Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Good Bye Bolgatanga, Ghana, Africa!

Ziua 368, joi 13 iunie 2013. Toată ziua de luni am petrecut-o strângând bagaje şi cumpărând suveniruri.

Am luat mărgele tradiţionale ghaneze, curele din piele de piton, alte câteva mărunţişuri. Seara am mai ieşit la o cină cu prietenii mei, voluntari şi localnici, ca să ne mai luăm o dată rămas bun. Marţi dimineaţa am mers cu motocicleta până la Sirigu, fiindcă voiam să mai cumpăr nişte pânze cu decoraţiuni tradiţionale care-i plăcuseră Ralucăi. Şi să-mi iau rămas-bun de la motocicleta mea :)

Tot marţi dimineaţa am mers să cumpăr nişte unt de shea pe care voiam să-l aduc pentru prietenele de acasă. Înainte să plec habar nu aveam de existenţa untului de shea, însă am constatat că majoritatea femeilor din Europa ştiu de existenţa lui.  Shea e un pom cu fructe verzi, care au aspectul asemănător cu nucile verzi, poate ceva mai mari. Pulpa fructului e asemănătoare cu cea de avocado, însă mult mai subţire şi în mijloc este un sâmbure mare, tot asemănător cu cel de avocado, din care se scoate untul de shea. Aş fi vrut să văd cum e procesul de prelucrare, de la sâmburii maro la untul alb gălbui, însă nu am mai avut timp să merg în vreun sat unde femeile au îndeletnicirea asta.

Am văzut o dată, prin noiembrie lângă o casă unde am fost cu echipa de cercetare, două sau trei ligheane cu o pastă maronie, asemănătoare cu ciocolata de casă. Mi-au spus că fac unt de shea, însă nu am văzut întregul proces. Marţi am mers să cumpăr din piaţă pentru acasă. Untul, cu aspectul untului alimentar de la noi, se vinde sub forma unor biluţe de două mărimi. Cele mici costă 10 pesewas, cele mari 20.  Localnicii îl folosesc mai mult la mâncare, însă îşi dau pe piele şi pe păr în timpul harmatanului, când aerul este foarte uscat. Untul de shea natural e un produs extraordinar. Mie nu-mi place să folosesc creme şi grăsimi, însă am folosit de mai multe ori unt de shea pentru iritaţiile care îmi apăreau pe piele din cauza căldurii şi îmi treceau în două-trei zile. Apoi, chiar dacă nu am nici o tentativă de îngrijire a pielii, am constatat că tenul îmi rămâne mai fin. L-am folosit şi pentru calmarea arsurilor solare, a început să-mi placă. Mă gândesc chiar să încerc să import în România, probabil că preţul lui ar fi mult mai mare decât aici, unde femeile asudă măcinându-l şi nu pot să-l vândă, aşa că uneori fructele de shea rămân în copaci.

Femeile pe care le văd au şi nişte boluri, cam de un litru, pline cu unt, care nu e făcut biluţe. Le întreb cât costă acela, gândindu-mă că mi-ar fi mai uşor să-l transport, însă îmi spun că e 8 cedi. Estimez că biluţele sunt de fapt mai ieftine. Nu ştiu dacă au încercat să mă păcălească la preţul bolului fiindcă eram alb, iar biluţele ştia toată lumea cât costă, însă am luat 3 litri de unt cu mai puţin de 8 cedi. Totusi, nu cred că au vrut să mă păcălească. Ghanezii, cum am mai scris, nu au noţiunea unităţilor de măsură. Tot ce se vinde în piaţă se vine la grămăjoară, mai mică sau mai mare, la pungă, mai mică sau mai mare si la bol. De multe ori am avut impresia că preţul pe unitate e de fapt mai mic la cantităţile mai reduse, însă în cazul acesta mi s-a confirmat. Ca să pot transporta untul de shea, care are punctul de topire undeva între 30 şi 40 de grade Celsius şi să nu-mi curgă în bagaj, îl topesc eu şi îl torn în pet-uri de apă minerală. Aşa am aflat volumul de unt pe care l-am cumpărat. Fiindcă piaţa e lângă staţia de autobuz, am mers până la vânzătoarele de unt, le-am dat să-mi umple şi a doua sticlă şi le-am zis despre discordanţa de preţ. Nu-s sigur că au înţeles foarte bine ce le-am explicat, mai ales că una singură vorbea, foarte stricat, engleza.

Luni i-am zis lui Paul că plec. El e proprietarul magazinului de la colţul străzii noastre, cel pe care încercasem să-l învăţ să-şi înregistreze cash-flow-ul zilnic şi pe a cărui fiică am încercat să o învăţ să citească, fiindcă nu ştia deşi mergea la şcoală. Paul a fost foarte drăguţ şi mi-a dat o doză de suc. A vrut să-mi dea o cutie de un litru, însă nu l-am luat fiindcă mi se părea un cadou prea scump. A doua zi mi-am luat rămas bun şi de la Florence, soţia lui Ea mi-a dat o altă doză de suc şi un pacheţel de biscuiţi, să am pe drum. M-a emoţionat prietenia lor şi regretul pe care l-am văzut în ochii lor când i-am anunţat că plec. Din păcate nu m-am mai întâlnit cu Jennet, care e soră cu Florence şi care era cea mai drăguţă şi veselă de fiecare dată când treceam pe la magazin.

Înainte să plec le-am lăsat “cadouri” de rămas bun lui Emanuel, băiatul care venea mereu în casă la noi să ne ajute la curăţenie şi lui Ben, paznicul nostru.

