Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă (II)

Jurnalul unui român în Ghana gazduieşte şase articole frumoase scrise de Raluca Zaharia. Articolele sunt Jurnalul celor două săptămâni în care Raluca m-a vizitat în Ghana şi am călătorit de la Atlantic până la graniţa de Nord cu Burkina Faso. Fiindcă Raluca a fost nou venită, am invitat-o să scrie ea cum vede Ghana cu ochii vizitatorului, considerând că după 6 luni eu am început să mă obişnuiesc cu ţara, oamenii şi metehnele lor.  În cele două săptămâni despre care scrie Raluca am fost în permanenţă împreună, aşa că din loc în loc am mai adăugat şi eu câte un paragraf la jurnalul ei.

Raluca Zaharia

Revelion la Oceanul Atlantic, în umbra cocotierilor

Kokrobite Beach

La De Holiday Beach Hotel, recepţionera e draguţă şi tot încearcă să ne ajute, dar pare cam pierdută. Ionuţ rezervase o cameră pentru patru nopţi, începând cu data sosirii mele, a sunat pentru confirmare şi i-au spus că totul e în regulă, numai ca să-l sune din nou câteva ore mai târziu şi să-i spună că, de fapt, camera nu e liberă în prima noapte,că au făcut o greşeală şi au dat-o altcuiva. Din cauza asta am dormit prima noapte in Accra.

Camera nu e încă gata. Recepţionera cea draguţă ne spune că tocmai se face curat acolo şi că “it will not waste time”. Minunat fel de a ne spune că habar n-are când o să fie gata. Între timp, mergem pe terasa de lângă piscină şi bem câte o bere Star, cea mai populară în Ghana. Ionuţ mă învaţă cum să atrag atenţia chelnerilor – sau oricui altcuiva. Pe fete le strigi „sister” sau „auntie”, în funcţie de vârsta, bărbaţilor le zici „uncle”. Dar cel mai simplu e să îi chemi cu un „tsssss”, cam ca „pss” de la noi. Berea nu e rea deloc, aşa că mai bem una. Doar că e prânz şi foarte cald, iar o sticlă de bere nu are 500 ml, ca la noi, ci 625. Aşa că încep să-mi doresc să fie camera gata. În total, aşteptăm vreo două ore, timp în care vedem şi cum se curăţă apa din piscină – vine un băiat şi aruncă o găleată de clor în ea. În fine, tocmai când mă pregăteam să merg să mai întreb de cameră, suntem anunţaţi că e gata. Recepţionera cea drăguţă încearcă să-l întrebe ceva pe Ionuţ, dar pe urmă îşi dă seamă că nu cu el avea treaba. O să mai facă asta de câteva ori. E normal, toţi albii arată la fel.

Ionuţ:

De fapt, nu cred că recepţionera nu ştia când va fi gata camera, dar ganezii nu sunt educaţi să dea timpi sau distanţe. Pur şi simplu nu ştiu, nu gândesc timpul în ore şi minute. Este extrem de rar să dai peste cineva care îţi spune „asta durează 10 minute”, „mai ai de aşteptat un sfert de oră”, sau „vino la ora 3, că atunci o să avem ce te interesează pe tine”. Ei îţi spun „imediat”, „acum”, „puţin timp” sau „aşteaptă puţin”. Uneori, dacă eşti grăbit sau obosit, asta devine foarte enervant, dar oricât insişti, nu primeşti alt răspuns, fiindcă mintea lor nu funcţionează aşa. La fel e cu distanţele, nimeni nu ştie să estimeze zeci, sute de metri sau kilometri, ci doar „aproape” sau „departe”. Sau, dacă insişti, s-ar putea să-ţi zică dacă ai de mers 10 minute sau o oră, dar fiindcă nu ştiu să aprecieze timpul, nu poţi, de fapt, să te bazezi pe informaţia asta. Şi nici măcar în hotelul acesta, care e cel mai fiţos din Kokrobite, staff-ul nu e instruit ca să comunice profesionist cu clienţii.

