Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cum mi-am petrecut vacanţa de iarnă (VI)

Jurnalul unui român în Ghana gazduieşte şase articole frumoase scrise de Raluca Zaharia. Articolele sunt Jurnalul celor două săptămâni în care Raluca m-a vizitat în Ghana şi am călătorit de la Atlantic până la graniţa de Nord cu Burkina Faso. Fiindcă Raluca a fost nou venită, am invitat-o să scrie ea cum vede Ghana cu ochii vizitatorului, considerând că după 6 luni eu am început să mă obişnuiesc cu ţara, oamenii şi metehnele lor.  În cele două săptămâni despre care scrie Raluca am fost în permanenţă împreună, aşa că din loc în loc am mai adăugat şi eu câte un paragraf la jurnalul ei.

Nordul

Bolgatanga

De la Tamale la Bolga sunt cam 160 de kilometri, care se fac în trei ore. Drumul e monoton şi ne tot chinuim să ne găsim locul. Spaţiul dintre scaune e atât de mic încât mi se întăreşte convingerea că autobuzele astea au fost cândva maşini care duceau copiii la şcoli, undeva, în Europa. De urcat, ne-am urcat uşor pentru că ne-am învăţat lecţia şi ne-am aruncat şi noi rucsacii pe geam, dar e greu să ne înghesuim acolo, mai ales pentru Ionuţ, care are aproape doi metri.

Pe drum văd din ce în ce mai des baobabi şi copaci de mango. După măslini, copacii de mango sunt preferaţii mei. Îmi plac coroanele lor rotunde, ca nişte umbrele, tunse perfect egal de caprele care le mănâncă frunzele de jos şi-mi place verdele tare al frunzelor, care se păstrează chiar şi acum, în anotimpul uscat.

Baobabii sunt greu de descris. Sunt uriaşi, uneori pare că sunt mai multe tulpini lipite între ele, iar trunchiurile lor pot avea o circumferinţă de până la 9 metri. Iar trunchiurile şi ramurile cresc haotic, uneori parcă se încolăcesc în jurul lor, alteori zici că fiecare creangă a vrut să crească în altă direcţie. Acum sunt complet lipsiţi de frunze, dar au încă pe ramuri fructele, mari cât o pâine. Aşa le şi zice, pâinea maimuţelor.

Ionuţ

Fructul, când se usucă, poate fi mâncat. Cred că unele animale îl mănâncă integral (porcii, de exemplu) dar oamenii îl crapă şi mănâncă o substanţă uscată din el, care are consistenţa unei bezele şi gust ca şi pastilele de vitamina  C  neîndulcite pe care le sugeam când eram copii.

Pe la şase seara ajungem în Bolgatanga. Iar am stat o zi întreagă pe drumuri. Când ajungem acasă ne întâlnim cu Leela, care mai are ceva de cumpărat pentru ceea ce vrea să gătească. Ne e doar foarte sete, aşa că o rugăm să ne ia o bere şi o cola şi intrăm.

Casa în care stă Ionuţ  nu e foarte mare, comparativ cu cea în care stă Rajanthi la Tamale, dar e destul de spaţioasă. O bucătărie cu cămară, un living micuţ şi o cameră mare, în care e o masă şi unde, într-un colţ, se ţin motocicletele. În casă stau Ionuţ, Leela şi Damien, toţi voluntari VSO. Leela stă cu Lambert, prietenul ei, iar Damien cu Tina. Fiecare voluntar are garsoniera lui, adică o cameră cu baie.

Leela se întoarce cu berea pentru Ionuţ şi cola pentru mine şi mă pot bucura, în sfârşit, de un pahar de whisky. Mă spăl de vreo trei ori, în încercarea de a scăpa de tot praful. Nu ştiu cât reuşesc, dar mă simt de o mie de ori mai bine. Numai nasul e roşu ca la clovni şi umflat de la atâta suflat. Mâncăm şi râdem cu Leela, Tina şi Lambert. Damien trebuia să se întoarcă de la Londra, dar a rămas blocat pe aeroport la Istanbul din cauza vremii. Mi se strânge puţin inima, pentru că în câteva zile plec şi eu, tot prin Istanbul şi am o istorie de călătorii de iarnă stricate de frig şi ninsori.

