Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


1.000 de kilometri pe motocicletă

3-tumu-gata-plecare.jpg

Tumu - gata de plecare

Ziua 298, 4 aprilie 2013. Despre Wechiau Hippo Sanctuary am citit încă de când mă documentam despre Ghana, înainte să vin.

Printre atracţiile turistice din Ghana se numără şi Wechiau, unde poţi să vezi hipopotami în habitatul lor natural. Pe graniţa cu Burkina Faso, în partea de nord-vest a Ghanei rezervaţia  e la 500 de kilometri de Bolgatanga. Fiindcă drumul e rău, neasfaltat, merg între nord-est şi nord-vest doar autobuzele Metro-Mass, care sunt ieftine dar supraîncărcate, lente şi te zdruncină cumplit. Aşa că eram pe punctul de a renunţa la ideea de a vedea hipopotamii însă Nique mi-a propus să mergem cu motocicletele. Singur nu aş fi mers atâta drum pe motocicletă. Dar în doi e altceva. Aşa că pe 29 aprilie am pornit în cea mai lungă călătorie de până acum cu motocicleta.

Înainte să plecăm ne-am luat măsuri de precauţie. Data trecută când am mers împreună am avut pană de cauciuc şi de motor şi am rămas pe drumul spre Tamale. De data asta, ca să nu rămânem iar în pană, am luat două leviere metalice făcute de Tony, un voluntar englez care şi-a terminat stagiul. Am cumpărat petice pentru cauciucuri şi am împrumutat o pompă de la Dan, mecanicul care ne repară motocicletele. Ne-am planificat călătoria pentru 6 zile. În prima zi am mers 140 de kilometri până la Tumu, un orăşel de lângă graniţa de nord a Ghanei unde locuieşte James, un alt voluntar. Aici ne-am dat întâlnire cu Alice şi Ellie care veneau din Jirapa, în Upper West. La Tumu e cam jumătatea drumului. Bolgatanga e un oraş mărişor şi suntem mulţi voluntari. La Tumu însă, James e singurul voluntar VSO, iar fetele sunt şi ele singure la Jirapa. Experienţa lor ca voluntari e diferită de a noastră. Localităţile sunt mai mici, întâlnirile cu oameni din cultura noastră sunt mai rare, oportunităţile de divertisment mai rare. Ei se descurcă foarte bine din alocaţia de 450 de cedi pe lună pe care ne-o dă VSO. În Bolga majoritatea voluntarilor cheltuiesc mai mult. Seara am ieşit la un spot, aproape de casa lui Jim, unde l-am întâlnit pe Travis, un voluntar Peace Corps, care are o problemă neobişnuită: şi-a pierdut paşaportul, iar în cel nou au scris că e femeie. Mai are 3 luni de stat în Ghana şi sunt deja luni întregi de când Peace Corps încearcă fără succes să i-l schimbe. Aşa că nu ştie cum va pleca din Ghana. Ne-am distrat jucând tetris cu motociclete când am înghesuit toate cele 5 motociclete în holul casei lui Jim, fiindcă nu are nici curte nici garaj.

Sâmbătă 30 martie ne-am dus toţi cinci în Burkina Faso, în oraşul Leo, unde este un hotel cu o piscină mare. Piscinele sunt o raritate aici, cred că în Upper East şi Upper West singura piscină e cea care s-a deschis la hotelul de lângă casa mea.

