Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Turism culinar în Burkina Faso

Ziua 308, 14 aprilie 2013. Am găsit, în sfârşit, timp şi pretext ca să-mi folosesc viza de Burkina Faso.

Am mai fost în Burkina în septembrie, când am condus-o pe Leela la aeroport şi ne-am întors în aceeaşi zi. Şi am mai fost la Leo la piscină, acum două săptămâni, dar n-am simţit-o ca pe o vizită în “străinătate”. Printre expaţii pe care i-am cunoscut aici şi sunt bucuros să fim prieteni sunt doi francezi, Marie şi Benoit. El e voluntar printr-un program susţinut de Ministerul de Externe din Franţa, ea a venit doar ca să-l însoţească şi a lucrat ca asistentă la un spital de aici, apoi a ajutat diverse organizaţii care au avut nevoie de serviciile ei. Acum a venit vremea să plece. Au organizat o petrecere de adio, dar ne luăm rămas bun separat. Marie pleacă prima, iar Benoit o va urma după două săptămâni. Marie zboară spre Franţa din Ouagadougou, capitala Burkinei Faso, aşa că ne-am adunat un mic grup care să o însoţim şi să vizităm oraşul. Caroline, care e din Franţa şi e cea mai apropiată de Marie, cele două americance cu nume aproape identic, Ilana şi Elana şi eu.

Ieri dimineaţă ne-am întâlnit cu toţii în Bolga. Marie o ia cu ea pe Nava, o căţeluşă pe care au ţinut-o lângă casă şi au îndrăgit-o prea mult ca să se despartă de ea şi să o lase pradă ghanezilor mâncători de câini. Până la graniţa cu Burkina ne-a dus Benoit, care are maşină de serviciu. Nu are însă asigurare internaţională, nici nu are voie să călătorească în afara Ghanei cu maşina, aşa că de aici luăm un taxi venit din Burkina, cu care vorbise Marie.

Când mutăm bagajele, doi ghanezi vin să ne ajute, deşi nu îi rugase nimeni, apoi ne cer bani. Benoit le da câte un cedi, care e mai mult decât suficient având în vedere că n-au făcut mai nimic, şi ei încearcă să supraliciteze însă fără succes. Pornim apoi spre Ouagadougu înghesuiţi în maşină. Fetele stau patru pe bancheta din spate, eu stau în faţă cu căţelul în braţe. Eu stau mai comod, însă preţul e că hainele îmi miros a câine şi unica pereche de pantaloni scurţi mi-e murdară de la blana prăfuită a Navei.

Principala motivaţie pentru a merge în Ouagadougu nu e de a vedea vreun obiectiv turistic deosebit, fiindcă nu prea e mare lucru de văzut. Facem însă turism culinar. Mergem în Ouaga fiindcă e capitală şi sunt mai multe restaurante şi magazine. În plus, fiind fostă colonie franceză, se mănâncă mai bine decât în Accra. Iar Accra e la 800 de kilometri de noi, Ouaga la doar 200. Aşa că deîndată ce ajungem şi ne cazăm la un hotel ieftin, cu nişte camere mai mici decât în căminele de nefamilişti, Caroline şi Marie ne duc la un restaurant din apropiere. E Capuccino, restaurantul unde am mai fost şi în septembrie, când am stat cu totul vreo 3-4 ore în Ouaga. Ne bucurăm de mâncare cu brânză şi carne gătită altfel decât prăjită în ulei încins sau pe frigărui, singurele metode din Bolga. Mergem apoi la Institutul Francez. Pe drum ne oprim la piaţă, unde găsim căpşuni, printre alte bunătăţi care nu ajung în Bolga. Stăm relaxaţi şi bem câte ceva şi mă gândesc la oraşele africane. Sunt anoste, aproape urâte, cu arhitectură plicticoasă, murdare, fără flori sau alte decoraţiuni. Dacă în Europa vizităm oraşe mari ca să vedem clădiri istorice sau moderne şi parcuri, în partea asta a Africii oraşele nu au nimic de arătat. Doar pe coasta Atlanticului, la Cape Coast şi Elmina, aşezări medievale europene, am văzut arhitectura diferită, însă departe de a merita o vizită doar pentru asta.

