativism, agresivitate, neputinţă. Eram mirată când albii au părăsit zona de conflict: un grup de călugăriţe şi un preot, cu lacrimi în ochi s-au urcat în autobuz şi părăseau țara, lăsând copiii orfani la hotel. Cum e posibil? - mă întrebam. Încercam să îmi imaginez ce aş fi făcut eu în situaţia respectivă, dacă aş sta sau aş pleca din locul respectiv. Dacă instinctul de supravieţuire calcă pe valori şi credinţe?! Aveam să experimentez asta în câteve ore.

S-a blocat dvd-ul; l-am scos şi l-am pus iar, era trecut de jumate din film şi trebuia să văd finalul, eram prea prinsă de acțiune, prea mult rău şi cruzime. Nu am reuşit să-l fac să ruleze, aşa că l-am stins convinsă că-l voi viziona dimineaţă. Am adormit repede, era ora 01:00 şi planul meu era lăsat la o parte, mă gândeam la film, la arme, la frică. Urmează... continuarea filmului în realitate. Totuşi o realitate nu atât de dură, deoarece nu erau victime, răni sau mai ştiu eu ce.

Am avut un somn dificil, neliniştit, iar emoţia mă cuprinde deja când îmi amintesc. Mă trezeşte o bătaie puternică în uşă şi cineva care încearcă să deschidă uşa camerei mele. Bătaia în uşă se intensifică şi o voce groasă strigă: 'Open the door'.

M-am trezit buimacă şi speriată, nu înţelegeam ce se întâmplă, dar simţeam că ceva nu este în regulă. Deşi evenimentul părea explicabil, deoarce am auzit la un moment dat vocea lui Mircea şi credeam că este prin zonă cu ceva prieteni, poate o petrecere - nimic ieşit din comun. M-a cuprins frica, dar în acelaşi timp eram şi iritată, am fost trezită din somn şi am strigat la rândul meu ceva de genu: "What's happening? Wait a second." Am simţit că ceva nu e bine, mă gândeam unde este spray-ul cu piper, dar era prea departe, vroiam să iau o foarfecă în mână dar o nouă bătaie din uşă m-a făcut să renunţ.

Am strigat din nou Who's there?, dar vocea mi-a răspuns doar  Open the door! Am pus mâna pe cheie, speriată, nu aveam ce să fac decât să deschid uşa şi în secunda aceea mi-am spus, orice ar fi, trebuie să am încredere, orice ar fi, o să fie bine. Deschid uşa şi trei indivizi negri intră peste mine. Totul se petrece în viteză şi până să realizez ce se întâmplă, unul din ei strigă la mine: „Give us the money or I shoot you!”. Am început să tremur, vocea îmi tremura şi nu îmi venea să cred, am crezut că e o glumă și în gând tot repetăm „Oh, my God”. Nu îmi venea să cred ce se întâmplă. Era ceva serios, pentru că am văzut puşca, macetele ascuţite şi pistolul – eram şocată. Le-am dat banii şi am căzut în genunchi în faţa lor, parcă din reflex. Tremuram şi tot nu îmi venea să cred.

