Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă (V)

Jurnalul unui român în Ghana gazduieşte şase articole frumoase scrise de Raluca Zaharia. Articolele sunt Jurnalul celor două săptămâni în care Raluca m-a vizitat în Ghana şi am călătorit de la Atlantic până la graniţa de Nord cu Burkina Faso. Fiindcă Raluca a fost nou venită, am invitat-o să scrie ea cum vede Ghana cu ochii vizitatorului, considerând că după 6 luni eu am început să mă obişnuiesc cu ţara, oamenii şi metehnele lor.  În cele două săptămâni despre care scrie Raluca am fost în permanenţă împreună, aşa că din loc în loc am mai adăugat şi eu câte un paragraf la jurnalul ei.

Mole

Ajungem, în sfârşit. E aproape şase seara. Suntem pe drum de 13 ore.

Camera e, de fapt, o căsuţă. Cameră şi baie. Cameră mare, pat uriaş, curat. Baie cu prosoape pufoase. Pare că e şi apă caldă. Nu-mi vine să cred. Mergem să bem o bere şi, în faţa camerei, vedem o familie de facoceri. Pumba. Mamă şi pui. Zâmbesc. Toată oboseala a trecut. Comandăm cina şi mergem să ne spălăm. Lăsăm în urma noastră valuri de pământ roşu şi, deşi ne spălăm bine, bine, prosoapele tot rămân murdare când ne ştergem.

La masă ne împrietenim cu un cuplu de germani care abia au ajuns şi ei. Deşi au venit cu un taxi de la Tamale, nici pentru ei drumul n-a fost foarte uşor.

Cochetăm deja cu gândul să rămânem încă o noapte la Mole, pentru că niciunul dintre noi n-ar vrea să facă drumul înapoi prea repede. Dar, o să vedem. O să vedem.

A doua zi ne trezim devreme, fiindcă safari-ul începe la 7. E frig şi-mi aduc aminte de haina de blugi. E în Tamale, altcineva se bucură de ea. Fie primită. Ne ducem la Centrul de informare şi încercăm să aflăm care e programul. Spre amuzamentul nostru, unul din rangeri ne spune: ”Sit over there. At 7 o’clock we will pay attention to you.” E felul lui de a ne spune că la 7 o să primim, în grup, toate informaţiile de care avem nevoie.

Într-adevăr, la 7 vine cineva şi ne face instructajul. Alegem să facem plimbarea pe jos (walking safari), nu cu maşina. Plimbarea durează 2-3 ore. Sunt şi alte tururi pe care putem să le facem după aceea. Toate tururile sunt denumite safari: Walking Safari, Jeep Safari, Canoe Safari. Unul în canoe, pe râul Mole, ne atrage foarte tare. După amiază, la ora 3, mai e un tur cu maşinile. E clar, azi suntem foarte hotărâţi să vedem animale, nu să ne întoarcem la Tamale.

În turul nostru ghid e Adam, un ranger cu o experienţă de 13 ani în parc. E foarte deschis, spre deosebire de alţi ghanezi şi vorbeşte foarte uşor cu noi. Putem să-l întrebăm orice, ne răspunde cu răbdare. Altfel, e amuzant să-l auzi cum îşi spune poezia ca un roboţel. Când ne vorbeşte despre animalele pe care le vedem, ne dă informaţia standard, pe care a învăţat-o el: denumirea latinească a speciei, durata de viaţă şi de gestaţie. Pe urmă, îl întrebăm noi şi se face om la loc şi ne spune de toate.

Prima dată vedem  nişte maimuţe şi nişte antilope. La început e greu, nu sunt obişnuită, nu ştiu unde să mă uit. Până să-mi arate Ionuţ nişte maimuţe, ele au şi plecat. Pe urmă, încet, încet, începem să deosebim forme şi sunete. Ne arătăm unii altora antilopele, care sunt şi cele mai multe. Maimuţe, mai puţine. Facoceri, apoi crocodili, la unul din cele două ochiuri de apă care rezistă în anotimpul secetos. Sunt mulţi crocodili, nu prea mari – crocodili de Nil, ne zice Adam, cu tot cu denumirea lor în latină. Pe unul îl vedem cum înhaţă un peşte şi-l mănâncă. Scoate apoi nişte sunete ciudate, ca o turbină.

