Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ultimele zile în Bolgatanga

Ziua 364, duminică 9 iunie 2013. Mă pregătesc să plec. AMR-ul meu e mai mic de 7 zile acum. Nu sunt trist că plec, poate puţin nostalgic. Am fost însă foarte ocupat în ultima lună, aşa că nu am avut timp să mă gândesc prea mult.

Caroline, o voluntară din Franţa, îmi spune că nu vorbesc şi nu mă port ca cineva gata de plecare. Dar, deşi nu vorbesc despre asta, încep să mă pregătesc, încet, încet şi sunt tot mai conştient că văd oameni şi locuri pentru ultima dată. Sâmbăta trecută am mers pe malul lacului de la Veer Dam, unul din primele locuri pe care le-am vizitat când am venit aici. Am mers singur şi am stat pe o piatră, cu picioarele în apă, bucurându-mă de linişte şi de soare. N-am apucat nici acolo să devin prea nostalgic fiindcă atenţia mi-a fost distrasă de o mulţime de peştişori din lac, care au venit să-mi ciugulească picioarele. Am auzit că sunt spa-uri unde se fac tratamente cu peştişori pentru curăţarea pielii. Probabil e un serviciu foarte scump. Aici e gratis.

Am fotografiat peştişorii şi lacul când am văzut un grup de copii care mergeau înspre baraj. M-au observat şi au schimbat direcţia, venind spre mine.  Aveam chef să fiu singur, aşa că am început să mă încalţ ca să plec. Copiii au venit direct la mine şi au încercat să intre în vorbă, dar nu eram în dispoziţie să fiu prietenos, aşa că le-am zis în puţine cuvinte că plec. Mi-au spus că vor să înoate şi m-au întrebat dacă nu vreau să înot cu ei. Apoi, când au înţeles că plec, mi-au cerut să le dau monedele pe care le am în buzunar. Deşi în ziua aceea eram oarecum sătul să fiu acostat de toată lumea pe strada fiindcă sunt alb, mi-a părut rău că nu am avut monede în buzunar să le dau. În timp ce treceam barajul am întors capul şi i-am văzut plecând de la lac. Nu voiau să înoate, au venit doar să vadă maimuţa albă de aproape :).

Cu o zi înainte mergând cu motocicleta să caut o şcoală pe care trebuia să o vizitez pentru cercetarea mea, am văzut, în sfârşit, una dintre şcolile organizate sub copaci. Auzisem de multe ori despre aceste “School under a tree”, dar nu le văzusem niciodată. Sunt tot mai puţine astfel de şcoli, guvernul a investit mult în construirea de şcoli în ultimii 8 ani. Se pare că vreun sfert din bugetul Ghanei e cheltuit pentru învăţământ. Însă peste 90 % se cheltuieşte pe salarii, aşa că infrastructura e în continuare slabă. Totuşi, văd că şi aici este în curs de construire o şcoală nouă. Până când e gata însă, profesorii stau la o tablă lângă un copac, iar copiii au câteva bănci în care stau şi îi ascultă pe profesori. Dacă plouă, cursurile se opresc şi copiii merg acasă.

Joi am avut o întâlnire de evaluare a plasamentului de un an cu Link Community Development. Au participat colegii mei de la Link şi doi manageri de program de la VSO. Destul de trist, nu am făcut mai nimic din ce era scris în “fişa de post”, iar ceea ce am făcut n-a fost deloc băgat în seamă de LCD. Dar acum îmbrăcăm totul frumos, ca să dea bine în raport. Eric, managerul de proiect, ne spune ce şi-ar fi dorit el să fac eu. Teoretic, ar fi trebuit să avem o întâlnire de evaluare la jumătatea şederii mele aici şi atunci ar fi putut să spună Eric ce vrea, dar în perioada aceea cred că nu m-a contactat nimeni de la VSO timp de vreo 3 luni. Cel mai important lucru pe care l-am făcut, după părerea mea, a fost cercetarea despre disciplina profesorilor în şcoli, care nu avea nicio legătură cu job descriptionul meu. Sper că directorul Inspectoratului Şcolar (GES) şi Bash se vor ţine de promisiune şi vor folosi ceea ce am lăsat în urmă.