Camera nu-i foarte mare, dar e destul de dichisită. Canapea şi fotolii bergere, două măsuţe, tot tacâmul. Avem şi o bucătărioară cu frigider, cuptor cu microunde şi prăjitor de pâine, dulapuri suspendate, dar niciun fel de veselă. Oricum, în afară de frigider nu cred c-o să folosim ceva. Aşternuturile nu-s curate, au nişte urme proaspete de pix pe ele. Sau poate că le-a mâzgălit camerista din greşeală. Nu contează, hai la plajă.

De Holiday Beach Hotel nu e pe plajă. E cam la un sfert de oră de mers pe jos, dar plimbarea e plăcută. Mergem să ne întâlnim cu ceilalţi voluntari din Bolgatanga care-şi fac vacanţa la plajă şi cu care vom petrece revelionul. Majoritatea sunt cazaţi la Big Milly’s Backyard, unde se doarme în căsuţe rotunde, tradiţionale, cu acoperiş de paie şi care e chiar pe plajă. Acolo încep să mă simt că-n vacanţă. Nisip, miros de apă sărată, briză. În plus, cocotieri şi o mulţime de flori tropicale. Pe lângă bucuria vacanţei, încerc şi un sentiment vag de superioritate vanitoasă (?). Am scăpat de iarna din România. Nu c-aş avea ceva cu iarna, dar mie nu-mi place frigul. Deloc.

Plaja e lungă şi largă, mărginită de cocotieri. Îmi propun să fac neapărat tradiţionala poză cu oceanul într-o parte şi cocotierul aplecat spre apă în cealaltă. Nu cred c-am făcut-o până la urmă, dar, oricum, niciun cocotier nu era atât de înclinat. Lume nu prea e, doar turiştii de la Big Milly. Pe lângă ei, localnici – copii care se distrează pe plajă şi oameni care vând fructe şi suveniruri. Pe plajă, de-o parte şi de alta a porţiunii din faţă de la Big Milly, bărci de pescari. Intrăm direct în apă, care e foarte caldă şi puţin adâncă la mal. Nisipul e foarte fin şi plăcut la atingere. Scoici nu prea sunt, numai vreo două feluri. Sper să găsesc unele deosebite, mari, pe care le vând oamenii turiştilor, dar mai târziu îmi dau seama că e probabil că pe acelea să le aducă pescarii din larg. Oceanul nu e foarte agitat, dar valurile sunt mărişoare şi în general curentul e puternic. Apa te împinge spre mal şi te trage spre larg cu aceeaşi forţă. Eu nu-s prea solidă, aşa că mă trezesc de câteva ori cu capul la fund, dar mă scutur şi mă ridic din nou. Cu toate astea, rămân, prudentă, mai la mal, în timp ce Ionuţ merge să înoate în larg.

Rămânem o vreme pe plajă, apoi ne întoarcem la hotel. Înţelegerea e să revenim la Big Milly la 7, să bem ceva cu toată lumea. De revenit, revine doar Ionuţ, care a încercat degeaba să mă trezească din somnul de după amiază.

Mă trezesc de una singură, până la urmă, dar a doua zi dimineaţa la cinci. Ionuţ se trezeşte şi el şi îmi tot povesteşte de un film, până ne hotărâm să ne uităm împreună. Mâncăm nişte ciocolată din pachetul mare pe care i l-am adus de-acasă, pe urmă mi se pare că la ciocolată aia ar merge şi nişte vin roşu. O secundă stăm pe gânduri, pentru că e numai şase dimineaţa, dar pe urmă hotărâm că suntem în vacanţă şi facem ce vrem noi.