Pe malul bălţii, mă trezesc că stau în nişte urme de elefant. Încap în una cu ambele picioare. Aduc vorba şi, din momentul ăsta, elefanţii devin ţinta noastră. Găsim peste tot urmele trecerii elefanţilor. Urme pe pământ, bălegar – proaspăt, zice Adam, din dimineaţa asta, crengi rupte. Doar elefanţii nu-i vedem. Sunt o mulţime de păsări, sunt şi antilope, dar nu sunt elefanţi. Adam ne spune că în jurul prânzului vin să se adape şi să se spele şi că o să ne anunţe dacă apar. Turul se termină. Ne bucurăm şi nu prea.

Mergem să stabilim detaliile despre turul în canoe. O să-l facem la prânz, ca să avem vreme să prindem şi turul în maşină, de după amiază. Prelungim cazarea cu încă o noapte. Nu ştiu ce ne ia aşa de mult timp, dar întârziem 10 minute la întâlnirea pentru turul în canoe. Ca să vezi, maşina care trebuia să ne ducă la râu a plecat fiindcă am întârziat. Îmi vine să şi râd şi îi zic doamnei de la informaţii părerea mea despre cum se calculează timpul în Africa, în general. Zâmbeşte, n-are ce face mai mult. În timp ce aşteptăm maşina, ne mai spune câte ceva despre parc şi ne duce la muzeul parcului, care e doar o cameră cu cranii de elefant şi piei de animale. Trece o vreme şi nu prea mai avem despre ce vorbi. În timp ce aşteptăm maşina care nu mai vine, apare cineva care ne spune că au venit elefanţii să se adape. O lăsăm în plata Domnului pe femeie, deşi tocmai apăruse una dintre maşini şi am fi putut să plecăm în 5 minute, anulăm  turul în canoe şi mergem la elefanţi.

Complexul de la Mole e pe un deal de unde se vede toată valea. Cele două ochiuri de apă sunt chiar în faţa complexului, aşa că totul se vede foarte bine. Acolo au venit doi elefanţi să se adape. Cei doi germani ne împrumută binoclul lor să vedem mai bine. Apoi ne aşezăm pe o bancă şi nu mai facem nimic. Stăm şi ne uităm. Nici elefanţii nu fac mare lucru. Se mai plimbă, se bagă în apă, mai stau. Trece o oră, iar noi ne simţim din ce în ce mai bine, parcă n-am mai pleca de acolo. Terasa restaurantului e puţin mai sus, aşa că în timp ce mâncăm  ne tot întindem gâturile să vedem ce mai fac elefanţii. Când ne uităm unul la altul, ne bucurăm ca nişte copii.

Apoi urmează turul în maşină. Suntem 8 persoane şi ne urcăm toţi pe nişte bănci montate pe acoperişul unui jeep. Vedem din nou antilope şi facoceri, dar parcă nu ne mai interesează. Alta e ţinta noastră acum. La un moment dat, Adam primeşte un telefon de la un alt echipaj, care s-a întâlnit cu elefanţii. Schimbăm direcţia şi mergem către ei dar pe drum vedem şi noi unul. Ne oprim şi pornim spre el prin iarba înaltă. Adam ne recită poezia despre „Mr. Elephant”. Ce reţin, şi apoi văd cu ochii mei, e că elefanţii sunt, de fapt, negri. Gri sau maro sunt din cauza nămolului în care se tăvălesc să-şi apere pielea de muşte. Elefantul nostru rupe nişte frunze din copaci ca să le mănânce. Apoi ne simte şi se îndreaptă spre noi. Merge încetişor şi avem vreme să-l vedem. E mare şi negru. Şi frumos. Ţi se taie respiraţia să fii aşa de aproape de el. Apoi ni se taie respiraţia la toţi, când vine spre noi barându-ne calea către maşină. Stăm cu toţii nemişcaţi până când intră într-un tufiş şi putem pleca. Tot drumul spre motel numai despre asta vorbim. Asta, până vedem un babuin. Mare, cocoţat în copac. Wow.