Camera ravasita de hoti (Tema, foto Corina Goruian)Unul dintre ei m-a întrebat cu o voce groasă şi agresivă „Where are the dolars?” (aceasta este mentalitatea, dacă eşti alb sau obroni, înseamnă că ai bani, că eşti din America, plus multe altele). „What dolars, I’m a volunteer, we don’t have money!” Îmi aruncau hainele pe jos, cărţile, tot ce aveam pe rafturi; am apucat o foaie pe care scria „dear volunteer” şi am întins-o spre ei, unul s-a uitat parcă. M-au întrebat de unde sunt, le-am spus că din România. Asta a fost toată discuţia dintre noi. Stăteam speriată jos, îmi venea să plâng, tremuram, îmi ridic capul şi văd că unul din ei stătea cu puşca îndreptată spre mine. Tot nu îmi venea să cred ce se întâmplă şi ce trăiesc. Frica, umilinţa, neputinţa – nu puteam să spun ceva pentru că eram îngheţată când mă uitam spre macete. Orice aş fi putut să spun ar fi fost împotriva mea. Mă uitam la ei cum îmi iau laptopul şi îl pun într-o geantă, aparatul foto, telefoanele, şi cum îmi aruncau lucrurile peste tot. Erau brutali dar în acelaşi timp păreau speriaţi şi începători, dar indiferent cum erau, simţeam că deţineau controlul asupra mea. În spatele meu erau două chitări, împrumutate de la un prieten, dar le-au trântit la o parte. M-am bucurat. Nu a durat mai mult de 4 minute toată scena însă s-au petrecut atât de multe în mintea mea încât intensitatea momentului nu pot să o explic. Stăteam jos ghemuită şi aşteptam să îmi facă ceva, să mă lovească, agreseze, violeze sau mai ştiu eu ce. Îmi acceptam soarta, nu prea aveam ce să fac pentru că nu ştiam ce e în capul lor, iar o greşeală ar putea fi fatală.

Mă gândeam cum aş putea să scap, mă gândeam la consecinţe. Mă gândeam la mama mea, dacă ar şti prin ce trec, mă gândeam la Rebeka şi Corina, ce bine că nu sunt acasă. Dintr-o dată au plecat, m-au închis în cameră şi m-au lăsat acolo. Eram şocată şi am început să mă rog. În faţa mea era o avalanşă de lucruri dezordonate, haine aruncate, cărţi, poze aruncate pe jos, îl vedeam pe bunicul meu, pe Cihat şi mă gândeam... măcar ei nu ştiu ce e valoros pentru mine. Stăteam paralizată, abia am putut să iau Biblia în mână şi am început să citesc ’nu vă construiţi comoara pe pământ unde hoţii şi tâlharii o fură’, exact aşa simţeam. Doamne... era gălăgie, se auzeau paşi şi aşteptam să se întoarcă la mine să îmi facă ceva. Ştiam că nu s-a terminat. ’Acum trebuie să fie la băieţi în cameră; ce se întâmplă dacă aud o împuşcătură; oare cum au reacţionat băieţii; oare eu eram prima pe listă; cum au intrat; cum să scap din cameră dacă la geam am gratii; Doamne cum e posibil aşa ceva; bine că nu m-au atins; cine o să mă scoată din cameră; cât timp o să stau aici; nu pot comunica cu nimeni.’

Nu cred că am stat mai mult de 15 minute aşa, în teroare, ascultând zgomote, aşteptând să se întâmple ceva, aşteptând să se facă linişte; doar respiraţia mi se auzea. Printre altele, Hotel Rwanda era în mintea mea, hmm: ’Cred că da, îi înţeleg pe albii care au părăsit ţara, înţeleg frica acum. Cred că da, şi eu aş fi plecat. Trist dar adevărat.’

Pentru prima dată am simţit că poate aş vrea să plec acasă, că este periculos aici, că poate mi-ar plăcea să stau într-o ţară sigură. În acelaşi timp mă gândeam şi la hoţi, cu siguranţă şi ei au o viaţă a lor, îmi părea rău pentru ei. Tot aşa, m-am liniştit puţin, dar auzeam orice mişcare, simţurile îmi erau atât de ascuţite. Niciodată în viaţă nu mi-am dorit mai mult să fie linişte; să nu aud nimic ar fi însemnat că hoţii au plecat. Parcă s-a făcut linişte şi când să îmi trag sufletul, se stinge lumina şi începe să piuie alarma de la curent. Inima a început să îmi bată aşa de puternic ca aproape o auzeam. Deja îmi imaginam că ne-au tăiat curentul ca să poată fugi, ca să ne sperie. Era un scenariu de groază. Acum stăteam în întuneric şi aşteptam să să întâmple ceva sau să se facă linişte. Nu mai exista timp şi spaţiu, nu aveam ceas, doar foarte multe gânduri negative şi frică. La un moment dat aud mişcare afară, eram îngheţată. Aud o voce speriată şi blândă strigând încet ’Maria?!’ Era Eli. ’Da, sunt aici!’  Mi-a revenit vocea, am simţit deja siguranţă. Mi-au deschis uşa iar pe faţa lor am văzut îngrijorare şi spaimă. Eli m-a îmbrăţişat şi m-a întrebat dacă mi-au făcut ceva. Nu mi-au făcut nimic. Băieţii erau convinşi că o să îmi facă ceva, erau speriaţi pentru mine, dar erau şi ei neputincioşi.

