Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă (III)

Jurnalul unui român în Ghana gazduieşte şase articole frumoase scrise de Raluca Zaharia. Articolele sunt Jurnalul celor două săptămâni în care Raluca m-a vizitat în Ghana şi am călătorit de la Atlantic până la graniţa de Nord cu Burkina Faso. Fiindcă Raluca a fost nou venită, am invitat-o să scrie ea cum vede Ghana cu ochii vizitatorului, considerând că după 6 luni eu am început să mă obişnuiesc cu ţara, oamenii şi metehnele lor.  În cele două săptămâni despre care scrie Raluca am fost în permanenţă împreună, aşa că din loc în loc am mai adăugat şi eu câte un paragraf la jurnalul ei.

Stumble Inn, Elmina & Kakum

Pe urmele comercianţilor de sclavi şi plimbare pe punţi suspendate deasupra pădurii tropicale

Stumble Inn e minunat. Îl ţin doi soţi olandezi. Are căsuţe, nişte camere „familiale” şi un dormitor comun. Noi n-am mai găsit căsuţe libere, aşa că am luat o cameră familială. Treaba cu camerele familiale vine cam aşa: o clădire ca un hambar e împărţită în trei camere. Pe dinafară, zidurile nu se întâlnesc cu acoperişul, ci între ele, de jur împrejur, e o plasă de ţânţari, înaltă de vreun metru. Asta asigură ventilaţia încăperilor. Pe timpul iernii, mai bine zis al sezonului uscat, asigură şi un frig tare neplăcut noaptea.

Pe dinăuntru, cele trei camere sunt despărţite cu nişte ziduri care, nici ele, nu întâlnesc tavanul. Practic, putem vedea lumina din camerea de alături. De auzit, să nu mai vorbim, se aude totul, ceea ce ne face să chicotim şi mai rău. Toaletele şi duşurile sunt în curte, în spatele camerelor. Întrebăm dacă nu mai au ceva liber, nu mai au, asta e, rămânem o noapte la Stumble Inn. Care, de altfel, e foarte plăcut. Spaţiul e larg şi locul e foarte liniştit. Chiar dacă e fully booked şi toată lumea e pe terasă, nu ne auzim şi nu ne deranjăm. Şi terasa asta, de fapt, e o curte mare, cu faţa la ocean, unde mesele sunt la distanţe mari, grupate într-un fel de chioşcuri. Deşi e întuneric, mergem puţin să vedem plaja. Aceasta e îngustă începe imediat sub faleză şi bătută de valuri până la margine. Lumina lanternei alungă în nisip sute de crabi. E fascinant. Îi necăjim puţin, apoi ne întoarcem la berea noastră. Noaptea e rece tare. Ne trezim să ne îmbrăcăm, pentru că nu avem cu ce ne înveli, dar pentru mine e prea târziu. Dimineaţa mă trezesc cu o durere neplăcută de gât, cu atât mai neplăcută cu cât ştiu că n-am la mine decât nişte Imodium.

Ionuţ

Iarna de la noi corespunde aici cu perioada Harmatanului. În sudul Ghanei e diferit de Bolga. Cu o zi înainte să ajung eu în sud a plouat, aşa că atunci când am ajuns am văzut bălţi. Aerul e umed şi transpir aproape ca şi în iunie când am venit. În Bolga n-a mai ploat de pe la începutul lui noiembrie şi aerul e foarte uscat. Anotimpul secetos o să dureze până cândva în aprilie, dar Harmatanul se va opri pe la sfârşitul lui ianuarie şi va urma o perioadă uscată şi foarte, foarte caldă. Dar „frigul” nu ne împiedică să stăm pe plajă să bem bere foarte rece la 10 seara, iar bluza cu mâneci lungi pe care o port ca să mă protejeze de ţânţari îmi ţine cald şi transpir. Spre dimineaţă temperatura coboară probabil pe la vreo 17-18 grade.

Facem o plimbare pe plajă, mâncăm ceva, proprietarii sunt drăguţi şi ne ajută să găsim cazare chiar în Elmina, prindem un taxi care a adus alţi turişti şi-am plecat. Pe lumină, locurile arată mult mai prietenos. Şi parcă mi-a mai trecut şi durerea de gât. În Elmina, ne cazăm la Almond Tree, unde camerele n-au numere, ci numele unor luptători pentru drepturile omului – a se citi ale celor de culoare. Noi stăm în camera Marcus Garvey, dar, spre supărarea celor de la recepţie, eu cer mereu cheia de la Marcus Gravey (gravy = sos).