Apoi, seara, colegii de la LCD au organizat o cină de adio pentru mine. Au venit toţi colegii de la LCD, inclusiv Lamisi, secretara care a fost concediată de curând. Adevărul e că nu avea de lucru şi chiar când ar fi fost vreun mărunţiş de făcut Sam nu o punea la treabă. La începutul lui mai, în ziua când a fost organizat Educon-ul, conferinţa despre educaţie în district, cu peste 300 de participanţi, Lamisi a aflat despre eveniment doar cu o zi înainte. Fiindcă nimeni nu i-a spus şi nimeni nu i-a dat nimic de lucru pentru pregătiri. În ziua Educon-ului a venit de la Accra şi dr. Kenedy Quaygrain, directorul naţional al organizaţiei, care a adus decizia scrisă de concediere. După 13 ani de muncă la LCD, Lamisi a primit decizia fără nici un cuvânt, într-un plic lăsat pe birou. Sam a întrebat-o în trecere, la sfârşitul conferinţei, dacă a găsit plicul. Ea era pregătită, ştia că asta să se întâmple, iar aşteptările ganezilor legate de comunicare par să fie altele decât la noi. Despărţirea s-a făcut fără nicio ceremonie. Eu am aflat doar neoficial, de la Hassan şi de la Lamisi, dar din motive pe care nu le-am înţeles amândoi mi-a spus că dacă Sam şi Bash nu mi-au zis, să mă prefac în continuare că nu ştiu. Greu de înţeles ganezii pentru noi, care venim din Europa.Dar să revin la cina de despărţire. Au mai venit şi Joachim Faara, directorul GES şi Helen, una dintre voluntarele cele mai vechi de aici. Toată lumea a trebuit să ţină un speech ca să mă laude şi să-şi ia rămas bun. M-au lăudat şi pentru ce am făcut şi pentru ce n-am făcut.

Sam a fost foarte elogios cu mine, a vorbit mai mult şi mai frumos decât la plecarea Leelei, cu care avuseseră un conflict mic legat de muncă şi peste care el nu a putut să treacă. Însă nu am niciun respect pentru el şi cuvintele lui frumoase.  El mi-a spus, când am venit, că are 52 de ani. A pomenit de vreo două ori că ar putea să se pensioneze anticipat, la 55. Acum două săptămâni am fost cu el şi Bash la Salaga, un district aflat departe de Bolga, la peste 300 de kilometri. La un moment dat, aşteptându-l pe Bash, am întors eu maşina şi Sam mi-a spus cum să fac să o bag în marşarier. M-am mirat că ştie să conducă, nu-l văzusem niciodată şi mi-a spus că la 55 de ani vrea să-şi cumpere maşina lui şi pe aceea o va conduce. Însă atât Hassan cât şi Bash mi-au zis că Sam are de fapt peste 55 de ani şi minte legat de vârsta lui. Minciuni gratuite, eu nu aveam nicio influenţă asupra menţinerii lui în jobul pe care nu prea şi-l face, iar Ken, directorul general al organizaţiei, îl cunoaşte demult şi ar trebui să ştie vârsta lui. Însă am fost dezamăgit complet de el când am aflat că i-a promis unei tinere că o ajută să fie angajată ca şi profesor suplinitor prin influenţa lui pe lângă directorul regional al GES, după care i-a sugerat că aşteaptă favoruri sexuale de la ea. Iar fiindcă ea a refuzat, nici el nu a ajutat-o cu nimic. Practicile acestea, din păcate, par foarte frecvente în Ghana. Deci, oricât m-ar lăuda Sam, aş prefera să tacă.

M-am bucurat însă de cuvintele prieteneşti ale celorlalţi colegi, ale lui Helen şi ale directorului GES. Am mâncat, am băut puţin, mi-au făcut cadou o geantă şi o statuie, ambele artizanale, de care m-am bucurat. Apoi am plecat. Vineri ne-am reîntâlnit, însă într-o formaţie mai mică pentru a trage ultimele concluzii legate de recomandările şi paşii de urmat după cercetarea pe care o făcusem.

Sâmbătă am organizat petrecere de adio. Am organizat-o împreună cu Caroline, care e născută chiar în 8 iunie. Ne-am pregătit din timp, am cumpărat băutura de la Paga, la graniţă, unde este un fel de magazin duty free (nu e duty free adevărat, nici nu ar avea rost, taxele de aici pe alcool sunt mici), am luat mâncare şi am cumpărat un porc să-l facem la proţap. Porcul l-am luat de la o colegă a unor voluntari englezi de la altă organizaţie, care făcuseră şi ei un porc în urmă cu vreo lună. De acolo mi-a venit şi ideea, de altfel. Sean, coordonatorul grupului de englezi, un tip trecut de 50 de ani, cu frizura de punkist, a fost bucătar la viaţa lui, aşa că ne-a ajutat cu alegerea porcului şi apoi cu gătitul. Sâmbătă dimineaţa însă, când am mers să luăm porcul, gata tăiat, ne-am trezit cu un porc mult mai mic decât ne aşteptam şi decât vorbise Sean. Însă Sean nu era cu mine şi nu prea mai aveam ce face. Nu am negociat eu, nu puteam să-l pun în încurcătură pe Sean, care încercase să mă ajute, aşa că am plătit 100 de cedi în loc de 90 cât ştiam că e preţul, pentru un porc mai mic decât mă aşteptam. M-am enervat, mi-a trecut şi m-am învăţat minte.