În casă erau Eli, Boca şi Mircea – toţi cu poveştile lor. Nu eram eu prima victimă şi se pare că eram şi norocoasă, deoarece cu mine s-au comportat frumos, dacă pot să o numesc aşa. Am început să râdem (băieţii au un simţ al umorului foarte dezvoltat şi nu se lasă aşa de uşor doborâţi). ’Ne-o furat tot, acuma cineva o să aibă cadouri sub brad! Ha ha’ râdea Boca.

Era în jur de ora 3 şi nu am mai dormit în noaptea aceea; am mers la cealaltă casă de voluntari ca să sunăm la poliţie, am fost la poliţie – parcă era o glumă proastă. Am ajuns acasă pe la 5 dimineaţa şi am stat cu băieţii pe terasă, fără curent, aşteptând să vină poliţia şi râzând. Mă simţeam în siguranţă, era chiar amuzant pe alocuri mai ales cum povesteau băieţii.

Boca: ’Am simţit ceva pe faţă, şi era o puşcă. Am crezut că e Master P (un prieten) şi face mişto de mine. Mă uit râzând şi de fapt nu e el, e un tip cu puşca pe faţa mea îmi cere banii. Where are the dolars? Am doar cedi, îmi pare rău nu sunt un exchange office.’ L-au pus pe jos, culcat, l-au şi lovit şi ameninţat cu moartea de mai multe ori. L-au închis în cameră şi au mers mai departe la Eli şi Boca. Aceştia au avut parte de acelaşi tratament: ’I shoot you!’. Au furat geaca lui Mircea, era o haină de iarnă – am râs de ne-am prăpădit. Apoi au spart uşa la camera Rebekăi, a Corinei, au venit şi la mine, la Elena, ne-au închis pe toţi în camere şi au plecat.

Plasa de tantari taiata (Tema, foto Corina Goruian)De aici începe distracţia: evadare ca în filme, fără curent, la lumina lumânării – au spart o oglindă, au tăiat plasa de ţânţari, au scos sticla de la geamuri şi au ieşit pe hol după care au venit la mine. Sunt multe de povestit dar sper că băieţii îşi vor scrie şi ei memoriile, sunt amuzante chiar dacă viaţa noastră a fost pusă în pericol.

Am rămas cu un gust foarte amar. Deşi nu mi-au făcut nimic, este de ajuns să conştientizez realitatea, să mă trezesc noaptea şi să îmi fie frică. Am avut parte de câteva zile proaste, fără curent, apă, fără siguranţă, iar cei de la organizaţia gazdă erau plecaţi din ţară şi nu prea au dat semne. Am fost dezorientată, speriată, frustrată, nervoasă, agresivă. Când instinctele primare domină, când nevoile de bază cer a fi satisfăcute, este greu să te raportezi la realitatea cu care ai fost obişnuit, să te focusezi pe muncă sau să te automotivezi. Dar a trecut şi tot încerc să văd cu ce am rămas după această experienţă şi după săptămânile care au urmat: probabil sunt mai puternică, mai rezistentă la frustrare, mai tolerantă şi înţelegătoare, mai precaută. Ne-am redresat încet, iar lucrurile au luat-o pe calea cea bună aş spune. Exista balanţă intre bine şi rău, iar răul nu poate să domine. La fel şi în cazul nostru.