La motel, stăm din nou la masă cu cei doi germani. Povestim şi râdem până ce Ionuţ îmi face semn cu cotul. Ne serveşte fata în mov, pe care n-am vrut s-o luăm cu taxiul de la Damongo. Le povestim şi germanilor întâmplarea şi facem haz de necaz.

Pe urmă aflăm că nu putem să plecăm cum am dori. Există un autobuz care vine seara chiar la Mole şi pleacă dimineaţa la 4 spre Damongo şi Tamale, dar în ultimele două zile n-a venit, pentru că a fost sărbătoare naţională cu ocazia depunerii jurământului noului preşedinte al Ghanei. Ne gândeam că, plecând la 4 de la Mole am prinde nişte locuri mai bune în autobuz, am ajunge la 7 la Tamale şi nici n-am înghiţi prea mult praf.

În schimb, ne trezim la o oră mai plăcută şi mergem să luăm micul dejun cu speranţa că vom mai vedea animale în vale. Întrebăm o chelneriţă dacă putem să ne luăm micul dejun pe lângă piscină, de unde se vede mai bine, dar ea nici nu vrea să audă, ne spune că acolo suntem în pericol să vină babuinii să ne fure mâncarea. N-am văzut decât unul sau doi babuini, în pădure, dar se pare că vin în mod frecvent la motel să necăjească turiştii, aşa că o credem.

Ne luăm bagajele şi plecăm spre Centrul de Informaţii, de unde o să luăm o maşină a Parcului până la Damongo. Când să ieşim din incinta Motelului, apar şi babuinii la micul dejun. Sunt vreo trei. Eu am o bucată de lămâie în mână şi unul pare atras de ea, aşa că se apropie de mine. I-o arunc, dar nici nu se uită la ea şi pleacă în treaba lui. Treaba lui e că dintr-o căsuţă a ieşit o fetiţă cu o bucată de pâine în mână. Babuinul se repede la fetiţă, care intră ţipând în casă, iar câteva secunde cei doi trag de uşa din plasa de ţânţari – fetiţa, ca s-o închidă, babuinul, ca s-o deschidă. Cineva dinăuntru reuşeşte să închidă uşa, dar babuinul se aşază liniştit lângă căsuţă şi aşteaptă. Turiştii sunt sub asediu.

Ne urcăm în maşina închiriată. Măcar suntem liniştiţi că banii pe care-i dăm se duc spre Parc şi comunitate, nu la un singur om. Până la ieşirea din rezervaţie vedem o mulţime de babuini, printre care şi mame care-şi duc puii în spate. Pe drum, vorbim cu rangerul pe care îl luăm cu noi până la Damongo despre rezervaţie şi animale. Îl întrebăm de legendele despre cimitirul elefanţilor. Ne spune că ceva, ceva, e adevărat. Când îşi pierd şi ultimii fildeşi, elefanţii nu mai pot mânca şi se stabilesc undeva, lângă o apă, să se adape. Sunt deja bătrâni când se întâmplă asta – un elefant trăieşte cam 70 de ani şi schimbă şapte rânduri de colţi aşa că se sting încet, lângă apă. Dar nu se duc toţi să moară într-un singur loc, aşa cum ne spun nouă filmele cu tarzani.

Ionuţ:

Ghidul ne mai spune că nu cu mult timp în urmă un elefant a murit chiar în balta de lângă motel. Managementul parcului i-a pus să-l ducă undeva mai departe şi să ardă carnea. Sunt uimit că nu l-au lăsat să-l mănânce sălbăticiunile, fiindcă  sunt şi prădători şi hiene în parc. Iar în baltă sunt crocodili. Ne spune  că atunci când vin elefanţii, crocodilii se îndepărtează, probabil ca să nu-i calce să-i facă timbru. Iar până să-şi dea ei seama că elefantul e mort şi ar putea să-l înfulece, e prea târziu, carnea nu mai e proaspătă şi crocodilii se pare că sunt mofturoşi. Ghidul îmi zice că şi ei, oamenii care trăiesc în comunitatea din parc, ar avea nevoie de carne, dar managerii nu le dau voie s-o ia s-o mănânce, trebuie s-o ardă.