A doua zi, Ionuţ mă duce prin Bolga. Am terminat cu taxiurile şi tro-tro-urile. Ionut are o motocicletă şi mergem cu ea. E prima dată când mă urc pe o motocicletă şi recunosc, sunt speriată. Sunt în spate, n-am control, nu ştiu când şi cât să mă aplec la curbe şi n-am decât o cască pentru protecţie. Plus că nu m-am încălţat cum trebuie şi simt mereu că-mi cad şlapii din picioare.

Mergem la Craft Village, în recunoaştere. Acolo sunt produsele de artizanat şi antichităţile. Stăm şi ne uităm la fiecare obiect, la fiecare mască şi statuie. Sunt hotărâtă să plec cu ceva acasă din Ghana, aşa că acum îmi fac o idee despre pradă.E zi de piaţă în Bolga, aşa că mergem şi la piaţă. E plină de viaţă şi culoare. Se vinde orice – capre, păsări, legume, sare, fasole, mirodenii, îmbrăcăminte, încălţăminte, săpun, detergent, un soi de peşte mic, uscat (miroase îngrozitor) pentru condimentat mâncarea, mâncare făcută pe loc şi, desigur, hârtia igienică de care nasul meu are atâta nevoie. E un amestec de mirosuri care te face să întorci capul la fiecare tarabă şi e lume, multă lume care cumpără, vinde şi strigă.

 

Tongo

Se face târziu, aşa că mergem repede la cantină unde mănâncă Ionuţ de obicei. Acolo mănânc prima groundnut soup – supă de alune de pământ. E gustoasă şi o mănânc cu nişte orez simplu. De-acolo, trecem puţin pe-acasă şi apoi la Tongo. Ehe, e altceva pe motocicletă cu nişte încălţări ca lumea! Deja stau mai dreaptă şi nu mă mai ţin aşa de strâns de Ionuţ. Ba chiar mă relaxez şi învăţ să mă ridic puţin la fiecare groapă, ca să nu mă scuture aşa tare.

Tongo e la vreo 16 km de Bolga. E o regiune deluroasă, stâncoasă. Pietrele sunt uriaşe şi spectaculoase. Unele sunt aşezate ireal, zici că-s puse cu mâna. O stâncă rotundă stă în echilibru perfect pe alte două mult mai mici, paralelipipedice, care, la rândul lor sunt puse una peste alta peste o piatră  mare, ca un cub.

Aproape de Tongo e Tengzeug, o aşezare care are un altar printre stânci. Aşezarea e, de fapt, palatul şefului de trib din Tengzeug, care are vreo 19 neveste. Un labirint de case rotunde sau dreptunghiulare, cu acoperiş plat adăposteşte 300 de suflete. La intrare sunt îngropaţi şefii de trib morţi şi sunt şi nişte construcţii rotunde, ca nişte cilindri turtiţi, care sunt altarele palatului, pe care se sacrifică animale – de cele mai multe ori păsări – pentru protecţie şi noroc. Fiecare încăpere are la intrare un semn – un craniu de animal sau un mănunchi de pene, care protejează locuinţa.

Fiindcă la centrul pentru turişti de la Tongo nu era nimeni, vorbim direct cu cineva din Tengzeug să vizităm locul şi altarul (the Shrine) de pe deal. Ne conduce un tânăr, posibil din familia regală, dar care e cam grăbit, nu ştie ce să ne explice şi e cam clar că ar fi preferat să facă altceva, dar cineva trebuie să muncească pentru banii pe care o să-i lăsăm acolo.

Urcăm dealul spre altar. E stâncos şi abrupt. La un moment dat ne oprim să ne hotărâm  ce facem. La Shrine nu se poate merge fără preoţii locali, dar nu asta e problema. Nimeni nu poate intra acolo decât desculţ, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi şi…dezbrăcat de la brâu în sus. Bărbat sau femeie, nu contează. Stau puţin şi mă gândesc, dar curiozitatea e mai mare decât pudoarea. Vreau să văd ce se întâmplă acolo, ce fac preoţii dacă le pui o întrebare, care-i ritualul. La altarul ăsta vin oameni din zonă, uneori chiar de mai departe şi cer o soluţie pentru problemele lor. Probleme de tot felul – de la sănătate la bani. Aşa că mă dezbrac şi eu alături de Ionuţ şi urcăm mai departe. E curios, dar n-am nici un moment conştiinţa sexualităţii, e ca atunci când alăptăm. Şi pentru tinerii care sunt acolo lucrurile aste sunt normale şi goliciunea nu înseamnă nimic. Sau poate pur şi simplu nu sunt pe gustul lor, pentru că am observat că preferă femeile mai împlinite…