Ilanele rămân pe o terasă, iar eu le însoţesc pe Marie şi Caroline la aeroport ca să le ajut cu bagajele şi cu câinele. Înainte să închidem căţeluşa în cuşca specială, Marie îi dă să mănânce şi îi pune un medicament calmant, ca să suporte mai uşor stresul călătoriei în cala de bagaje a avionului. Cuşca şi bagajele stau cu greu pe cărucior, aşa că o ajut pe Marie până la punctul de unde nu mai am acces fără bilet. Caroline rămâne, spre surpriza mea, câţiva metri înapoi, iar Marie începe să plângă, emoţionată de plecare şi de despărţire. E ciudat cum ne apropiem cu mai mare uşurinţă fiindcă traim departe de casele noastre şi apoi ne despărţim fără să ştim dacă ne vom mai vedea vreodată în viaţă. Ies din aeroport împreună cu Caroline, care începe şi ea să plângă. Ajungem însă la terasa unde ne întâlnim cu Elanele şi ne comandăm mâncare bună, care ne face să uităm de tristeţea despărţirii. Mănânc spaghete carbonara, cu smântână şi şuncă adevărată. Şi bem vin şi coniac bun. Am nimerit într-un paradis culinar.

Azi dimineată am mai făcut o plimbare prin Ouaga, tot cu obiective culinare. Chiar dacă ne-am oprit şi la un magazin de artizanat, destinaţia plimbării noastre a fost un supermarket unde am găsit brânză, conserve de pateu, cârnaţi arăbeşti afumaţi şi multe alte bunătăţi. Marie a adus cu ea o cutie frigorifică pe  care ne-a lăsat-o să o ducem înapoi şi o folosim pentru cumpărăturile reci pe care le-am făcut. Fiindcă eu sunt bărbat şi puternic, evident că eu car cutia prin oraş. Încerc şi eu metoda africană de a căra cutia pe creştet.

Mi se pare ciudat, dar li se pare şi burkinabezilor, care se uită la mine, râd şi îmi spun câte ceva. Unul îmi spune că în Africa doar femeile cară lucrurile pe cap. Nu e adevărat, eu am văzut şi mulţi bărbaţi făcând asta, însă râd şi eu cu el. Ne oprim la o terasă cu decoruri tradiţionale. Măşti reprezentând animale şi panouri în formă de aripi, făcute din lemn şi vopsite în alb, roşu şi negru păzesc intrările şi fac ambianţa plăcută, diferită de oraşul încins şi prăfuit.

Pe drum sunt mulţi cerşetori. Copii care vin după noi, oameni fără adăpost care dorm pe stradă. Marie ne-a spus să nu dăm bani copiilor, fiindcă există persoane care-i exploatează punându-i să cerşească şi dându-le să miroasă un adeziv cu care se droghează. Aurolaci, ca şi la noi.

Apoi mergem cu un taxi la autogară, de unde luăm un autobuz până la graniţa cu Ghana.

Suntem obosiţi, am umblat mult şi ne-am culcat târziu. Pe traseu, într-o zonă unde nu sunt localităţi, urcă în autocar doi soldaţi cu echipament de luptă. Căşti, veste anti-glont, Kalasnikov-uri. Pe porţiunea aceasta au fost multe jafuri armate, aşa că s-a instituit măsura aceasta pentru protecţie. Îmi amintesc de drumul pe care l-am făcut data trecută pe aici, în întuneric, cu o maşină care ne tot depăşea şi se oprea. Mă bucur că nu ni s-a întâmplat nimic. De la Paga, oraşul de graniţă din Ghana, ne-am întors cu un shared taxi, un taxi care merge pe traseu fix şi fiecare pasager plăteşte un tarif fix.

Acum am un sentiment ciudat. Despărţirea de Marie şi conştiinţa faptului că până în iunie când voi pleca nu o să mai merg în Burkina Faso mă fac să mă gândesc la plecare. Mai am doar două luni din anul acesta incredibil petrecut intr-o altă lume decât cea pe care o cunoşteam. Nu îmi pare rău că plec, dar am un fel de nostalgie anticipată ştiind că în curând se va termina. Şi mă bucur în continuare de tot ce mi se întâmplă. De mâine voi începe să lucrez la un proiect de cercetare pe care l-am iniţiat eu şi asta mă entuziasmează şi nu mă lasă să mă gândesc prea mult la despărţirea de Africa.

 

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.