Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă (I)

Jurnalul unui român în Ghana găzduieşte şase articole frumoase scrise de Raluca Zaharia. Articolele sunt Jurnalul celor două săptămâni în care Raluca m-a vizitat în Ghana şi am călătorit de la Atlantic până la graniţa de Nord cu Burkina Faso. Fiindcă Raluca a fost nou venită, am invitat-o să scrie ea cum vede Ghana cu ochii vizitatorului, considerând că după 6 luni eu am început să mă obişnuiesc cu ţara, oamenii şi metehnele lor. În cele două săptămâni despre care scrie Raluca am fost în permanenţă împreună, aşa că din loc în loc am mai adăugat şi eu câte un paragraf la jurnalul ei.

Raluca Zaharia

1. Accra

Zbor peste Sahara

Plec în vizită la Ionuţ. Nu ştiu nimic despre Ghana în plus faţă de ce mi-a povestit el. Sunt curioasă să aflu cum sunt locurile, oamenii, cum e viaţa acolo. Fără să fi vorbit dinainte despre asta, mi-e clar că nu mă aşteaptă o vacanţă obişnuită, cu hoteluri standard în care ştii la ce să te aştepţi şi program stabilit dinainte.

Zbor prin Istanbul, de unde avionul taie toată Sahara până în Accra. Abia ce trecem de coasta de nord a Africii şi se vede deşertul. Mă uit pe geam cu poftă, îmi vine să mă tot întorc la vecinul din stânga şi să-i zic: ‘ai văzut, ai văzut?’. Văd dunele, văd zone aride, văd canioane şi platouri uriaşe, care de sus par că au tot soiul de forme. E ca atunci când vezi chipuri şi animale în forma norilor. Câteodată mi se pare că văd forma unei ţări sau a unui continent. Pe alocuri mi se pare că văd schelete uriaşe de dinozauri. Oricât de întinsă ar fi Sahara, nu mă plictisesc uitându-mă. Doar că, de la un moment dat, praful purtat de Harmatan, vântul care bate în perioada asta, nu mă mai lasă să văd nimic. La timp, pentru că apune soarele. De data asta, nu mă mai abţin şi-i atrag atenţia vecinului, să se uite şi el: jos e deşertul roşu închis, aproape negru, deasupra cerul, de un albastru intens şi la mijloc o dungă portocalie, ca o flacără. Stau şi mă uit până ce dunga portocalie se subţiază şi dispare şi nu mai rămâne decât noaptea.

Accra

Mă întâlnesc cu Ionuţ în faţa aeroportului şi căutăm un taxi să ne ducă la hotel. Asist la prima negociere. Fiindcă e un taxi luat din faţa aeroportului, nu mi se pare nimic anormal, dar pe tot parcursul vacanţei o să tot avem parte de târguieli. Suntem albi, asta înseamnă că avem bani, aşa că de multe ori ni se cere din start mai mult pentru orice.

Hotelul e micuţ. Nu cred că intră în vreo clasificare, dar arată mai degrabă ca o pensiune de pe la noi. Camera are dotările de bază: un pat uriaş, n-aş zice că extraordinar de curat, un loc în care poţi să-ţi pui hainele dar care nu e chiar dulap, un fotoliu uşor într-o rână, frigider, televizor şi aer condiţionat. De aer condiţionat chiar avem nevoie. E o căldură apăsătoare, umedă. La baie nu sunt prosoape, dar există un boiler şi o găleată pentru cazul în care apa nu curge. Avem apă, dar nu-mi amintesc să fi fost caldă. Nici nu era nevoie. E ciudat, eu de felul meu sunt cam sclifosită, dar lipsurile hotelului nu mă deranjează deloc.

A doua zi, plecăm de dimineaţă spre Kokrobite Beach, unde o să dormim trei nopţi. Sunăm un şofer de taxi cu care Ionuţ s-a înţeles dinainte. Se pare că asta e metoda cea mai bună. Taxiurile n-au aparate de taxat, aşa că preţurile trebuie negociate dinainte. Dacă laşi tocmeala la urmă, te cam arzi. Dacă ai mers bine cu un taximetrist, îi iei numărul de telefon şi apoi poţi să îl chemi când ai nevoie.