Dacă mai vin în Africa şi fac afaceri de-astea, trebuie să le fac singur. Prietenii mei Kev, Louis şi Sylvester m-au ajutat la pregătiri şi la cumpărături. Acum, Louis îmi zice că trebuia să le spun lor să se ocupe de achiziţia porcului, că pe mine m-au păcălit fiindcă-s alb. Englezii mi-au povestit că ei au luat un porc mai mare şi mai ieftin însă i-a păcălit taximetristul care i-a dus după porc, luându-le 40 de cedi pentru o cursă care ar fi trebuit să fie 15 sau 20. Măcar pe mine m-a dus Kev cu maşina lui. Vineri am mers şi la un atelier de prelucrări metalice unde am comandat un fel de proţap, o bară de oţel cu nişte găuri şi câteva ţepuşe, ca să putem fixa şi învârti porcul. Sean ne povestise că porcul lor a fost făcut pe o bârnă de lemn, nu l-au putut fixa şi s-au chinuit. M-am târguit mult ca să plătesc doar 15 cedi pentru “proţap”, cu promisiunea că voi duce ţeava înapoi după petrecere.

Kev îl cunoştea pe şeful atelierului şi a garantat pentru mine că duc bara înapoi. După petrecere însă, Louis a spus că doreşte el bara, aşa că n-au mai dus-o înapoi. Au zis că i-am plătit oricum destul fierarului. Din punctul meu de vedere, e cuvânt dat şi nerespectat, însă ei nu au nicio problemă cu asta, iar Kev garantase omului pe care-l cunoştea. Petrecerea am făcut-o acasă la Caroline, care are o curte mai mare şi mai nivelată decât la mine acasă. Am pus porcul pe proţap dimineaţa, pe la 10, şi copiii de la casele tradiţionale de pe lângă casa Carolinei au început să vină în curte să vadă ce facem. A trebuit să-i scoatem din curte. Ei nu înţeleg rostul gardului în jurul curţii. Caroline mi-a povestit că de multe ori sâmbăta dimineaţă copiii sar gardul şi vin să-i bată la geam fiindcă vor să-i spele motocicleta şi ea îi plăteşte pentru asta. Însă pe ea o scoate din sărite că deşi poarta e închisă, ei sar gardul. Şi alte dăţi îi găseşte săriţi în curte, unde le mai sare mingea cu care joacă fotbal. Iar din pomişorul de mango pe care îl are în curte nu a apucat să mănânce decât un singur fruct, celelalte le-au luat copii.

Richard, un localnic care e jumătate ghanez jumătate rus, are acasă gelatină pentru cocktailuri, aşa că facem jelly shots colorate pentru musafiri. Eu am ţinut puţin din mangoata pe care am făcut-o de vreo lună jumătate. Am cumpărat nişte fructe de mango puţin trecute. Vânzătoarea nu ştia engleză şi nu înţelegea nicicum de ce vreau să cumpăr fructe stricate, pe care ea le-ar fi dat la găini. A fost o întreagă aventură să o conving că eu vreau să cumpăr acele fructe şi până la urmă mi le-am pus eu într-o pungă şi am întrebat-o cât vrea pe ele. M-am târguit ca să-i dau cu un cedi mai puţin, am mers acasă şi am făcut mangoata. Voluntarii englezi au fost impresionaţi, ei nu ştiu să facă băuturi de casă. La petrecere au venit peste 50 de persoane, unii invitaţi de noi, alţii prieteni ai invitaţilor noştri. Casa are o terasă deasupra verandei. Noi am servit mâncarea şi băutură în verandă.