Spre surpriza noastră, micul dejun e adus în cameră. Ne plimbăm cu tava pe terasă, lângă piscină, şi mâncăm în aer liber. Pâine prăjită, ceai şi cafea, nişte ochiuri şi nişte cremvurşti/cârnaţi. Apoi, hai la plajă. Până ne pregătim, apuc să calc strâmb cu piciorul stâng prin cameră. Sunt cam împiedicată de felul meu, aşa că nu mă impacientez. Pornim.

Pe plajă, lucrurile obişnuite: baie, cules scoici, bârfa subţire, soare cât cuprinde. Ne hotărâm să mâncăm mai mult fructe zilele astea. Ananas şi mango. Sunt mari, foarte coapte, dulci şi zemoase. Şi foarte săţioase. Toate-s bune, doar că de la un moment dat începe să mă doară laba piciorului stâng. Mă doare din ce în ce mai tare, până când constat că nu mai pot pune piciorul în pământ. Nu e umflat, doar nu mă mai pot sprijini în el. Şchiopătez spre apă, poate mă mai răcoresc puţin şi-mi trece. Numai că mă doare atât de tare, încât la un moment dat trebuie să plecăm. Ionuţ mă cară în spate şi mă simt ca o maimuţă, cu toată plaja uitându-se la mine. Prindem un taximetrist care ne jecmăneşte fără ruşine şi ne ia dublul cursei. În cameră, văd că piciorul a început să mi se umfle, dar cele două ibuprofene pe care mi le-a dat o voluntară, nişte voltaren şi o pungă cu gheaţă mă ajută ca până seara să-mi revin cât de cât. Că nu-i orice seară, e Revelionul! Aşa că ne îmbrăcăm de friptură, beach style, şi plecăm înapoi la Big Milly’s.

Petrecerea în sine nu e remarcabilă. Un bufet mai dichisit şi un spectacol de dans – dansuri tradiţionale, ritmice, sacadate şi la limita transei amestecate cu nişte bucăţi ca de balet de tip „Lacul Lebedelor”. Mai mult contează bucuria că suntem împreună, noi doi şi o mulţime de lume veselă. Sunt tot cam şchioapă, aşa că nu pot să dansez. Merg şi eu să fiu lângă oameni, dar nu prea mă mişc. Câţiva localnici vor să mă ia la dans, dar renunţă repede când văd cu cine au de-a face.

De altfel, am observat că agăţatul e o adevărată industrie. Tineri localnici se învârt pe plajă şi intră cu foarte mare uşurinţă în vorbă cu femeile albe, poate iese ceva. Uneori se amestecă în grupurile de turişti şi stau împreună la plajă, alte ori lucrurile merg ceva mai departe. Câteodată pot fi destul de insistenţi, dar nu până la a fi neplăcuţi. Ce mi se pare foarte amuzant e că toţi îşi poartă pantalonii foarte jos, cu marginea din spate coborâtă până sub fund, aşa că le poţi vedea cu uşurinţă bulinele sau inimioarele de pe boxeri. Nu ştiu dacă asta e moda pe glob (în România cred că e un pic prea frig să umbli aşa) sau numai în partea asta de lume, dar pe mine mă distrează de mor şi abia mă pot abţine să nu râd când îi văd. Şi aşa e peste tot, nu numai pe plajă.

A doua zi, piciorul e vindecat. Pe Ionuţ îl sâcâie însă de două zile un ochi – încă nu ştim dacă e doar un fir de nisip sau conjunctivită. Ne distrăm pe seama noastră, dar nu suferim prea mult din asta. Stăm din nou toată ziua pe plajă, mâncăm într-una mango şi ananas şi n-avem nicio treabă. Azi, însă, fiindcă e 1 ianuarie, plaja e plină. Toată lumea a ieşit la plimbare, la bălăceala şi la joacă. De la fete îmbrăcate elegant şi domni la costum până la tinerii cu pantalonii lăsaţi sub fund, toţi sunt pe plajă. Unii au pus de-un fotbal fix lângă prosoapele noastre şi ne cam calcă în picioare. Nu contează. E loc pentru fiecare.

