Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Românce în Bolga. Assemblies of God

2013-03-10-115906.jpg

Assemblies of God

Ziua 273, duminică 10 martie 2013.

Mă bucur grozav să vorbesc româneşte.

În Tamale m-am despărţit de Tim şi Cathrine, echipa de comunicare de la VSO cu care fusesem în Upper West. Issah, şoferul care ne-a dus tot drumul, cel care mă dusese la Bolga şi când am venit în Ghana, m-a dus până la staţia de autobuz. Acolo trebuia să mă întâlnesc cu voluntarele românce din Tema şi să mergem împreună la Bolga. Corina, Maria şi Rebeka erau deja în staţie, mă aşteptau.

Sunt încântat să le văd fiindcă sunt vesele şi românce. Mă bucur grozav să vorbesc româneşte. Cu Corina am corespondat vreo două luni înainte să vină în Ghana, apoi le-am întâlnit pe toate trei în decembrie când am fost în vizită la ele în Tema. Prin noiembrie o mai întâlnisem pe Adriana, o altă voluntară care a venit în vizită în Bolga, dar ea a venit la un alt prieten şi nu ne-am văzut decât vreo două ore.

Acum, fetele au făcut o călătorie mai lungă, au fost şi la Mole, au văzut elefanţi, şi au venit să vadă şi nordul Ghanei.

Am luat un trotro, înghesuit ca întotdeauna şi am venit la Bolga. În Bolga ne-am întâlnit cu un prieten de-al Măriei venit din Burkina Faso ca să o întâlnească. Are un nume ciudat, Privat. Se citeşte franţuzeşte, fiindcă Burkina e fostă colonie franceză. Am ajuns acasă în Kumbosco târziu, pe întuneric. “Târziu” aici nu-i neapărat ca şi la noi. Se întunecă întotdeauna între 6 şi 7, iar oamenii se salută cu “Bună seara” de pe la 3-4.

Am mâncat, am stat de vorbă, am râs. Pe Corina o cunoşteam cât de cât, de pe internet şi de când am fost în Tema. Pe Maria şi pe Rebeka însă mult mai puţin, doar schimbasem câteva vorbe când am fost la ele. Maria e vorbăreaţă nevoie mare, de-abia poate să zică cineva ceva de ea. În decembrie mi s-a părut mai retrasă, dar îmi zice că atunci era încă în stare de şoc după jaful armat din casa lor. Corina e veselă şi râde tare de la aproape orice. Rebeka e mai calmă, poate fiindcă e obosită sau poate fiindcă că nu mai apucă să vorbească pe lângă Maria. Mi-e puţin ciudă că în loc să vorbim doar româneşte, trebuie să vorbim şi engleză ca să înţeleagă şi Privat.

A doua zi mergem la principala atracţie turistică din zona Bolgăi: crocodilii de la Paga. Fetele nu erau prea convinse, dar le-am mai încurajat eu şi ne-am dus.

Am pornit destul de târziu şi afară e foarte cald. Suntem în cea mai caldă perioadă a anului. Pe la 11 dimineaţa dacă ies desculţ în curte mă ard deja tălpile de la fierbinţeala pământului. Apa de la robinet e caldă de la ţevi, uneori aproape fierbinte. E o căldura uscată, cum eu n-am mai văzut niciodată. Sâmbătă vine o femeie din apropiere şi ne spală rufele. Termină pe la 9 şi până la 11 totul e uscat. Deşi e atât de cald, transpir destul de puţin. Nu-s sigur dacă nu transpir sau dacă se evaporă instantaneu transpiraţia. De mai mult de trei luni n-a plouat, râul care trece prin Bolga a rămas un pârâu, iar din pâraiele care-l alimentau în sezonul ploios au rămas doar albiile. Iarbă sau buruieni verzi nu mai există, culorile predominante sunt maro-roşiatic de la pământ, galben-maroniu de la iarba uscată sau negru pârjolit pe unde au ars localnicii iarba. Şi verde. Există copaci şi arbuşti care rămân verzi, şi chiar unul care îşi pierde frunzele în anotimpul umed şi înmugureşte când nu mai cad ploi. Africa de aici păstrează întotdeauna puţină culoare verde, vie. Fetele se miră de uscăciune, fiindcă în sud e verde tot anul şi vegetaţia e abundentă. Privat vine de la încă vreo 300-400 de kilometri mai la nord, acolo e mai aproape de Sahara, el este învăţat cu căldura şi cu uscăciunea.

Aşteptăm un taxi, dar e duminică şi se pare că nu prea circulă nimeni pe căldura asta. Aşa că facem semn unei camionete care venea chiar de pe străduţa noastră şi ne ia pe toţi cinci în benă. Ne lasă la doi paşi de staţia de taxi, dar nu e cea de unde se pleacă spre Paga. Aşa că urmează obişnuita târguială cu taximetristul care acceptă preţul meu, de altfel generos, doar când vede că plecăm cu adevărat spre cealaltă staţie de taxi. Aici e normal să se stea câte 4 pe bancheta unei maşini, aşa că mergem toţi cinci în aceeaşi maşină. La Paga, la crocodili, eu ştiu deja ce e de văzut şi ce se întâmplă, fiindcă am mai fost de două ori. Dar tot mă fascinează reptilele primitive şi brutale. Fetele se cam tem de crocodil, n-ar prea pune mâna pe el. Doar după multe insistenţe. Nu-i nimic, când merg în România vor povesti că au prins un crocodil de coada.

