Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Despre cea mai veche meserie în Ghana

Ziua 335, 11 mai 2013. A trecut aproape o lună de când n-am mai scris. Pe de  o parte găsesc mai greu lucruri deosebite de scris după ce am stat aici un an. Am început să mă obişnuiesc cu tot ce e în jurul meu. Pe de altă parte, în ultima perioadă am fost foarte ocupat, mi s-au aglomerat o mulţime de lucruri înainte de plecarea din Ghana.

Am început un mic proiect de cercetare despre disciplina profesorilor în şcoli, însă o să scriu mai târziu despre asta. Şi de când nu am mai scris, am fost la Tamale şi la Accra. La Tamale am fost pentru un worksop de validare a concluziilor cercetării la care am participat în octombrie-noiembrie. M-a frapat iar slaba de organizare a agendei. Au încercat să îngrămădească într-o singură zi un seminar care trebuia să dureze două zile şi până la ora 5 nu am apucat să terminăm ceea ce era trecut în agendă până la prânz. Asta era luni, 29 aprilie. Apoi, în timpul seminarului, m-au întrebat dacă pot să stau şi a doua zi, pentru încă un atelier despre care nu ştiam nimic. Am rămas, însă, din păcate, nu am prea avut mare lucru de spus în acest atelier. Şi acesta trebuia să dureze doar până la ora 12 sau 1 şi a durat până la 5. Am venit cu motocicletele, împreună cu Nique, duminică, şi am plecat doar miercuri, fiindcă era prea târziu să mai plecăm când s-a terminat ziua de lucru. Bolga e la 180 de kilometri şi la 6 jumate se întunecă. De altfel, în tot timpul anului în Ghana se întunecă între 6:15 şi 6:45, motiv pentru care nici nu se schimbă ora în timpul anului, ca la noi. Fiindcă a plouat, angajaţii de la hotel ne-au mutat motocicletele sub adăpostul de la intrare şi le-au pus aşa de aproape încât păreau că stau îmbrăţişate, aşa că ne-am făcut şi noi o poză îmbrăţişaţi ca ele.

Pentru mine succesul maxim a fost că am ajuns până la Tamale şi înapoi fără să am pană de motor. Primul (şi ultimul) drum lung făcut cu motocicleta prin Ghana la care am scăpat de problemele de la motor. Am avut însă la întoarcere o pană de cauciuc, exact în acelaşi loc unde a avut şi Nique o pană la venire. Pe drumul de întoarcere am fotografiat nişte vulturi cu capul golaş şi minunaţii copaci cu flori roşii, numiţi flamboyant (înflăcărat), care sunt cei mai spectaculoşi în perioada de început a sezonului ploios.

Pe 7 mai am fost invitat să particip la un workshop de dezvoltare a strategiei VSO, la Accra. Am mers cu autobuzul ceva mai repede decât la revelion, de data asta am făcut doar 13 ore. N-am avut loc la picioare fiindcă stăteam pe scaunul din primul rând şi aveam un panou în faţă, iar pe culoar dormea un pasager care nu avea loc pe scaun.