Plecăm apoi să vizităm Elmina, unul din primele locuri din Africa de Vest cunoscute europenilor. Aici s-au stabilit portughezii pe la 1480 şi au început să aducă aur, fildeş şi mirodenii în Europa. Tot de-atunci datează şi Castelul din Elmina, aflat acum în patrimoniul UNESCO, cea mai veche construcţie încă în picioare din Africa de Vest. Ceva mai târziu, de aici, tot portughezii, adaptabili, au început să trimită sclavi din Africa de Vest spre Americi. Vreo două-trei sute de ani, câteva zeci de milioane de sclavi au fost aduşi în Elmina din toată Africa de Vest, la început de portughezi, apoi de olandezi. Dintre ei, doar unul din trei ajungeau la destinaţie. Povestea ne-a spus-o ghidul de la Castel, în timp ce ne conducea prin încăperile în care erau ţinuţi sclavii. Poate de la poveste, poate nu, am fost însoţiţi tot timpul de o energie apăsătoare şi-am stat mereu cu inima strânsă.

Peste drum de Castel, pe un deal, mai e un fort, construit de olandezi. Mai puţin impresionant decât castelul şi mai puţin bine păstrat. Dar oceanul şi Elmina se văd în toată frumuseţea lor, aşa că merită vizitat.

Ne mai plimbăm puţin, suficient cât să-mi dau seamă că în Ghana oamenii trebuie să se facă auziţi: toată lumea claxonează, toată lumea vorbeşte tare, se râde tare, cu poftă, iar muzica se aude la maxim din toate casele şi din toate maşinile. Ionuţ chiar îmi spune povestea unui ghanez, om cultivat, care s-a întors de la Londra uimit că la traficul infernal de-acolo nimeni nu claxonează.

Am timp să observ femeile ghaneze. Toate par să fie foarte preocupate să-şi coafeze părul în cât mai multe feluri. Ionut îmi spune că-s foarte cochete, dar eu nu observ decât partea asta, cu podoaba capilară. Doar unele fete mici şi unele adolescente au părul foarte scurt, în rest, femeile sunt coafate în cele mai năstruşnice feluri. E plin de saloane de coafură (unul se cheamă chiar „My Hands Are Blessed Salon”) şi acolo îmi dau seamă că de fapt codiţele împletite şi răsucite cu care se laudă majoritatea femeilor sunt de fapt meşe. Aşa, deci….Hm.

Ionuţ se opreşte să mănânce ceva. La marginea drumului, o femeie vinde peşte şi mai multe feluri de garnituri locale: fu fu, kenke şi altele pe care nu le mai ţin minte. Ionuţ ia un peşte şi ceva pe lângă el şi ne aşezăm la o masă. Lângă noi stă fetiţa de 11 ani a vânzătoarei/proprietarei, care se uită insistent la noi şi-l tot întrebă pe Ionuţ de ce nu mănâncă peştele odată cu garnitura. Apoi aude că eu îi spun lui că peştele e foarte urât (That’s one ugly fish) şi fata râde şi ne spune: Dacă o să-l mănânci, o să te faci la fel de urât ca el!

A doua zi plecăm spre Kakum, unul din parcurile naţionale ale Ghanei. Luăm un taxi din Elmina spre Cape Coast. Există şi conceptul de „shared taxi”, adică poţi împărţi maşina cu mai mulţi călători care merg în aceeaşi direcţie. E mult mai ieftin decât un taxi obişnuit şi e una din puţinele ocazii când nu eşti taxat ca alb. Luăm, deci, un shared taxi, dar trebuie să ne ţinem bagajele, mărişoare, în braţe, pentru că portbagajul e ocupat de o capră şi două găini. De la Cape Coast, luăm un tro-tro spre Kakum. Distanţa nu e chiar mare, dar drumurile sunt proaste şi maşinile sunt vechi, astfel încât orice călătorie durează cu cel puţin o treime mai mult decât ar trebui. Una peste alta, tot drumul ăsta ne ia vreo jumătate de zi.

Ne cazăm la „lodge”, spaţiul de cazare al parcului, care are vreo 10 camere cu baie. Cred că suntem cam singurii vizitatori care vor rămâne acolo peste noapte. Ştim şi de o casă în copac – a tree house – dar costă mult mai mult, nu ştim cum ne putem plimba bagajele până acolo şi ne hotărâm că rămânem la ceea ce cunoaştem.

Sunt mai multe tururi – la fiecare jumătate de oră, până la trei jumătate, e un tur de zi şi mai e şi un tur de noapte, care ne-ar da mai multe şanse să vedem animale. În timpul zilei, locul e prea aglomerat şi toată lumea recunoaşte că animalele nu ies la iveală. Turul constă într-o plimbare prin pădurea tropicală şi un „canopy walk”, o plimbare pe nişte punţi suspendate la vreo 40 de metri, susţinute de cei mai înalţi copaci. Ne ciondănim puţin, pentru că eu aş prefera turul de noapte – măcar pentru adrenalină şi să am ce povesti acasă, dacă nu pentru posibilitatea mai mare de a vedea animale – dar până la urmă luăm un tur de zi. Mare lucru nu e şi e şi foarte scump. O plimbare prin pădure, cu un ghid pe care la un moment dat refuz să îl mai ascult pentru că nu reuşesc să înţeleg engleza pe care o vorbeşte şi apoi plimbarea pe şapte punţi suspendate. Am rău de înălţime şi mă aştept la ceva suspans, dar totul e mai banal decât aş fi crezut. Am fost în Belgia, în nişte parcuri cu animale, pe punţi suspendate care mi-au dat mai  multe emoţii. Aici se merge pe un singur sens şi, din cauza coroanelor copacilor, nu poţi estima exact distanţa, deci nu te poate speria înălţimea. Nu-i nimic, am făcut-o şi pe asta. La coborâre, ne oprim să mai luăm o nucă de cocos, pe care o bem cu mare poftă.

