O sâmbătă la închisoare

Jilava – prezentări

Primul popas e Jilava – închisoare de tranzit, prin care au trecut aproape toţi deţinuţii politici din România (după unele estimări, în jur de un milion de persoane).

Suntem în faţa Fortului 13. Cinsprezece oameni se aşează în cerc şi încep să se prezinte. „Sunt Lucian, masterand la Istorie şi colaborator al CSIC...

Urmează Oana, studentă la secţia Delincvenţă şi Criminalitate; ne spune râzând ce bucuroasă e că a ajuns în sfârşit la puşcărie. Simina e arhitect, Maria lucrează la departamentul PR al unei ambasade străine, iar Florentin e IT-ist. Gabriel, student la Teologie, a aflat abia de curând de rezistenţa împotriva comunismului şi de atunci citeşte non-stop. Hans se prezintă în engleză: „Sunt cetăţean german, fost profesor – acum la pensie – şi lucrez pentru Institutul germen al Reconcilierii; încercăm să reparăm şi reconstruim cât se poate din ceea ce Germania a distrus. Mă interesează tot ce e legat de istoria europeană“. Iulia a aflat de Experimentul Piteşti de la profesoara de română din liceu. A dat fuga la un bunic pentru detalii; i-a răspuns că nu ştie absolut nimic şi că nu se poate să fi existat aşa ceva. Urmează câteva prezentări scurte şi încheie Diana: „Sunt aici oarecum pe urmele străbunicului meu, care a trecut pe la Jilava ca deţinut politic şi a ajuns într-un final la Canal“.

În spatele atmosferei familiare, se simte emoţia. Dintre zecile de oameni care au vrut să îşi petreacă o sâmbătă la închisoare, ei sunt aleşii.

Doi ghizi în neobişnuita excursie de weekend: Alina Urs – cercetătoare la Centrul de Studii în Istorie Contemporană şi Vasile Jaques Iamandi – fost deţinut politic. După prezentările de început, ne împrăştiem în tăcere pe coridoarele Fortului 13 şi ne simţim din ce în ce mai stingheri.

Cazul Iamandi – persecuţia politică începe la 15 ani

Jaques Iamandi înaintează sigur pe el şi ne prezintă celulele, odată cu întâmplările de altădată. După un tur destul de lung, se aşează pe o bancă veche dintr-o celulă şi îşi aminteşte cum a început drama familiei. Tatăl lui a fost avocat al Poliţiei şi Siguranţei Statului, până la 23 august 1944:

„Trei oameni importanţi ai regimului l-au invitat la cină şi i-au spus aşa: domnule Iamandi, dumneata eşti foarte iubit în Poliţie, ştim ce ai făcut dumneata pentru Poliţie, dar noi vrem toate informaţiile din sistem. Noi îţi facem cadou trei caiete – şi i-au dat trei caiete de câte 200 de pagini fiecare – iar dumneata le umpli. Când ai umplut unul cu informaţii despre colegii dumitale, tot ce se întâmplă şi ce se vorbeşte, ne dai un telefon şi ni-l predai. Şi fă-o cât mai repede, că altfel s-ar putea să fii dus în Uniunea Sovietică şi acolo se comportă alfel oamenii. Asta a fost tot. Tata a acceptat, a luat caietele, a venit la Bran – unde eram eu cu mama, apoi s-a întors la Bucureşti şi s-a sinucis.“ 

Sportiv de performantă, Iamandi fiul a intrat imediat în vizorul comisiei de epurare în sport. Avea 15 ani şi era campion la box, având rezultate remarcabile şi la scrimă şi hipism. Cariera lui s-a încheiat brusc odată cu începutul persecuţiei. Într-un final, a reuşit să fugă în Franţa. Fără multe opţiuni în afară de sinucidere, s-a înrolat în Legiunea străină:

„Aşa am ajuns în Indochina. Am luptat, am căzut prizonier, apoi am fost anchetat de chinezi şi de ruşi. Cei din urmă au dispus ca ăştia din democraţiile europene să fie returnaţi în ţările lor. Deci  am pornit pe jos spre Moscova, sub escortă. Am străbătut sute de kilometri, în zdrenţe, cu foarte puţină mâncare.“

Din 800 de prizonieri, doar 14 au supravietuit. Între ei, Jaques Iamandi. O şansă care s-a transformat în blestem, pentru că l-a adus înapoi în închisorile României. Astăzi, după cei nouă ani de puşcărie, urmaţi de un exil de peste 30 de ani în Canada, Jacques Iamandi crede că regimul comunist a fost răul absolut al secolului XX. E de părere că reeducarea prin igoranţă şi ascunderea adevărului e cel puţin la fel de periculoasă ca reeducarea anilor ’50.