Am mai văzut până acum trei pui de găină mâncaţi de crocodili, dar de data asta spectacolul violent e mai trist decât de obicei. Crocodilul înhaţă puiul fără să-l omoare când îl prinde între colţi, aşa că puiul e încă viu când e înghiţit şi îl auzim piuind din străfundul crocodilului. Fetele nici nu voiau să vadă cum e hrănit crocodilul, aşa că mă simt puţin vinovat.

Fetele au mai stat o zi, dar n-am mers mai departe de stopul de la colţ, fiindcă eram chinuiţi de căldură. Le-am plimbat câte o tură cu motocicleta, dacă tot o am. Încă sunt încântat de cât de cool e motocicleta mea! Româncele mele au plecat luni, 25 februarie, iar Privat a mai rămas până a doua zi dimineaţă, când avea un autobuz direct pentru Ouagadougu. Discutasem în principiu că voi merge să le vizitez şi poate mergem împreună o zi în Togo, la Lome, capitala, care e pe coasta Atlanticului, nu foarte departe de Accra.

În 6 martie e ziua independenţei în Ghana, aşa că e zi liberă. E cumva ciudat, ziua independenţei e un fel de zi de naştere, iar Ghana are 56 de ani. Am mai scris despre istoria Ghanei într-un post anterior. Din ianuarie toţi cei care au fost la cheful de la piscină mă intreabă dacă am vorbit cu managerii de acolo să deschidă ca să mai înotăm. În 5 martie i-am sunat iar pe toţi managerii pe care-i ştiam şi i-am convins să deschidă piscina pentru a doua zi, dar a sunat ca şi cum mi-ar fi făcut mie personal o favoare, că suntem prieteni. Unul dintre ei mi-a trimis mesaj la 1 noaptea zicându-mi că mi-au aprobat cererea şi ne lasă la piscină. Dar am plătit taxă de intrare, nu ne-au lăsat chiar ca prieteni. Mi-au explicat mai târziu că n-au încă licenţele de funcţionare şi de-asta nu vor să deschidă pentru public. Oricum, ne-am petrecut ziua la piscină, care e o mare binecuvântare pe căldurile astea.

De când m-au vizitat în Bolga, fetele mă sună de parcă-s fratele lor mai mare. M-au sunat să vorbesc şi eu cu Maria când a muşcat-o un scorpion şi aproape plângea de durere. Se pare că majoritatea scorpionilor nu au muşcătura letală, dar doare cumplit câteva zile. În 8 martie, aici în Ghana, am uitat că-i ziua femeilor şi nici măcar nu le-am sunat să le felicit. În 9 martie m-a sunat Corina (doar ea are numărul meu în telefon) şi mi-a dat-o tot pe Maria să-mi spună întâmplarea lor din ziua anterioară.

Vineri, în 8 martie, fuseseră într-unul din satele unde îşi desfăşurau proiectul lor. 3 românce şi 4 olandeze. Una dintre olandeze avea în plan să rămână în Ghana pe termen lung şi înfiinţase o organizaţie. Aşa că a cumpărat o maşină şi s-au dus toate cu maşina ei. La întoarcere, două motociclete cu câte doi bărbaţi înarmaţi cu pistoale au încercat să le oprească. Fata de la volan nu a vrut să oprească şi s-au urmărit ca-n filme pe străduţele strâmte şi pustii. Au reuşit să le oprească pe o stradă apropiată de drumul principal, unde erau deja câţiva oameni. Le-au pus să coboare şi le-au luat banii şi telefoanele. Dar fata de la volan a continuat să se certe cu ei şi unul din atacatori a împuşcat-o în piept. A murit în drum spre spital, sub ochii celorlalte voluntare. Avea 25 de ani.

Sâmbătă, când am vorbit cu fetele, erau şocate încă şi ştiau că proiectul lor va fi oprit şi ele vor pleca acasă. Mă aşteptam să plece în câteva zile, dar după amiază când le-am sunat mi-au spus că au deja bilete şi urmau să plece în aceeaşi zi. La repezeală, fără să apuce să se dezmeticească, fără să-şi ia rămas bun de la prieteni şi să ia suveniruri pentru cei de acasă. Am mai schimbat două mesaje cu Corina când era în aeroport. Am fost foarte trist, le simţeam aproape, chiar dacă le-am întâlnit doar 3 zile, fiindcă sunt vesele şi pline de viaţa şi fiindcă erau singurele românce pe care le ştiam în Ghana. Am petrecut seara cu încă vreo câţiva voluntari, jucând diverse jocuri de societate, dar n-am fost în apele mele. Nu am povestit nimic nimănui, n-am vrut să-i indispun.