Spre seară, îi luăm la noi la hotel pe Leela şi Lambert, prietenii lui Ionuţ, să ne lăudăm cu camera noastră. Pe drum găsim nuci de cocos, pe care vânzătorul ni le curăţă şi ni le taie pe loc şi pe care le consumăm la botul calului. Mmmm, foarte gustos. Miezul nu e încă întărit, pe alocuri e uşor gelatinos, dar gustul e minunat.

Spre surprinderea noastră, camera e exact aşa cum am lăsat-o, adică cu fundu-n sus şi cu toate boarfele împrăştiate. Apoi ne-am dat seama că recepţionera cea drăguţă ne întrebase: „room service?” şi noi am răspuns nu, doar că ea se referise la curăţat camera şi noi la mâncat în cameră.

Ne hotărâm ca a doua zi să ne trezim devreme, să vedem răsăritul. La cinci dimineaţa suntem în picioare. Plecăm cu ochii cârpiţi de somn, cu puţin timp înainte de a se lumina. Ghana e aproape de ecuator şi ziua e egală cu noaptea. Se luminează în jur de şase dimineaţa, iar la şase şi jumătate seara deja e întuneric. În drum spre plajă ne întâlnim deja cu oameni în drum spre lucru. În Ghana, lumea se trezeşte devreme. Pe plajă, deşi încă nu s-a luminat, pescarii îşi pregătesc bărcile. Ne găsim un loc şi aşteptăm. Evident, degeaba. Din cauza Harmatanului, nu vedem cum se ridică soarele. Dar vedem cum lumina se schimbă progresiv. Reflexia ei face oceanul să strălucească, parcă e de argint. Bărcile au pornit deja. Cele mai mici se luptă serios cu valurile. Una e chiar răsturnată, dar cei doi pescari par obişnuiţi cu asta, pentru că nu renunţă şi, până la urmă, reuşesc să trecă de valurile care bat malul şi în spatele cărora oceanul e liniştit.

Râdem puţin de noi şi de tentativa noastră de romantism eşuată şi pornim spre hotel. Pe drum, ne oprim să ne uităm la nişte bananieri pe care îi observasem prima dată în drum spre plajă. Părăsim asfaltul şi călcăm cu grijă printre buruieni – deh, turişti speriaţi. Doi localnici ne văd cum facem poze la florile şi fructele bananierilor şi ne propun să mergem să le vedem ”ferma” de ananas. Chiar aşa îi spun, ”pineapple farm”. Uşor circumspecţi, ne luăm totuşi după ei. Sunt prietenoşi şi ne povestesc cum au luat pământul în arendă de la cineva şi plantează acolo ananas, pe care vor să-l crească ecologic, fără îngrăşământ. Cu puţin ajutor chimic, un fruct de ananas se face în jumătate de an, fără, într-un an. Cei doi sunt fraţi şi locuiesc chiar acolo, într-o casă neterminată. Pe dinafară e cam jalnică, iar înăuntru nu e decât o cameră locuibilă care, deşi are numai un balansoar şi nişte pături pe jos, e incredibil de curată. „Ferma” e doar o bucată de pământ, vreo 50mp, în care cei doi au plantat ananas. Facem nişte poze, apoi dăm să plecăm, dar ei vor să ne arate mai mult. Ne urcăm şi pe acoperişul neterminat al casei, unde descoperim că mai doarme cineva. De sus se vede oceanul şi e impresionant. Cei doi ne spun că toată proprietatea, care e măricică, ar costa 10.000 de dolari şi, deşi nu vorbim, şi eu, şi Ionuţ arătăm de parcă am face nişte calcule.

Aflăm, în sfârşit, şi cum să deosebim un plantan de un bananier. Bananierii sunt mai mici şi sunt mereu acoperiţi de un praf alb. Asta, ca să ştiţi.