„Jilava e vie“

Turul închisorii se apropie de final.

Maria rămâne în urmă, în curtea interioară a Fortului 13. Rupe absent câteva buruieni înflorite. Îmi spune că a intrat la Jilava cu confortul de acasă şi fără aşteptări. Clădirea părăsită nu îi transmitea nimic, dar acum simte groaza în mod fizic:

„Am venit aici cu confortul de acasă; am văzut la început o clădire părăsită şi atât. Prima senzaţie a fost de anonimat, de absenţă, nu am simţit nimic când am intrat aici. Dar pe măsură ce minutele treceau, a început să se lase în mine o groază, pe care acum o simt în picioare. Dintr-o dată, realizez grozăvia care trebuie că s-a petrecut aici. Nu mă aşteptam la nimic, nu am venit cu aşteptări. Dar parcă nici la trăirea asta nu mă aşteptam. M-a cuprins o mâhnire foarte grea... Nu e ceva de suprafaţa, nu e sentimentalism, e ceva foarte adânc. Şi nu mă gândesc la bătăi, la mizerie, la umilinţe, dar la câte vieţi s-au irosit aici, câte vise, câte valori...“

Simina e arhitect şi îi consideră pe cei care s-au opus comunismului modele. Povestim în maşină, între Jilava şi Piteşti:

„Cel mai mult m-au impresionat zona de izolare şi Casimca. Una e să citeşti despre ele şi alta e să vezi cu ochii tăi, să fii acolo, să simţi răcoarea, umiditatea, mirosul, să intri în toată atmosfera aia... Nu am cuvinte să descriu ce am simţit. Pentru mine e clar că oamenii aceia aveau o credinţă sănătoasă şi anumite valori întipărite de mici.“

O întreb pe Simina de ce a venit la puşcărie, la ce îi foloseşte ei să trăiască toate astea într-o sâmbătă oarecare de vară. „În ultima perioadă am trecut prin nişte situaţii foarte dificile. De multe ori simt că-mi pierd răbdarea, că nu mai vreau... Iar în momentele astea îmi revine în minte modelul lor. Îi consider sfinţi şi mă hrăneşte modelul lor. Au pătimit atâtea şi atâtea, iar ceea ce au suferit ei e incomparabil peste ceea ce noi considerăm astăzi ca sunt probleme ale vieţii. Rezistenţa lor mă ajută şi pe mine să rezist, chiar dacă la scara asta mică de astăzi“

Piteşti – liturghia satanică

Următorul popas e la Piteşti. Închisoarea de altădată a fost privatizată şi e transformată în spaţii de birouri. Cei care administrază Camera 4 Spital, unde a început Fenomenul Reeducării, vor să transforme locul în muzeu memorial. În această cameră, cercetătoarea Alina Ursu ne vorbeşte despre Experimentul Piteşti – una din cele mai sinistre manifestări ale comunismului est european:

„Experimentele care s-au petrecut aici sunt greu de redat în cuvinte. Şi spre deosebire de regimul obişnuit din închisorile politice, aici erau obligaţi să se bată cu bestialitate şi să se umilească între ei. Asta era surpriza şi şocul Piteştiului. Iată câteva exemple: nu erau lăsaţi să doarmăm, ajungându-se uneori până la 10-15 zile fără odihnă, tocmai pentru a-i doborî fizic şi psihic. Erau obligaţi să stea săptămâni în şir în poziţie fixă şi izbiţi cu ciomagul la cea mai mică mişcare. Dacă vreunul adormea şi se mişca în somn, plantonul îl pocnea violent cu o bâtă. Torturile nu se opreau aici, ci dădeau în blasfemie, pentru că torţionarii ştiau că credinţa în Dumnezeu este ultima redută de apărare a deţinuţilor. Unul dintre cei mai chinuiţi deţinuţi, preotul armean Papken Keropian povesteşte că a fost bătut la tăpli şi pe tot corpul gol, apoi obligat să alerge fără haine în jurul camerei şi să strige: Prăvălia mea e biserica, oficină de comerţ. Liderul camerei a pus vreo 20-30 de oameni să îşi facă nevoile, iar părintele Keropian a fost obligat să le mănânce. I s-a spus aşa: o viaţă întreagă asta ai mâncat în amvon, acum să-l mănânci în faţa noastră. Supliciile nu s-au încheiat aici. Acelaşi agresor a pus un hârdău cu materii fecale în mijlocul camerei, l-a acoperit cu o pătură şi l-a obligat pe preotul Keropian să facă Împărtăşania, repetând cuvintele Litrughiei. Victima de atunci scrie: Eu cântam popeşte, iar ceilalţi torturaţi erau obligaţi să fie corul blasfemiei, pe patru voci. După închipuita slujbă de "sfinţire" a murdăriei din hârdău, i s-a dat o lingură cu care trebuia să îi servească pe ceilalţi deţinuţi, spunând aşa: se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu... cu trupul şi sângele lui Hristos şi se va curăţa. La final, părintelui Keropian i s-a introdus o coadă de mătură în rect până a început să sângereze. Când totul s-a încheiat, a fost obligat să îşi batjocorească verbal propria fiică, în bătaia de joc a agresorilor.“