Urcăm pe un drum şi mai abrupt. Stâncile sunt aproape lustruite de la atâtea picioare care le-au urcat şi trebuie să fiu atentă, pentru că sunt foarte alunecoase. Ajungem. Altarul e o peşteră micuţă în stâncă şi nu poţi sta decât întins pe burtă. În altar, în stânga, tolbe cu arcuri şi săgeţi, iar în dreapta mai multe vase de lut, acoperite cu pene – multe, multe pene stropite cu sânge. În altar stă un tânăr care nu se uită la noi. Nu vorbeşte direct cu noi, deşi e clar că ştie engleză. Vorbeşte în limba locală şi cineva – un alt tânăr decât ghidul nostru, ne traduce. Îl întrebăm de vechimea altarului, unde se pare că oamenii vin de cel puţin 2 000 de ani. Îl întrebăm dacă putem întreba ceva, dar asta nu se poate acum. Trebuie să facem un sacrificiu. Adică să plătim o găină care să fie tăiată pe altar. Pentru că altarul vorbeşte numai când primeşte sacrificiu de sânge. Dacă n-am făcut-o de la început, nu ne mai complicăm acum, aşa că-i mai întrebam câte ceva. E amuzant cum facem conversaţie, întinşi pe burta şi pe jumătate dezbrăcaţi. Ne-am aştepta să ne ofere câte un ceai şi o prăjiturică. Îi întrebăm despre preoţi. Nu sunt din familia şefului de trib, ci dintr-un grup separat. La moartea fiecărui preot, altarul e cel care îl alege pe următorul. Nu am înţeles exact cum, dar se pare că are de-a face cu tolbele de săgeţi pe care le-am văzut când am intrat. Îl întrebăm pe tânărul care pare important dacă el e preot. Până la urmă vorbeşte chiar el cu noi şi ne spune că nu, că e numai „delegate”. Îmi vine să râd, dar rămân politicoasă. De fapt, e fiul unui preot şi încearcă să adune toate cunoştinţele despre Shrine, în speranţa că la un moment dat altarul îl va alege şi pe el ca preot.

 Le mulţumim frumos şi coborâm. Asta a fost. N-am putut să întreb dacă o să mă mărit anul ăsta dar, la urma urmei, poate că nici nu trebuie să aflu.

Seara, mâncăm ceva repejor şi plecăm la Spot-ul de lângă casă. Spot-urile sunt terasele locale. Unele servesc şi mâncare, altele numai băutură. Spotul de lângă casa lui Ionut se cheamă „Feel At Home”. Inspirat nume. Nu e numai intim, ci întunecat de-a dreptul. Nu e nicio lumină, aşa că abia vedem unde ne aşezăm. Ionut îmi spune că fidelitatea conjugală nu e punctul forte al ghanezilor şi de asta majoritatea spoturilor n-au lumina, ca infidelităţile să fie mai greu de descoperit. E amuzant, îmi şi închipui o femeie ghaneză cautandu-şi bărbatul cu lanterna prin cârciumi. Bem câte o bere şi ne întoarcem acasă.

Spre bucuria mea, Tina, prietena lui Damien, mi-a lăsat în bucătărie nişte unt de shea. În Ghana se foloseşte mai mult pentru gătit, dar la noi ajunge exclusiv în creme. Şi Tina îl foloseşte mai mult pe post de cremă. E foarte gras şi foarte hrănitor şi asta e bine pentru sezonul ăsta, când uscăciunea şi Harmatanul îţi crapă pielea. Aşa că îmi pun un strat consistent pe nas şi mă culc.

 

Sirigu şi Paga

A doua zi, din nou pe motocicletă. De data asta mergem 40 km spre nord, chiar la graniţa cu Burkina Faso. Deja sunt rodată şi abia aştept să mă urc în spatele lui Ionuţ. Drumul e bunicel, iar untul de shea şi-a făcut treaba, aşa că nasul meu se simte mult mai bine, deşi răceala nu m-a lăsat deloc.