La graniţa cu Burkina ofiţerii ne-au cerut actele de la motociclete. Dar nouă VSO ne dă numai un proces verbal de predare-primire când preluăm motocicletele. Ellie vorbeşte franceza şi e drăguţă, Alice îi zâmbeşte şi ea şefului de la vamă şi până la urmă ne lasă să trecem, însă ne spune că e ultima dată când trecem fără acte. Eu şi Nique n-avem o problemă cu asta, oricum nu mai venim, însă James şi fetele mai vin din când în când. În Leo sunt surprins de dimensiunea piscinei şi de calitatea hotelului. E un oraş mic, într-o zonă nedezvoltată, te întrebi cine oare umple hotelul acesta. Nique vine cu ideea că poate e o afacere de spălat bani. E posibil. Însă noi ne simţim bine aici. E o căldură cumplită. Trebuie să stăm doar în apă sau sub umbrele. Plăcile de pe marginea piscinei sunt atât de fierbinţi încât nu poţi umbla desculţ pe ele fiindcă îţi ard tălpile. La întoarcere, de pe motociclete, chiar la 70 de km/h, simţim curentul de aer fierbinte.

Duminică am plecat de la James, care era încântat de expoziţia de motociclete din faţa casei lui şi puţin trist că rămânea din nou singur. Am făcut pe drum o pauză să mâncăm kose, nişte gogoşi prăjite făcute cu făină de fasole, mult mai populare aici decât în Upper East. Ne-am oprit la Jirapa, unde locuiesc Alice şi Ellie. Deşi casa e conectată la sistemul de alimentare cu apă, apa nu ajunge până aici. Nu se ştie dacă este undeva o defecţiune sau dacă e prost făcut sistemul şi apa nu are presiune, fiind departe de pompă. Aşa că mergem la borehole (cişmea), la vreo 200 de metri, unde pompăm apa ca să avem cu ce să ne spălăm. Luni plecăm spre Wechiau, încă 100 de kilometri spre sud-vest. Seara mergem la un spot unde bem pito, o bere locală făcută din millet (mei), care se bea din calabash (vas semisferic făcut dintr-un bostan cu coaja lemnoasă).

Ellie rămâne în Jirapa, doar Alice vine cu noi. Ne oprim în Wa, capitala regiunii Upper West, localitatea unde îmi fusese oferit plasamentul iniţial de către VSO. Mergem la palatul şefului din Wa, pe care îl văzusem pe internet când încercam să mă hotărăsc dacă să accept să vin în Ghana, iar colegii mei de serviciu râdeau de mine zicându-mi că merg în sălbăticie şi că o să mă mănânce canibalii. Apoi plecăm mai departe spre Wechiau. Pe o bucată de drum unde asfaltul era bun şi nu era circulaţie accelerăm mai tare, motorul meu ajunge la 7.000 de rotaţii pe minut şi începe să dea rateuri. Nu-i de bine, am păţit la fel când am mers cu Nique spre Tamale şi până la urmă am rămas în drum. Schimb bujia şi motocicleta merge mai departe. Ultima porţiune până la Wechiau e din nou pe drum neasfaltat, printr-o zonă fără localităţi. Am cumpărat vreo 15 pungi de apă fiindcă nu ştim dacă acolo vom găsi de cumpărat. La un moment dat Nique verifică şi constată că i-a căzut punga mai mare cu apă de pe motocicletă. Se întoarce să o caute în timp ce eu şi Alice aşteptăm pe drum. Găseşte la câţiva kilometri în urmă locul unde căzuse punga, însă nişte localnici care îşi îngrijeau vitele prin savană le-au găsit şi le-au băut. Nu e problemă, când ajungem în Wechiau vedem că e oraş în toată regula, cu strada principală asfaltată. Mai văzusem de câteva ori pe drum călători veniţi probabil din Burkina Faso cu cămilele, dar nu am reuşit să-i fotografiez. Acum văd un om cu o cămilă care mi se pare foarte înaltă şi un grup de copii care-l urmează şi am timp să-l pozez. Nu ştiu de unde vin şi încotro se duc. Cineva a sugerat că ar fi refugiaţi din Mali, unde e război, dar nu ştiu dacă e adevărat.