Workshop-ul a fost cel mai bine organizat pe care l-am văzut într-un an întreg în Ghana, cu un facilitator bun şi cu participanţi care vin la timp la lucrări. În plus, am stat la cel mai bun hotel în care am stat în Ghana, Sun Lodge, cu standarde europene şi mic dejun cu croissante, clătite şi brânzeturi, raritate mare în Ghana. Însă cu toate standardele astea bune, nici ei nu aveau cafea filtru, doar obişnuita cafea instant. Seminarul a avut loc de marţi până joi, 7-9 mai, şi apoi am rămas până duminică în Accra, că să văd şi eu ceva mai mult din oraşul prin care fusesem doar când am ajuns în Ghana, dezorientat şi apoi în trecere la sărbătorile “de iarnă”. Am mers cu voluntarii într-o seară la un pub quiz, un concurs “cine ştie câştigă” organizat în cârciumă, foarte popular în Anglia. Grupul nostru a ieşit pe locul 2 şi a câştigat un voucher de 50 de cedi pe care să-l cheltuiască tot acolo în altă zi. Preţurile însă sunt foarte mari. Dacă în Bolga o bere mare, de 625 ml e între 2,5 şi 3,5 cedi, aici am plătit 6 pe o bere mică de 0,33. Iar în seara următoare am fost la karaoke care era organizat într-un spaţiu care în timpul zilei funcţiona ca şi bibliotecă, iar rafturile erau împinse pe margini şi era făcut loc pentru mese. Nu era prea bine organizat DJ-ul şi din grupul nostru au cântat doar două cântece, plus unul cântat de Helen chiar la plecare, pus în grabă de DJ ca să-l ierte că a uitat-o pe dinafară.

În rest, m-am plimbat ceva mai mult prin Accra, mai ales prin zona Adabraka unde era casa voluntarilor la care am stat după ce s-a terminat seminarul. Când am mers să îmi cumpăr biletul de autobuz pentru întoarcere am trecut prin piaţa de la Nkrumah Circle, o zonă denumită după Kwame Nkrumah, liderul care a condus Ghana spre independenţă în 1957. Peste tot, pe trotuare, găseai târgoveţi care vindeau câte ceva.

Am cumpărat un soi de mâncare de care nu mai mâncasem şi care nu există în Bolga. Un bot din boabe de porumb care în mijloc are arahide, învelit în pănuşi de porumb şi fiert aşa. Lângă el, vânzătoarea mi-a dat nişte bucăţele de nucă de cocos. Mi-a plăcut, deşi a fost destul de sec. Pe stradă mulţi cerşetori, mai ales copii mici, întind mâna spre mine şi mă privesc cu ochi rugători, trişti. Îi dau unuia ultima bucată din mâncarea din boabe de porumb şi altora câte o felie din fructul de paw-paw roşu (papaya), pe care îl cumpărasem. După ce mi-am cumpărat biletul, în timp ce mă întorceam spre casă, o tânăra frumuşică, îmbrăcată foarte curat şi care vorbea o engleză bună, intră în vorbă cu mine. Facem cunoştinţă, cred că mi-a spus că vrea să fim prieteni. Asta e destul de comun în Ghana, nu mă miră. Apoi îmi spune că are nevoie de bani ca să cumpere apă la pungă să vândă. Îi dau un cedi, însa îmi spune că îi trebuie mai mult, ca să poată să cumpere şi o cutie frigorifică. I-ar fi trebuit vreo 10 cedi însă nu vreau să-i dau mai mult şi îi spun asta. Continuă să umble cu mine şi mă întreabă unde merg. ÎI spun că nu departe, în Adabraka. Mă întreabă „Should I come with you?” (Să vin cu tine?). Îi spun că nu, aşa că mă salută şi pleacă. Probabil că era o ofertă discretă de servicii sexuale. M-a întristat, era evident o fată destul de educată, curată, care nu găsise altă soluţie de supravieţuire. Asta mi-a adus aminte de o întâmplare de acum vreo 3 săptămâni.