Ne oprim întâi la Sirigu, o localitate unde casele erau pictate în mod tradiţional în modele geometrice, cu roşu, alb şi negru. Prin anii ’90 o femeie a înfiinţat o asociaţie ca să reînvie tradiţia aceasta şi să le înveţe pe femei, mai ales pe tinere şi pe văduve, meşteşuguri tradiţionale care să le şi ajute să obţină un venit. Aşa că acum aproape 150 de femei vin şi fac vase de lut, pictează şi împletesc coşuri. Toate acestea sunt vândute la Sirigu, dar şi în Accra. La Sirigu există şi un complex unde pot sta turiştii, în nişte case vopsite în roşu şi negru. Îmi place tot ce văd şi abia mă abţin să nu cumpăr tot ce are magazinul de vânzare. Din tot ce-am vizitat până acum, la Mole şi la Sirigu m-aş întoarce oricând.

Plecăm mai departe, spre Paga, la crocodilii sacri.

Povestea spune că fondatorul comunităţii a venit din Burkina Faso, urmărit de un crocodil care i-a salvat viaţa. Crocodilii, în credinţa localnicilor, sunt reîncarnările strămoşilor lor şi de aceea nu le fac nimic oamenilor. În lacul de la Paga, acum mai mic decât un stadion de fotbal din cauza secetei, sunt vreo 300 de crocodili. Oamenii îi pot număra când lacul seacă şi mai tare. Îi cunosc foarte bine pe cei mai mari şi mai bătrâni, care au şi nume. Pe mal, foarte aproape de apă, pasc liniştiţi măgari şi vaci, dar animalele sunt prea mari pentru reptile. Crocodilii mai înhaţă câte o capră aventuroasă, dar n-au atacat niciodată oameni. Localnicii sunt, într-adevăr foarte relaxaţi pe lângă crocodili. Chiar şi copiii stau destul de aproape de mal.

Ca spectacolul să fie complet, plătim o găină pentru un crocodil. Localnicii îi cheamă, piuind. Crocodilii se apropie de mal şi la un moment dat număr vreo zece în jurul meu. Unul mai mare se apropie şi iese cu totul din apă. Ghidul îl ia de coadă şi apoi ne spune că putem să venim să-l atingem. E complet diferit de ce ne spunea Adam de la Mole. Acolo n-am fi avut nicio şansă dacă stăteam aşa de aproape de un crocodil. Dar pe ăsta îl ţin de coadă, iar el e foarte liniştit. Pielea e foarte plăcută la atingere. E puţin mâloasă, dar e moale şi fină. Dacă ar fi fost un crocodil mai mare, ne-ar fi putut susţine greutatea fără nicio problemă şi am fi putut chiar să ne aşezăm pe el. Dar aşa, îl atingem numai şi visăm la cizme şi poşete. Apoi vine localnicul cu găina, pe care crocodilul o înghite în câteva secunde. Uit de orice vis de poşetă. Crocodilul rămâne nemişcat. Doar gura o ţine deschisă. Trage aer înăuntru, îmi explica ghidul. Mă uit cu atenţie, dar în afară de puţin sânge pe un colţ, puiul n-a lăsat nicio urmă.

Din lac apar şi alţi crocodili, dintre care unul e cu adevărat uriaş.  Numai că acesta nu poate fi păcălit aşa uşor şi rămâne în apă, la mal. Alţii se apropie mai mult de noi, dar suntem bine apăraţi... de un localnic cu un băţ. Omul îl altoieşte pe crocodil peste bot şi reptila se retrage ca un copil certat.

Mai stăm puţin şi plecăm şi noi. Am aflat că tot la Paga e ”a slave camp”, un loc unde erau adunaţi sclavii înainte de a fi duşi la Elimina sau în alte locuri de pe coastă de unde plecau spre America. La centrul de vizitatori, doi tineri dorm. Se trezesc când oprim şi încercăm cu greu să legăm o conversaţie. În Ghana, nimic nu se spune înainte ca musafirii să intre şi să se aşeze. Chiar şi după ce ne aşezăm, unul dintre cei doi tineri, care a ieşit să ne întâmpine, nu spune nimic. Aşa că îl întrebăm noi. Nu ne răspunde el, ci celălalt, care stă foarte comod – nepoliticos, chiar, aş spune eu, cu standardele europene neşterse din minte – pe masa pe care dormise. Se pare că tânărul ăsta are oareşcare cunoştinţe de marketing şi încearcă să ne convingă să facem vizita, fără să ne spună, de fapt, ce o să vedem. Ne povesteşte despre natură şi suferinţe şi frumuseţi locale, dar, în condiţiile în care trebuie să aşteptăm să vină ghidul, preţul pe care trebuie să îl plătim e, evident, dublu pentru non-ghanezi, şi e şi foarte cald, ne hotărâm să mergem în drumul nostru. Tânărul pare puţin ofensat, dar plecăm înainte să ne ofensăm şi noi şi să-i spunem vreo câteva.