Mergem la centrul de informare turistică unde e şi recepţia pentru casa de oaspeţi unde o să dormim. De fapt noi vrem să dormim într-un tree house, o platformă suspendată într-un copac. Mai avem de mers încă 19 kilometri până acolo. Un ghid vine cu noi şi îl iau pe motocicleta mea. Însă când mai aveam doar vreo 3 kilometri motorul meu moare de tot. Nique şi Alice merg până la casa de oaspeţi cu ghidul, iar eu încep să împing motocicleta. Mă opresc la un borehole unde două fetiţe venite după apă îmi dau un calabash cu care pot să beau. Apoi Nique îl aduce înapoi pe Harun, ghidul, care mă ajută la împins. El merge împingând motocicleta mai repede decât merg eu fără. Transpir ca să ţin pasul. Ajungem la casa de oaspeţi când se întunecă deja. Platforma suspendată e la încă vreo trei kilometri şi fiindcă s-a întunecat Harun ne spune că nu mai putem merge acolo. Nu este curent electric,  aici avem lumină de la nişte lanterne şi mâncăm mâncare rece. Harun ne pregăteşte “patul” afară. Pe o platformă de beton înaltă de vreun metru ne pune la toţi trei câte o saltea şi câte o pânză de ţânţari.

Cu ceva timp în urmă i-am spus lui Nique că nu ştiu cum e efectul de la marijuana, fiindcă nu pot să fumez şi oricum când eram eu student încă nu era la modă pe la noi. El mi-a zis că sunt şi alte variante şi că trebuie să facem ceva pentru asta, aşa că a cumpărat de la un rastaman pe care îl cunoaşte el cinci porţii pe care a plătit în total un cedi. Cu două seri în urmă am făcut din ele ceai, am băut jumătate şi nu a avut niciun efect. Acum am băut şi restul şi am înghiţit şi frunzele. Înainte să adormim mă uit la cerul înstelat şi îmi vine să râd din senin. Nique şi Alice râd şi ei de mine, iar noaptea petrecută în aer liber e şi mai veselă. Veselie pe care am plătit-o scump, fiindcă la miezul nopţii m-am trezit cu o senzaţie de ameţeală şi rău cum n-am mai avut din adolescenţă când am descoperit alcoolul. Aşa că, părerea mea, Just say no to drugs! Din partea mea pot să le legalizeze, nu mai vreau. Mi-a trecut însă dimineaţă, când ne-am dus la râu ca să vedem hipopotamii. Am văzut câţiva copii care treceau râul cu barca (împreună cu un adult) şi Harun ne-a spus că vin la şcoală. M-am mirat, fiindcă de partea cealaltă a râului e Burkina Faso, nu înţeleg cum se face că vin copiii aici la şcoală. Dar probabil că sunt familii în care părinţii provin de pe maluri diferite ale râului. Populaţia care trăieşte aici aparţine aceluiaşi trib, doar trasarea artificială a graniţei i-a făcut să aparţină de ţări diferite.

O barcă mică, îngustă, condusă de un localnic cu o singură vâslă, ne duce pe râu spre zona unde stau de obicei hipopotamii. După vreo jumătate de oră îi auzim şi apoi îi şi vedem. Sunt, probabil, vreo zece hipopotami. Stau toţi în mijlocul râului. Le vedem doar ochii şi nările. Din când în când dispar complet sub apă. Uneori deschid gura şi le vedem boturile imense.. Hipopotamii adulţi cântăresc peste 3.000 de kilograme şi sunt unele dintre cele mai periculoase animale pentru oameni. Au colţi imenşi şi pot să atace dacă sunt deranjaţi. Aşa că ne uităm doar de la distanţă. Stăm vreun sfert de oră şi ne uităm încântaţi la urechile şi nasurile care se ivesc din apă. Deşi nu am văzut niciun hipopotam în întregime, suntem bucuroşi că i-am văzut în habitatul lor natural.