Pe la 5 după amiaza, parcul se goleşte. Rămânem singuri. Dacă mai e cineva pe-acolo, e bine ascuns. Coborâm până la intrarea în parc, de unde luăm un fruct de cacao şi ne uităm puţin la nişte obiecte de artizanat. Vânzătorul ne confirmă că la vreo trei kilometri mai e o rezervaţie („animal sanctuary”) unde poţi vedea cu siguranţă animale, dar pentru asta trebuie să venim dimineaţa devreme, pe la 7-8. Ne hotărâm să mergem, măcar să vedem şi altceva decât omniprezentele şopârle.

Înapoi în parc, ne vine ideea să ne facem propriul tur. E aproape şase seara şi în curând o să se întunece, aşa că ne grăbim spre pădure. Fiindcă e linişte, zgomotele se aud mult mai bine. Auzim ţipete de maimuţe şi ne bucurăm. Ne gândim că poate avem noroc să şi vedem vreuna. Pădurea tropicală e foarte deasă şi întunecoasă. Pe deasupra se întunecă şi afară, aşa că inima ne bate puţin mai tare pe măsură ce ne apropiem de punţile suspendate. Ne propunem că dacă se întunecă să nu facem decât una sau două din cele şapte. Când ajungem la punţi – supriza, sunt închise şi securizate cu un lăcat mare. Probabil că n-om fi fost noi singurii aventurieri care au vrut senzaţii tari. Aşa că ne întoarcem, încercând să recunoaştem zgomote. Ne oprim puţin să ne tragem sufletul în locul unde cumpărasem nucă de cocos. Ehe, vânzătorul şi-a lăsat nucile nevândute acolo, aşa că ne hotărâm să ne facem de cap româneşte şi luăm una cu noi. Până la urmă, orice maimuţă putea să fure o nucă de cocos, nu?

În cameră, ne uităm la nuca de cocos şi nu ştim ce să facem cu ea. Eu i-am adus lui Ionuţ un cuţit de buzunar, un Swiss Army Knife, şi ăsta-i momentul lui. Îşi face treba cu mare onoare. În jumătate de oră (e drept, faţă de jumătate de minut, cât îi ia unui vânzător să taie nuca cu o macetă), nuca e curăţată şi tăiată. Bem cu sete sucul, apoi o spargem şi îi mâncăm şi miezul. Nu mai vorbim de mizeria pe care am făcut-o. Bucuroşi de succes, trecem la fructul de cacao, pe care îl desfacem în jumătate. Ne apucă râsul când vedem seminţele, care au un înveliş aproape scârbos, ca un mucilagiu albicios care îmi aduce aminte de Aliens. Probabil că atunci când se usucă învelişul, boabele de cacao se cojesc asemenea căţeilor de usturoi, dar deocamdată ne alunecă printre degete când le luăm în mâna. Nu prea ştim cum să curăţăm boabele, aşa că mâncăm vreo două cu totul. Învelişul alb e dulce-acrişor, iar boabele sunt amare-amare. Lăsăm restul pentru maimuţe.

Dimineaţă, ne trezim la prima oră. Între timp, mi-a revenit durerea de gât şi am o oarecare senzaţie de febră. Ionuţ se îngrijorează, îmi spune c-ar trebui să fac un test de malarie, pentru că simptomele sunt asemănătoare. Dar începe să-mi curgă şi nasul, aşa că ne decidem că e numai o răceală.

Plecăm repejor cu bagajele după noi, să mergem să vedem animalele. Dar, până la ieşirea din parc, ne întâlnim cu una din angajate care ne spune ce nu ne-a zis nimeni până acum – nici ghidul, nici cei de la informaţii: animalele sunt ţinute în mediul lor, dar în locuri îngrădite – ca la zoo. De aia toată lumea ne-a zis că le putem vedea. Şi ne mai zice ceva: în casa din copac poţi dormi, dar vine şi un ghid cu tine şi o parte din noapte stai şi urmăreşti animalele şi chiar sunt şanse că ele să fie văzute. Of, de-am fi ştiut… Aşa că nu mai mergem nicăieri şi pornim spre Cape Coast şi Accra.