La un moment dat am observat că tot mai mulţi ghanezi veneau la petrecere şi că băuturile şi mâncarea dispăreau în primul minut după ce le scoteam din casă, însă ştiam că au fost invitaţi vreo 2-3 vecini şi nişte colegi de serviciu de-ai Carolinei, pe care nu-i cunoşteam. După o vreme, Caroline a coborât de pe terasă şi a văzut toţi oamenii aceia şi a explodat de furie. Erau de fapt vecinii ei, oamenii din micuţa comunitate tradiţională în mijlocul căreia e construită casă, care veniseră neinvitaţi la petrecere. Ştiind acum că toţi oamenii ăştia nu erau invitaţi, am încercat să o ajut pe Caroline să-i scoată afară.

O femeie de vreo 60 de ani, îmbrăcată frumos, de sărbătoare, a rămas însă proţăpită în faţa mea, fără să dea nici un pas înapoi, deşi eram cu aproape două capete mai înalt şi aveam o atitudine fermă. M-a întrebat:

- Vreţi să plecăm?

- Da!

- Noi suntem vecinii voştri, stăm în casa asta de lângă gard şi voi vreţi să plecăm?

I-am zis din nou că da, însă am avut la fel de puţin succes. Până la urmă i-am lăsat să rămână în curte, însă i-am spus lui Peter, paznicul de la casa Carolinei, să nu-i mai lase să intre în veranda unde era mâncarea. Nemaiputând să intre, copiii stăteau buluciţi pe grilajul de fier al verandei, lângă masa cu mâncare, încercând să înhaţe ceva din ce a mai rămas. Oricum, mancarea despre care noi am crezut că va fi destulă pentru 50 de oameni dispăruse aproape de tot. Până la urma Lucie, o voluntară franceză din Tamale, colegă cu Caroline, a negociat cu părinţii că le dă mâncarea rămasă, o oală mare cu orez, cu condiţia ca după aceea părinţii să facă în aşa fel încât copiii să plece din curte. Fie fiindcă negocierea a reuşit, fie fiindcă se terminase şi mâncarea şi băutura, localnicii au dispărut. Oricum, am ajuns la concluzia că oamenii din micuţa comunitate nu erau nesimţiţi, ci pur şi simplu era peste puterea lor de înţelegere faptul că noi petreceam şi nu îi voiam şi pe ei acolo. Suntem vecini, trăim împreună, muncim şi ne bucurăm împreună. De ce să vrem să sărbătorim fără ei?

Printre surprizele de la petrecere, doi prieteni, un englez şi o americancă, au pregătit nişte brownies, sau space cakes, prăjiturele de ciocolată cu marihuana. Astea au contribuit la fericirea petrecăreţilor (au fost bine păzite, nu le-am dat localnicilor!), însă la sfârşit, când am plecat spre casele noastre împreună cu Nique, la vreo 2 kilometri depărtare, m-a lovit un val de nostalgie şi sentimentalism, care mă ţine şi azi (duminică). Am terminat mai tot ce-am dorit să fac înainte de plecare, aşa că acum pot să mă gândesc că plec. Azi a plecat şi Caroline, care a fost, după plecarea Leelei cea mai apropiată prietenă. A plecat spre  Accra şi de acolo în Benin şi Togo, aşa că a fost prima prietenă de care m-am despărţit.

Azi după amiază am mai jucat un ultim meci de frisbee. Eu am adus de acasă discurile, am iniţiat şi întreţinut grupul de jucători. Acum le-am predat lui Louis şi lui Sylvester discurile şi leadership-ul grupului. Aşa că azi le-am zis că merg să joc dacă organizează ei meciul şi mă cheamă şi pe mine. Grupul acesta a fost unul din cele mai importante modalităţi ale mele de a socializa cu câţiva dintre localnici. Sigur, ei erau prieteni cu unii sau alţii dintre voluntari, însă la frisbee ne întâlneam săptămânal, ne hotăram dacă mergem seara la spot, la discotecă sau a doua zi la piscină.

E duminică seara, ultima mea duminică în Bolga. M-am hotărât să nu plec mâine, fiindcă nu mi-am făcut încă bagajele şi mai vreau să cumpăr câteva suveniruri. Şi nu are rost să plec aşa de repede, avionul meu spre Europa e doar vineri. Aşa că, obosit după frisbee, mă hotărăsc că nu mai împachetez nimic azi, ci mă culc devreme fiindcă sunt frânt după alergătura din ultimele zile, după chef şi după frisbee.

Marţi o să plec la Accra, unde mă întâlnesc cu Nique şi petrecem împreună ultimele două zile pe care le mai am în Ghana.

 

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

Citiţi aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana.

Citeşte mai jos celelalte articole care alcătuiesc jurnalul unui român în Ghana.