Întorşi la casa de oaspeţi îi găsim pe mecanicii care au venit între timp de la Wechiau să îmi repare motocicleta. E dezmembrată complet şi nu numai că mă întristez să o văd aşa, în pielea goală, dar mă tem să nu dureze trei zile până mi-o repară. Îmi spun că trebuie înlocuit pistonul şi merg cu motocicleta lui Nique să aducă unul nou. Se întorc după vreo două ore, fiindcă a trebuit să meargă până în Wa să găsească pistonul de schimb. Alice pleacă înapoi la Jirapa şi rămân doar cu Nique. Pe la 3 e gata motocicleta şi plecăm. Vrem să ne întoarcem pe alt drum, mai la sud de cel pe care am venit şi să ne oprim la Mole, cel mai mare parc naţional din Ghana. Eu am mai fost de două ori, însă Nique n-a ajuns încă acolo. Nu putem să mergem în aceeaşi zi, cum era planul iniţial, aşa că facem doar vreo 60 de kilometri. Pe traseu motorul meu se îneacă din nou şi trebuie să-i schimb iar bujia. Merg cu frică, sper să nu rămân iar pe drum. Dormim la o pensiune mică, lângă o benzinărie şi mâncăm fufu cu light soup în sat.

Miercuri am pornit mai departe spre Mole. Mergem iar pe drumuri neasfaltate, pline de praf. În unele porţiuni drumul a fost lărgit şi nivelat, aşa că avansăm uşor. Însă când ne apropiem de Larabanga, localitatea de unde se intră în rezervaţie, drumul este iar îngust şi pietros. Schimbăm din când în când formaţia de drum, trecem pe rând în faţă. La un moment dat motorul meu se opreşte din nou. Mă cam sperii, fiindcă suntem departe de localităţi în ambele direcţii. Când opresc văd că îmi curge benzină din rezervor. Pun degetul şi îl aştept pe Nique să se întoarcă. Nique se uită la motocicleta lui, care e acelaşi model cu a mea, împinge înapoi furtunul de alimentare cu benzină care sărise, fără să-l asigure cu nimic, şi problema se rezolvă. Apoi, când ajungem în rezervaţie la Mole, cablul de ambreiaj de la motocicleta lui Nique plesneşte. Aproape  că mă bucur că în sfârşit s-a stricat şi motocicleta lui. La motelul din Mole am ajuns chiar la  timp ca să vedem elefanţii care veniseră la baltă să bea apă. Sunt mulţi, mai mulţi decât am văzut data trecută cu Raluca. Din păcate nu e niciun ghid prin zonă care să ne ducă lângă ei să-i vedem de aproape. Nişte babuini vin la câţiva metri de noi şi se aşează de parcă s-ar uita şi ei la elefanţi. Seara mergem la un safari cu jeepul, însă nu mai vedem elefanţi. Văd însă facoceri şi un tip de antilope mari cât nişte vaci, pe care nu le mai văzusem la vizitele anterioare. Dormim la un guest house (pensiune) în Larabanga, din nou sub cerul liber. Proprietarii pensiunii sunt foarte amabili, locuiesc acolo, lângă căsuţele pe care le închiriază, iar stăpâna casei găteşte afară, pe pământ, şi stă cu noi la masă când mâncăm.

Dis de dimineaţă, am pornit din nou la drum. Ne-am oprit în Damongo să luăm combustibil şi ulei de motor, apoi am continuat. Drumul e rău, prăfuit şi denivelat până la Fufulsu. La o pauză de odihnă am fotografiat căsuţele rotunde de pământ, cu acoperişuri de paie şi femeile cu haine colorate care transportau lighene mari pe creştet. Apoi am avut 60 de kilometri până la Tamale pe un drum unde alternează bucăţile proaspăt asfaltate şi netede cu bucăţile încă nereparate unde am făcut slalom printre gropi. La Tamale am făcut o pauză să mâncăm apoi am continuat încă 120 de kilometri până la Walewale unde stă Nique. El mi-a spus să rămân să dorm acolo, dar am vrut să ajung acasă fiindcă eram obosit, prăfuit şi nu mai aveam haine curate. Ne-am făcut o poză de sfârşit de drum, obosiţi şi plini de praf şi ne-am despărţit.