Accra pe care apuc să o văd e un oraş dezvoltat pe orizontală, ca mai toate cele pe care le-am văzut până acum în Africa. Partea prin care trecem e ca o piaţă uriaşă, unde toată lumea vinde câte ceva: se vând lucruri în magazine – de fapt, nişte gherete înghesuite unele în altele – şi se vând lucruri din mers. Vânzătorii, în marea lor majoritate femei şi fete, se plimbă printre maşini cu marfă pe cap. E impresionant să le vezi cum poartă tăvi uriaşe cu mâncare, evident grele, ligheane cu pungi cu apă sau cu obiecte de uz casnic. Îşi strigă mereu marfa şi se reped la maşini pe stradă imediat ce semaforul devine roşu. Din urletul claxoanelor şi strigătele vânzătorilor se distinge un ‘Yess, piua uaita’ ascuţit care o să mă urmărească tot timpul în astea două săptămâni. Sunt copii, fete şi băieţi, care vând ‘pure water’, apă de băut, filtrată, împachetată în pungi de jumătate de litru.

Magazinele sunt şi mai neobişnuite. Astă toamnă am prins la radio o ştire despre un studiu conform căruia ghanezii sunt cel mai credincios popor din lume. Credinţa lor se manifestă în multe feluri, dar cel mai ieşit din comun mi se pare acela că magazinele lor poartă motto-uri religioase, care sună cam ca numele puritanilor de acum câteva secole. Un exemplu care-mi place mult e ‘Hew-Agag-into-pieces-before-the-Lord Robinson’. Aşa încât, unei europence mai puţin credincioase, aşa cum sunt eu, multe dintre mottourile astea pot să-i pară tare amuzante: ‘My Hands Are Blessed Hair Salon’, ‘God Is Powerful Electrical Appliances’, ‘Prince of Peace Barber Shop’, ‘If God Says Yes, Who Can Say No’ care vinde de toate şi are la prezentare multă hârtie igienică.

O mulţime de mâncare se face, se vinde şi se mănâncă pe stradă. Din taxi, Ionuţ cumpăra nişte chipsuri de plantan. Plantanul e un soi de banană, mai mare şi care se găteşte în toate felurile. Gust şi eu. Sunt bune chipsurile. Plantanul a fost tăiat pe lung şi prăjit până s-a uscat. Are gust de cartofi, poate uşor dulceag. Dar îmi place. Şi în timp ce mănânc, mă gândesc că am mai dărâmat o barieră: teama de a mânca lucruri noi, necunoscute, mai ales cumpărate din stradă. Curajul o să mă coste la un moment dat, dar asta e altă poveste.

Tot mâncând chipsuri de plantan şi arătându-ne unul altuia lucruri din piaţa uriaşă care e Accra, ieşim din oraş. Kokrobite Beach e undeva la 25 de kilometri, dar ni se pare că ajungem foarte repede la ocean. Ori n-a fost trafic, ori ne-am rătăcit. Ne-am rătăcit. Şoferul de taxi e de încredere, dar asta nu înseamnă că ştie şi drumul. Ne oprim să întrebăm pe cineva, iar lumea se adună în jurul nostru. Suntem albi, toată lumea dă mâna cu noi şi ne salută. Şoferul vorbeşte cu oamenii în limba unuia din multele triburi din Ghana, nu în engleză, aşa că nu înţelegem nimic. Se pare că nici şoferul de taxi, pentru că bărbatul pe care l-am întrebat de drum se suie în maşină să ne conducă acolo. Asta e una din trăsăturile ghanezilor care mi-au plăcut cel mai mult: generozitatea şi  felul în care se ajută unii pe alţii. Imaginaţi-vă că vreţi să mergeţi din capătul Berceniului la Mogoşoaia şi nu ştiţi pe unde, vedeţi pe cineva că se suie în maşină să meargă cu voi să vă arate tot drumul? Sau invers, aţi lua pe un străin în maşină să vă arate drumul? Nu prea cred. Oricum, omul merge cu noi şi până la urmă ajungem unde trebuie. Adică la De Holiday Beach Hotel.