Într-o duminică am fost la piscina de la hotelul de lângă casa noastră. Piscina a devenit foarte repede un loc pentru întâlniri mondene, unde vin tinerii cu bani  din Bolga şi fac paradă cu telefoanele şi tabletele lor şi beau băuturi scumpe. Nu mi-a plăcut, fiindcă erau prea mulţi oameni, iar piscina e foarte mică. Când am plecat, un tânăr a venit lângă mine cu motocicleta şi s-a oferit să mă ducă până acasă. “Mulţumesc, stau chiar după colţ, nu am nevoie.” “Atunci cum să facem să ne întâlnim?” Nu sunt mirat de asta, mulţi ghanezi vor să se împrietenească din senin cu noi şi ne cer numerele de telefon pe stradă. N-aş fi vrut să-i dau numărul meu, fiindcă prevedeam că mă va hărţui cu telefoanele, dar nu am vrut să fiu nepoliticos şi nu am găsit nici o variantă de scăpare. Aşa că după două eschive lipsite de succes, i-am dat fără tragere de inimă numărul meu şi l-am luat pe al lui. Îl cheamă Osman. A început să mă sune de câteva ori pe zi, vrând să ne întâlnim. Luni şi marţi l-am refuzat evocând diverse motive reale sau nu şi aşteptând să obosească să mă mai sune. Miercuri l-am întrebat dacă vrea doar să ne întâlnim prieteneşte la o bere sau vrea să discute ceva anume cu mine. Voia să vorbim ceva anume. Nu prea aveam chef, probabil vrea să-mi ceară bani sau să-mi propună vreo afacere sau cine ştie. Aici dacă eşti alb înseamnă că eşti bogat şi deci poţi să donezi sau să investeşti în ideile localnicilor. Ce altceva să faci cu banii tăi, dacă tot eşti bogat? Dar am înţeles că o să mă sune neobosit până când îl reped sau până când mă întâlnesc cu el. Şi fiind om de treabă, n-am vrut să fiu grosolan, aşa că joi seară i-am zis să vină la Feel at Home, spot-ul (barul) care e aproape de casa noastră. Acolo m-am întâlnit cu Bernard, un voluntar kenyan care stă peste drum de noi, iar mai târziu a apărut şi Osman. După o scurtă discuţie introductivă l-am întrebat ce vrea să vorbim. Mi-a raspuns  confuz că e prima dată când ne vedem, că nu vrea să-mi ceară nimic aşa, din prima, dar că dacă suntem prieteni poate-l ajut vreodată. Sau dacă eu am nevoie de ceva şi nu ştiu unde să găsesc mă poate ajuta el. N-am înţeles nimic, m-am gândit că poate din cauză că e şi Bernard se jenează să spună ce vrea, aşa că am mai vorbit diverse. Am aflat că tocmai şi-a terminat ucenicia de sudor şi plănuieşte să-şi deschidă un atelier. M-am gândit că poate vrea să-mi ceară  bani ca să poată deschide atelierul. L-am mai tras de limbă, iar a treia oară când mi-a repetat povestea, am început să înţeleg: Dacă eu, care nu-s de pe-aici, am nevoie de ceva şi nu ştiu unde să găsesc, atunci el mă poate ajuta. Of, cât sunt de greu de cap. Îmi oferea femei! Prostituate. Aha, zic, deci tu ştii unde se găseşte aşa ceva. “Nu plătesc pentru aşa ceva, n-am plătit niciodată şi nici nu intenţionez, mă decurc gratis”. Dar după ce mai vorbim puţin şi el îi dă nişte lecţii de fra-fra (dialectul local) lui Bernard, mă gândesc că pot să-l întreb despre “industria” lui. Îi spun că nu-s interesat să cumpăr dar sunt curios şi încep să-l întreb despre cum funcţioneză prostituţia în Bolgatanga. Îi zic că m-am mirat că nu am văzut fetele la agăţat pe marginea drumului, cum e la noi. El îmi zice că sunt, dar seara târziu şi nu ştiu eu să le recunosc. Şi în general sunt fete foarte tinere, copile. Îl întreb cât costă şi îmi zice că 5 cedi. Sunt puţin şocat, 5 cedi mi se pare foarte puţin. Cam 2 euro. Dar oamenii lucrează la câmp pentru 8 cedi pe zi, aşa că 5 cedi e probabil o sumă semnificativă, mai ales pentru o fetiţă care nu are nici un fel de venit şi nu primeşte vreodată bani de buzunar de la părinţi.