În parc sunt peste 400 de elefanţi (număraţi din elicopter). Dacă animalele ies din parc riscă să fie vânate de oamenii din împrejurimi. Elefanţii sunt ucişi pentru mâncare, iar un ghanez bătrân care i-a povestit unui cunoscut de aici despre asta, întrebat fiind de ce nu protejează elefanţii, a răspuns „Păi la ce-i bun un elefant?”. Şi, probabil, pentru ei e adevărat, fiindcă nu îmblânzesc elefanţii, ca şi în Asia, în schimb aceştia le distrug recoltele. Dacă elefanţii distrug recoltele din apropiere de rezervaţie, oamenii sunt despăgubiţi de administraţia parcului.

În cazul în care sunt prinşi braconieri, aceştia sunt pedepsiţi destul de aspru. Pentru animale mici şi care nu sunt protejate, cum ar fi antilopele, amenda este de 500 de cedi. Asta e mult, dacă stai să te gândeşti că ghidul ne-a spus că el câştigă 350 de cedi pe lună, însă mulţi oameni nu au salarii. Dacă sunt ucise animale protejate, pedeapsa este de vreo 5 ani în închisoare. Mă bucur să aud că legile astea chiar se aplică şi este o şansă ca animalele să nu dispară.

Ajungem la Damongo la timp să prindem un autobuz mare spre Tamale. Putem pleca imediat, dar trebuie să stăm în picioare. Nu-i nici o problemă, tocmai ne întrebam ce ne aşteaptă pe drumul de întoarcere. Autobuzul e plin, plin. Nu suntem singurii care stăm în picioare şi ne facem cu greu drum spre spatele maşinii. Acolo, reuşim să ne strecurăm printre bagaje, pe treptele de la uşa din spate, care nu e folosită. Eu am găsit un spaţiu în care îmi pot strecura un picior. Pe celălalt îl sprijin pe nişte sacoşe de rafie. Ionuţ stă şi el cumva, dar nu mă pot întoarce să văd exact cum. Drumul cu autobuzul ăsta pare mult mai confortabil, deşi stăm în picioare. Geamurile sunt deschise pe o singură parte, aşa că nu e curent prea mare şi nici praf. Eu, în schimb, am o problemă, pentru că îmi curge nasul încontinuu şi deja mă ustură de la atâta suflat. Praful, oricât de puţin ar fi, nu-mi face bine deloc.

Încerc să mă uit pe geam, dar nu reuşesc să văd mare lucru, fiindcă sticla e destul de murdară. Oricum, sunt mai preocupată acum să-mi găsesc puţin loc şi să-mi suflu nasul. Şi să mă conving că n-am rău de maşină. Reuşesc să mă sucesc în aşa fel încât să mă aşez pe nişte valize. O doamnă de pe un scaun se uită la mine şi zâmbeşte. Mă gândesc că poate sunt bagajele ei şi ar trebui s-o întreb dacă mă pot aşeza, dar nu prea mai am putere. Şi dacă ea nu zice nimic, înseamnă că e în regulă. Nu e în regulă, pentru că atunci când mă aşez, bagajele se mişcă spre uşă. Uşa din spate a autobuzului nu e folosită şi e legată pe dinafară cu o sfoară. Acum uşa e deschisă cam vreo cinci centimetri. Mă ridic repejor, pentru că nu ştiu cât poate să reziste sfoara şi nu prea-mi vine să cad din maşină.

Mă gândesc să ne răsplătim cu ceva bun când ajungem la Tamale, la Rajanthi. Avem în bagaje o sticlă de single malţ bun şi abia aştept să ajungem să luăm câte o gura. În schimb, când coborâm, ne oprim la primul magazin şi o convingem pe vânzătoare să ne dea cea mai rece Coca Cola pe care o are în frigider. Jur că e cea mai bună Cola pe care am băut-o vreodată!

Rajanthi nu e acasă când ajungem, aşa că stăm doar vreo câteva minute de vorbă cu colega ei, ne luăm bagajele şi pornim spre staţia de autobuz să luăm ceva spre Bolgatanga, unde stă Ionuţ.