Ionuţ

Am încercat să-i conving să ne ofere turul la preţul pentru ghanezi, fiindcă eu lociuiesc aici, adică 5 cedi de persoană, nu 10. Ideea că non-ghanezii ar putea să plătească la fel ca şi ghanezii li se pare de neconceput, deşi întrebarea „Ce primim noi în plus dacă plătim dublu?” îi închide complet. Deşi ne-au zis că am fost primii vizitatori pe ziua respectivă, au preferat să ne lase să plecăm cu banii în buzunar, în loc să ne ia cei 10 cedi pe care eram dispus să-i plătesc pentru amândoi. 10 cedi (cam 4 euro) în Ghana e o sumă mărişoară, ar putea să mănânce 10-20 de mese de banii ăştia. Şi ei oricum nu făceau nimic. Iar preţul de 10 cedi de persoană mi se pare revoltător de mare ca să vedem doar nişte stânci (nu este nici un castel sau fortificaţie) în condiţiile în care cu 11 cedi am intrat la Elmina, care e un castel, cu ghizi bine instruiţi şi e în patrimoniul UNESCO. Iar părerea mea e că suprataxarea asta pentru non-ghanezi e o taxă pentru albi, că doar dacă sunt negri şi vorbesc engleză, cine poate şti că nu-s din Ghana? Gluma care revine mereu e că suntem discriminaţi!

Plecăm spre casă. Pe drum, ne oprim puţin între două sate să-mi mai ung nasul cu nişte unt de shea şi ne întâlnim cu un grup de copii de vreo 6-7 ani, care vin de la şcoală. De fapt, ei vin la noi, foarte politicoşi, se opresc pe rând în faţa mea, se apleacă puţin şi îmi zic ”Good Afternoon”. Mă emoţionez şi încerc să-i întreb câte ceva, dar ei nu ştiu aşa de bine engleză încât să vorbim. Facem câteva poze şi îi dăm fetei care pare ceva mai mare nişte bani ca să ia bomboane pentru toţi. Îmi zic ”Bless you” şi pleacă fericiţi. Ionuţ îmi spune că pot să am încredere că-şi vor lua toţi bomboane şi îmi povesteşte istoria unei voluntare care a făcut poze cu un grup de copii. Le-a făcut la fiecare poze şi apoi au făcut şi o poza de grup. Voluntara a printat pozele şi le-a dat fiecăruia câte una. Când au  primit poza de grup, copiii au început să se certe, nestiind care din ei s-o păstreze. Până la urmă, s-au dus singuri la ea şi i-au zis că ei nu se pot hotărî şi mai bine s-o ţină ea, că mai trec ei pe acolo să se uite la fotografie din când în când.

Mă uit în urma copiilor, care se mai uită şi ei în spate din când în când şi ne fac cu mâna.

Plecăm apoi mai departe. În Bolga, mai mâncăm un groundnut soup, cu orez, lângă care, de data asta, pun şi un picior de pui, foarte bine fript şi gustos. Apoi acasă, la leneveală. E joi şi în două zile plec. Nici nu ştiu când au trecut aproape două săptămâni. Am făcut şi am văzut atâtea, încât totul mi se încurcă în cap. Mă hotărăsc să scriu despre vacanţă, pentru că e mult de povestit şi lumea o să mă tot întrebe ce şi cum. Şi apoi, o să-mi facă plăcere să-mi aduc aminte cât de bine a fost, când mă întorc acasă, la iarna noastră. Ionuţ îmi propune chiar să publicăm la RFI jurnalul meu de vacanţă ca guest post.