Azi e duminică şi m-am hotărât să dau curs invitaţiei pe care am primit-o să merg la o biserică de aici. Linda, o fată care vine pe la birouri în jurul amiezii şi vinde mâncare, m-a invitat de mai multe ori să merg la biserica ei. Nu m-a invitat complet din senin, mai glumeam cu ea când venea pe la birou şi ne-am împrietenit. Mă invitase în urmă cu vreo 3 săptămâni, dar n-am putut să merg. Acum am întrebat-o la ce oră şi cât durează. De la 9 la 12. Am zis nu, e prea mult, hai să negociem. Am bătut palma să merg doar de la 10. Aşa că la 10 m-am urcat pe motocicletă şi m-am dus la biserică. În Africa, unde toată lumea întârzie şi timpul nu are nici o valoare nici importanţă, Linda m-a sunat la 10 şi 5 să vadă de ce întarzii. Am ajuns la biserica Assemblies of God, o biserică penticostală care acum construieşte o clădire foarte mare, ceea ce-mi sugerează că e relativ nouă, cel puţin în Ghana. Slujba e chiar în biserica în construcţie. Sunt pereţi şi acoperiş, nu sunt ferestre. Sunt mulţi oameni, toţi pe scaune, probabil vreo 200. În faţă e un fel de scenă, nu seamănă cu altarele din bisericile noastre şi, fiind biserică neoprotestanta, nu sunt icoane. Nu miroase a lumânări şi tămâie.

Mă gândesc încă de la intrare cum oare o să mă orientez şi cum o să o găsesc pe Linda, dar un tânăr vine la mine şi mă întreabă dacă sunt Ianus. Zic da, eu sunt, sunt obişnuit să îmi pocească toţi numele. Mă conduce la locul pe care mi-l rezervase Linda. E în faţă, pe nişte scaune plasate pe margine, perpendicular pe direcţia celorlalte. Aa, da, Linda îmi spusese că e membră în cor, dar nu m-am gândit că-mi ţine loc chiar acolo. Ei, cel puţin corul nu e ca la noi în biserică. Atunci când cântă, şi cântă mult, coristele se ridică şi merg în faţă. Este şi o mică orchestră, cu chitară, clape şi tobe, care le acompaniază. Şi cântă mereu. Nu cântece corale, ci cântece specifice stilului Gospel. Una dintre fete are o voce puternică şi foarte frumoasă, şi mă simt ca la concert. Enoriaşii se ridică de pe scaun şi cântă şi ei refrenul, unii chiar dansează. De mai multe ori se pun în faţă nişte coşuri frumos decorate şi oamenii vin şi pun bani. În două ore cât am stat acolo au fost 3 sau 4 sesiuni de colectă. Pastorul face anunţuri diverse. Se cântă la mulţi ani pentru cei născuţi în luna martie, sunt binecuvântaţi nişte copii. Se anunţă o căsătorie care va avea loc în curând. O tânără din biserica asta se va mărită cu un tânăr de la altă biserică, ceea ce înseamnă că va merge la biserica lui. Vreo doi mai mucaliţi din sală îi strigă “The man is stealing!”,  pentru că le-a furat fata. Sunt un cuplu simpatic, ea e semnificativ mai înaltă decât el.

Apoi începe predica. Pastorul, îmbrăcat în costum, vorbeşte tare şi teatral, strigă pe alocuri, iar traducătorul care repetă slujba în frafra strigă şi el, în spiritul oratorului. Oamenii aprobă mereu ce zice pastorul, iar când acesta nu e mulţumit de nivelul sonor al aprobărilor repetă întrebarea sau afirmaţia.

Una peste alta, mi-a plăcut la biserica asta. E o atmosferă veselă, relaxată, oamenii vin din suflet, femei, bărbaţi, copii şi bătrâni, cântă şi dansează toţi împreună. Am făcut câteva poze cu telefonul, dar fiindcă Linda mi-a zis că e ok să fotografiez îmi propun să mai vin o dată cu aparatul foto pe care azi nu l-am luat cu mine. Linda e încântată când îi spun că o să mai vin. Pastorul trece pe lângă mine când pleacă, mă salută şi îmi spune că speră să revin. Dacă aş fi venit de la început, m-ar fi prezentat la toată biserica, fiindcă eram nou în grupul lor. Într-o clădire anexă, câţiva oameni se roagă, iar copiii stau buluc la ferestre şi se uită prin crăpăturile obloanelor. Plec cu o senzaţie plăcută şi îmi dau seamă că, deşi e foarte diferită de experienţa din bisericile noastre, într-un fel sau altul m-am liniştit şi m-am bine dispus după tristeţea de aseară.

Nu sunt bisericos, dar mă gândesc că într-un fel sau altul s-a potrivit să merg la biserică exact atunci când aveam nevoie de asta.

 

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.