Urmează minute lungi de tăcere apăsătoare. Textele ne-au zdrelit auzul. Nu mai avem întrebări şi nici răspunsuri. Pare neverosimil că poveştile s-au petrecut în spaţiul în care ne aflăm – o cameră ca oricare alta, care nu trădează nimic din atmosfera diabolică de acum 50 ani. Momentul de reculegere se prelungeşte. Privim prin ferestrele Camerei 4 Spital spre oamenii care îşi aduc copiii de la grădiniţă. Fosta închisoare e acum în mijlocul unui cartier; a fost privatizată şi transformată în spaţii de birouri. Puţini piteşteni ştiu ce s-a întâmplat aici. Diferit de Jilava, unde te poţi aşeza pe priciurile de altădată, unde lanţurile ruginite atârnă după uşi şi unde pe pereţii celulelor sunt zgâriate rugăciuni, la Pitesti e curat. Urmele crimelor sunt şterse, sunt zugravite frumos.

„Plec cu mâhnirea că nu îi cunoaştem“

După Piteşti, dialogurile se leagă greu.

Îl întreb pe Gabriel, student la teologie, care e prima impresie după ieşirea din Camera 4 Spital: „În mintea mea a fost o comparaţie: între libertatea pe care o avem acum şi nu ştim să o folosim şi libertatea pentru care au luptat ei. Sunt de vârsta celor care au fost închişi atunci. Nu pot să nu mă gândesc la asta... Apoi sunt trei cuvinte: credinţă în Dumezeu. Au rezistat datorită credinţei lor.“

Cu Maria am povestit în maşină, în drum spre Bucureşti: „Pentru mine, Fenomenul Piteşti era ceva despre care am auzit doar în treacăt, numai sintagma – fără explicaţii, la final de liceu, în clasa a XI-a sau a XII-a. Am vrut să ştiu mai multe, să ajung în locurile astea în care s-a petrecut totul. Mama mea nu ştie nimic. Am întrebat acasă şi mi-au spus că habar nu au despre aşa ceva. Ziua asta a avut o încărcătură extraordinară, m-a trecut prin toate stările posibile şi prin toate emoţiile... Sigur că vad şi partea negativă, a decăderii umane – e incredibil cum aşa ceva s-a putut întâmpla. Dar şi mai incredibilă e acea culme pe care au ajuns unii în aceste condiţii de neimaginat. Cei care au rezistat sunt un exemplu. Plec de aici cu tristeţea şi cu sfâşierea că nu îi cunoaştem. E o istorie care face parte din noi şi de care cei mai mulţi habar nu avem.“ Florentin intervine: „Pe mine mă ajută să mă bucur mai mult de ce am. Îmi dau seama că mici noastre probleme de viaţă sunt aşa nişte mofturi într-un fel... “

Doi dintre excursionişti sunt chiar din Piteşti. Îmi spun că mulţi localnici nu ştiu de fosta închisoare şi cred că Reeducarea e un mit: „Istoria mea mă construieşte pe mine ca om. De fapt eu mă construiesc pe evenimentele care s-au întâmplat şi pe memoria oamenilor care au făcut istoria ţării mele. Dacă eu nu cunosc această istorie, ce cale am? Nu mă simt încărcată după ziua asta. Dimpotrivă, mă simt mai aşezată“ – aflu de la Andra.

Hans e singurul străin din grup. Îmi vorbeşte despre nevoia de reconciliere:

„Nici Germania nu e mândră de ce ce s-a întâmplat în lagăre, dar într-un fel suntem mândri de memorialele, muzeele şi cercetările pe această temă. Nu pentru ceea ce s-a întâmplat atunci, dar pentru că facem acum ceea ce avem datoria să facem. Reconstruim atât cât e posibil din ceea ce am distrus prin acest mare proiect al Reconcilierii. O facem de zeci de ani şi încă mai avem treabă. E important pentru România ca aceste crime ale comunismului să fie cunoscute, studiate. Nu ştiu cum vedeţi voi reconcilierea cu trecutul, dar trebuie să existe aşa ceva.“

Foto (c): Centrul de Studii în Istorie Contemporană.