Lenevim şi lenevim până ce ne sună Diana, cu care am plecat din Kokrobite la Cape Coast. E în Bolgatanaga, aşa că ne întâlnim cu ea la ”Feel At Home”. Sunt ultimele ei zile în Ghana înainte să se întoarcă în Estonia, aşa că mai vizitează câte ceva. Îi povestim despre locurile în care am fost şi râdem din orice. Lângă noi, întunericul e spart de glasurile zgomotoase ale unui grup de femei care petrec în familie, aşa cum ne povesteşte prietenul Dianei. Sunt cam ameţite, aşa că dansează dezinhibat. Ritmurile sunt moderne, dar mişcările lor păstrează caracteristicile dansurilor tribale. Ne uităm curioase şi ne întrebăm dacă ne-ar primi şi pe noi, dar până la urmă nu ne ducem.

La Feel At Home nu se găteşte, dar lângă spot e un grătar unde se prăjeşte carne. Luăm câte ceva şi mâncăm la lumina telefonului lui Ionuţ. Carnea e gustoasă, dar incredibil de iute de la mirodenii. Îmi ia gura foc, dar sting totul cu încă o bere rece.

Diana şi prietenul ei sunt cu motocicleta şi trebuie să ajungă în seara asta în satul lor, aşa că ne despărţim repede. E destul de periculos să circuli noaptea. Nu e nicio lumină şi în ultima vreme s-au înmulţit jafurile şi atacurile, aşa că lumea evită să plece prea târziu.

 

Pregătiri de plecare

Vineri e ziua lăsată pentru cumpărături. După amiază trebuie să plecăm la Tamale, fiindcă avionul meu spre Accra pleacă sâmbătă dimineaţă devreme.

Din păcate, nu mă trezesc prea bine. La început sunt funcţională, dar puţin mai târziu lucrurile se înrăutăţesc. Aha, mâncatul de pe marginea drumului mi-a venit de hac. Am o diaree urâtă, peste care vine şi un atac de panică. Am o relaţie lungă cu atacurile de panică şi am ajuns să am nevoie de câteva ore să-mi revin complet dintr-unul. Ionuţ mă îndoapă cu Imodium şi Smecta, iar eu încerc să adorm, că să-mi calmez tensiunea şi spasmele de la atacul de panică. În condiţiile astea, planul trebuie regândit. Ionuţ dă câteva telefoane şi aranjăm să plecăm cu un taxi dimineaţa devreme, în loc să plecăm la Tamale azi. Adevărul e că niciunul din noi nu mai e încântat la perspectiva unui drum de 3 ore înghesuit într-un autobuz.

Mai zac puţin, reuşesc să dorm, dar când mă trezesc sunt încă ameţită. Însă nu se poate să rămân aşa. E trecut de prânz. Mă îmbrac, mai strâng din bagaje şi plecăm la Craft Village, de unde plec cu tot ce mi-am dorit. Şi parcă ceva mai vioaie.

De la Craft Village, plecăm să-l vizităm pe Ben. Ben păzeşte casa în care stau voluntarii. Vine în fiecare noapte şi doarme afară, pe terasă. Jafurile sunt dese, iar Ionuţ mi-a spus câteva poveşti neplăcute întâmplate unor voluntari chiar în cele şapte luni de când e el în Ghana. Din fericire, casa lor a fost ocolită până acum, dar nicio măsură nu e în plus. Ben stă în Zuarungu, un sat la câţiva kilometri. Şi-a făcut singur casa, împreună cu fraţii lui, într-o săptămână. Casa, de fapt un „compound”, e făcută din chirpici. Sunt mai multe camere, unele rotunde, altele pătrate, şi nişte spaţii de depozitare, tot rotunde, unite între ele cu un zid de chirpici. Casa în care locuiesc are acoperiş de tablă. În fiecare an îi face nişte reparaţii de întreţinere şi, în felul ăsta, casa poate rezista vreo 20 de ani. Tocmai mai construieşte o cameră. Pereţii sunt ridicaţi, dar acoperişul încă nu e pus. Dacă nu-i pune acoperiş, într-un an-doi camera n-o să reziste, dar o să-i pună nişte tablă în curând. Curtea interioară e foarte curată şi arată ca o arenă. E închisă cu un zid de jumătate de metru în faţa intrării, ca să nu poată intra animalele. În afară, după zidul ăsta, e spaţiul pentru animale: găini, capre şi porci. Apoi se iese. Nu stăm mult la Ben, numai cât să ne salutăm şi să ne cunoaştem. Toată lumea e preocupată de Cupa Africii, care o să înceapă într-o săptămână şi televizorul e pornit pe un canal de sport. Ben e foarte mândru, sora lui din Kumasi, un alt oraş mare, tocmai i l-a trimis.