Când am făcut cercetarea despre calitatea educaţiei am aflat că sunt eleve care se prostituează pentru a avea bani de caiete şi creioane şi alte cheltuieli mărunte la şcoală, fiindcă părinţii nu au să le dea bani şi nu sunt interesaţi să le susţină la şcoală. Prietenul meu Nique mi-a spus că într-un focus grup de la o şcoală unde a fost cu cercetarea, o fată a spus că dacă cere bani acasă părinţii ei îi spun “Go sell your asshole”. Scuzaţi limbajul, e citat. Şi alte fete au confirmat astfel de comportament. Sigur, nu cred că e un comportament general al adulţilor, dar se întâmplă. Ne-am întristat atunci, m-am întristat şi acum, când Osman mi-a zis de preţurile prostituţiei de aici. Mi-am adus însă aminte că anul trecut, când am fost ultima dată cu maşina dinspre Bucureşti spre Cluj am luat o femeie tânără care făcea autostopul, iar apoi mi-am da seama că dacă am luat-o dintr-o parcare şi nu are niciun bagaj, probabil e prostituată. Am întrebat-o şi mi-a răspuns foarte franc că da, asta face şi de altfel îmi spusese să o duc până la o benzinărie din apropiere, alt loc unde caută clienţi. Şi mi-a spus că face sex pentru 50 de lei, unii clienţii se târguiesc aşa că lasă şi la 40, că n-are ce face. Sau sex oral pentru 30 de lei. Aşa că dacă în România sunt asemenea preţuri, de ce să mă mir că în Bolga e 5 cedi. Dar să vă spun continuarea poveştii cu Osman, al cărui număr l-am salvat ulterior în telefon ca Osman Peştele :) Îi zic, bine, dar peste tot pe unde este prostituţie, sunt mai multe nivele de servicii. El îmi zice că da, ştie femei care au locuinţa lor şi te duci la ele, nu agaţă pe stradă. “Şi astea cât costă?”. El începe să-mi spună că depinde, cât îţi poţi permite şi cât eşti de mulţumit. Nu-l prea cred, probabil nu vrea să-mi spună fiindcă i-am zis că nu vreau să plătesc. Dar sunt curios, iar în Ghana nu e ciudat să tragi pe cineva de limbă. Insist, iar el îmi zice până la urmă că îi dai fetei 10-20 de cedi. (1 euro e 2.4 cedi, iar un dolar cam 2 cedi). OK, nu mă las până nu aflu toate segmentele de ofertă. Îl întreb “What is the finest offer în Bolga, the best you can buy?”. Prostituţie de lux, cu alte cuvinte. Şi el îmi spune că are o soră, precizează că e soră de sânge, fiindcă aici toţi îşi zic brother şi sister chiar dacă-s numai prieteni sau consăteni. Ok, deci o vinde pe sora-să şi asta e cea mai bună ofertă pe care o are. “Cât costă?”. Iar începe să-mi spună povestea că depinde de satisfacţie şi de posibilităţi, aşa că îl întreb eu, pornind de la cel mai mare preţ al ofertei anterioare: “20? 30? 40?” şi el îmi răspunde “Nu, nu 40!”. Incredibil. E sora lui, eu sunt alb, deci am bani gârlă, dar 40 de cedi e o sumă pe  care  nici nu poate să o conceapă, aşa că în loc să încerce să îmi ceară cât mai mulţi bani îmi spune că nici vorbă, nu costă atât. Nu ştiu nici acum dacă preţurile sunt chiar atât de mici sau el încerca să subliciteze ca să mă convingă să cumpăr. Oricum, m-a cam şocat discuţia asta. Le-am povestit apoi voluntarilor şi toţi au fost îngroziţi. De sărăcie şi de ieftineală. E trist.

Pe drumul de întoarcere dinspre Accra, din nou 14 ore în autobuz, aerul condiţionat a fost foarte puternic şi acum mă doare gâtul şi am simptome de răceală. În mijlocul Africii. Aşa că mă opresc din scris şi merg să-mi fac un ceai fierbinte.

 

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.