Ne despărţim prieteni iar noi ne continuăm drumul spre hotel. Din aceeaşi bună organizare, suntem cât pe ce să primim micul dejun de două ori. În schimb, n-avem apă deloc, aşa că nu ne putem spăla. Ne tot gândim dacă să mergem cu bicicleta undeva la vreo patru kilometri să vedem nişte maimuţe, dar până ne hotărâm se face prea cald, aşa că împachetăm şi plecăm spre Big Milly’s. La plecare, recepţionera cea drăguţă parcă ar vrea să ne mai spună ceva, dar se răzgândeşte din nou. Nu, nu cu noi avea treabă.

La Big Milly’s spunem la revedere, mai facem o baie în ocean şi plecăm spre Cape Coast, împreună cu Diana, o altă voluntară care îşi continuă vacanţă în altă părţi, ca şi noi.

Luăm un taxi până în staţia de tro-tro, apoi prindem un tro-tro până la Cape Coast. Tro-Tro sunt ca microbuzele noastre, iar şoferii lor au un renume la fel de prost ca şi ai noştri. Drumul spre Cape Coast e de vreo două ore, timp în care sunt mai mult cu ochii pe geam. Vedem o mulţime de muşuroaie de termite, unele înalte de câţiva metri, vizibile de departe. Sunt roşii – culoarea pământului prin părţile acelea. Mulţi palmieri şi vegetaţie tropicală. Vedem uneori nişte copaci foarte înalţi şi drepţi şi eu îl tot bat la cap pe Ionuţ că sunt baobabi, iar el încearcă să mă convingă că nu-s. Mă rog, până la urmă el stă de şapte luni aici, ar trebui să ştie mai bine. Pe drum vedem şi un accident de tro-tro, destul de dur. Până să întorc privirea, apuc să văd morţii din microbuzul răsturnat şi mă înfior. Toată lumea comentează despre viteza cu care merg şoferii de tro-tro şi despre faptul că maşinile sunt vechi şi proaste.

Până ajungem la Cape Coast, se întunecă. Diana rămâne acolo, dar noi mai trebuie să luăm un taxi vreo 10 kilometri, până în Elmina, unde am rezervat o cameră. După obişnuita, de-acum, târguială cu şoferul, ne urcăm în maşină. Diana merge în altă direcţie, dar şoferul, când o vede stând stingheră cu bagajul lângă ea, ne zice că o să facem un ocol s-o ducem şi pe ea unde are nevoie. Tare-mi place treaba asta!

Şi ajungem în Elmina. Hotelul nostru nu e chiar în oraş, ci la vreo câţiva kilometri, într-un fel de staţiune, de fapt un complex de hoteluri. Astea-s cam departe şi ne cam dărâmă ideea de a vizită a doua zi Elmina pe jos. Mă rog, o să vedem. O să vedem – deviza vacanţei noastre. În acelaşi spirit, şoferul zice că ştie unde e hotelul nostru, Stumble Inn, dar, când se termină asfaltul şi intrăm pe un drum de pământ, noi ne întrebam dacă e chiar aşa. Cu atât mai mult cu cât la un moment dat drumul devine atât de prost, încât situaţia devine puţin tensionată. Din cauza ploilor, se fac şleauri adânci pe drum, încât numai maşinile mari ar putea să treacă pe acolo. Îmi aduc aminte de iarna trecută, când am rămas de câteva ori cu maşina suspendată pe zăpadă. Cam aşa e şi acum, numai că, la o adică, aici nu prea ne putem da jos să dăm pământul la o parte cu lopata. Mergem aşa câţiva kilometri buni până când realizează toată lumea – şi aici mă refer mai ales la şofer – că nu suntem pe drumul cel bun. Sunăm la hotel şi într-un fel sau altul ne întoarcem la bifurcaţia unde şoferul o luase la stânga în loc de dreapta. De-acolo e simplu.

Ajungem, plătim, la revedere. Mâine, vii după noi? Vin, zice şoferul, dar râde cu toţi dinţii, aşa că nu-l credem.