Plecăm. Acasă, mâncăm ceva şi ne hotărâm să nu mergem la întâlnirea de vineri de la Ellie, care îşi pune în fiecare săptămână terasa la dispoziţia voluntarilor pentru ”roof drinks”. Mi-ar plăcea să merg, dar încă sunt slăbită după episodul de dimineaţă, iar mâine mă trezesc la 4 jumătate. La 9 seara am adormit, deja.

Dimineaţa, totul e pregătit. Taxiul cu care mergem e una din cele mai noi maşini pe care le-am văzut până acum în Ghana. E curată şi confortabilă. Şi e întreagă, şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. Drumul e gol şi mergem bine. Reuşim să facem drumul până la Tamale în numai 2 ore – cam cât ar fi normal, de fapt. Înainte să cotim spre aeroport, ne oprim la un restaurant să bem o cafea. Aşteptăm o vreme, fiindcă abia deschid şi ne trezim în faţă nu numai cu cafea, ci şi cu sandvişuri cu omletă. Mănânc puţin, nu prea mi-e foame. Preţul, în schimb, e cât la cel mai bun hotel la care am stat până acum, deşi asta nu e decât un spot la marginea drumului. Încep să fiu puţin agasată de faptul că suntem albi în Ghana, dar poate e numai oboseala. Orice am încerca să-i spunem vânzătoarei, nu renunţă la preţul ei. Până şi taximetristul, care a venit cu noi la masă, se ceartă cu ea şi-i spune că e prea mult. Până la urmă, nu scade din preţ decât cutia de lapte condensat pe care nu am desfăcut-o. Plătim şi pornim.

La aeroport, ne ia în primire un soldat nervos, care ţipă la noi că taxiurile nu au voie în zona respectivă. Începe un mic scandal, în care noi ne certăm cu soldatul, în timp ce un alt soldat se urcă în maşină lângă taximetrist. Situaţia pare serioasă, aşa că îl las pe Ionuţ să rezolve, în timp ce eu mă duc să-mi las bagajul. Plec singură la Tamale, iar Ionuţ se va întoarce cu taxiul în Bolga.

La check-in, îmi las bagajul şi dau biletul. Bagajul e preluat, dar bărbatul de la ghişeu îmi spune că avem o mică problemă cu rezervarea, care e făcută pentru data de 8. Azi suntem în 12. Oare Ionuţ a vrut să plec mai devreme? Mi-e greu să cred. Mai degrabă nu vrea să plec deloc, pentru că ăsta e singurul zbor spre Accra, iar dacă-l pierd, pierd şi avionul spre Bucureşti. Merg la alt ghişeu să rezolv problema. Mi se reface calculul şi trebuie să plătesc doar o diferenţă pentru ”no show”, nu un bilet întreg. Asta e foarte bine. Tot cum foarte bine e şi faptul că am găsit loc. Între timp, apare şi Ionuţ. Se rezolvase şi problema cu soldaţii. Totu-i bine când se termină cu bine. A cam venit vremea de spus la revedere. Nu-i uşor, dar, dacă totul ar fi uşor n-ar mai fi aşa frumos.

Zborul la Accra e în regulă. Îmi recuperez bagajul – chiar al meu, după o mini confuzie, şi merg la plecări internaţionale. Aflu că n-au un loc unde să-mi las bagajul ca să mă mai plimb prin Accra, aşa că rămân în aeroport. Am însă două cărţi de citit, aşa că nu mă plictisesc. Chiar aveam nevoie de timp pentru asta. Stau şi citesc vreo zece ore, până la îmbarcare.

După un zbor de aproape şapte ore şi o prietenie legată pe loc cu cei doi ruşi de lângă mine (“Rumînski? Cotnari!!! Murfatlar!”), ajung la Istanbul. În lumea reală, cu zăpadă. La nouă dimineaţa aterizez la Bucuresti, iar la zece jumătate sunt deja acasă.

Vacanţa-i gata. Ne vedem la vară.

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana, actualizate în fiecare vineri.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.