Emanuel si Ben

Emanuel a fost susţinut multă vreme de diverşi voluntari să-şi plătească şcoala privată unde studiază. Acum însă se pare că niciunul dintre voluntarii care au plecat şi cu care a ţinut legătura nu l-a mai ajutat şi e în urmă cu plata pentru două trimestre. Preţul e de 112 cedi pe trimestru, cam 200 de lei, aşa că i-am dat eu banii pentru unul din cele două trimestre. Iar Ben doarme în fiecare noapte în faţa casei noastre şi a fost foarte curajos când a participat la capturarea hoţului ce a furat o motocicletă din vecini. Păzeşte casa aceasta de mai mulţi ani, însă acum eu plec, din august va pleca şi Damien, iar Ben va rămâne fără această slujbă şi fără venitul lunar de 50 de cedi. Aşa că i-am dat şi lui 100 de cedi ca să plătească internatul fiicei lui, care merge la liceu. Pentru anul în curs e plătit, tot noi i-am dat banii, aşa că nu sunt sigur că va ţine banii până la toamnă, când începe noul an şcolar, însă e opţiunea sa dacă va folosi banii la altceva. Oricum, ştiu că îşi susţine copiii la scoală, aşa că dacă va folosi banii la altceva va fi ceva ce îi este urgent şi util.

Înainte de plecare, în timp ce îmi făceam bagajele, Damien, colegul meu de locuinţă, mi-a adus un cadou de despărţire, o statuetă din lemn reprezentând un vânător şi doi peşti sculptaţi în lemn, simbol de fericire în casă. M-a surprins, fiindcă în ultima vreme ne-am răcit destul de tare, fiindcă el a fost absorbit complet în relaţia dificilă pe care o are cu Tina, iubita lui localnică.

L-am chemat pe Osman, un taximetrist care ne dă întotdeauna preţuri corecte, să mă ducă la autobuz. Pe traseul dintre Kumbosco unde am stat eu şi Bolga, este un punct de control al Poliţiei. Poliţistul îi face semn lui Osman să oprească, lângă alt taxi care era deja acolo. Şoferul îmi spune “He wants to disturb me” (vrea să mă deranjeze). Vorbesc între ei în fra-fra şi Osman încearcă să-i strecoare un cedi poliţistului. Acesta îi spune însă să coboare din maşină. ÎI aud vorbind în fra-fra şi nu înţeleg nimic, însă la întoarcere Osman îmi explică: taximetriştii s-au plâns autorităţilor că poliţiştii îi deranjează mereu. Aşa că poliţiştii au decis aşa: nu-i mai “deranjează” pe taximetrişti, însă în zilele de târg (din trei în trei zile), când e mai aglomerat şi sunt mai mulţi clienţi, fiecare taximetrist trebuie să le dea poliţiştilor un cedi. Nu de fiecare dată când trec, ci o dată pe zi. Pur şi simplu un bir neoficial impus de către apărătorii legii. Pe faţă, zâmbitori, fără ascunzişuri. Am mai văzut eu corupţie şi în România, dar nu în felul acesta.

Marţi la ora 1 am plecat din Bolga cu autobuzul firmei OA. Încă 14 ore pe drum. Am ajuns în Accra în toiul nopţii şi m-am dus la hotelul Byblos, unde cazează VSO voluntarii. Am dreptul la o singură noapte de cazare plătită de VSO înainte de plecare, însă Nique este la hotel şi am dormit în cameră cu el. Nique venise în Accra pentru o vizită medicală şi avea şi el cheltuielile acoperite de VSO.

Miercuri am mers la biroul VSO ca să ne facem deconturile pentru transport şi apoi ne-am dus la Kokrobite, la 25 de kilometri de Accra, la plaja de lângă Atlantic unde petrecusem revelionul. Nique a ajuns prima dată la plajă de când a venit în Ghana. Ne-am cazat la Big Milly’s Backyard, unde nu mai găsisem locuri de revelion, într-o căsuţă rotundă cu acoperiş de stuf, asemănătoare cu locuinţele tradiţionale ghaneze.

De cum am ajuns în Kokrobite, încălziţi şi transpiraţi după drumul cu tro-tro (microbuzele uzate care asigură transportul comun aici) şi cu un « shared » taxi, ne-am oprit la primul spot pe care l-am văzut, să bem o bere rece. Spot-ul era aproape gol, însă am văzut trei sau patru clienţi cu aspect de alcoolici. Ca în cele mai ordinare cârciumi de cartier de la noi. Nique mi-a explicat: Acesta este un dive (to dive=a se scufunda). Un cuvânt pe care mi-l mai spusese şi înainte, care reprezintă în engleză o cârciumă ca asta, unde beţivii vin să se scufunde în alcool. Un tip de vreo 60 de ani, mai treaz decât ceilalţi clienţi şi care părea să fie în relaţii de afaceri cu cei de la bar (posibil să fi  fost chiar şeful lor) a intrat în vorbă cu noi într-o engleză destul de corectă în timp ce îşi bea berea, apoi s-a urcat la volanul maşinii lui şi a plecat. Ne-am grăbit şi noi să plecăm, nu doar fiindcă locul nu era cel mai plăcut, ci şi fiindcă eram nerăbdători să ne scăldăm în ocean.

Seara am mers să mâncăm în sat, la un chop-bar de pe marginea drumului. Ne-am luat mâncare la pachet şi o femeie guralivă ne-a chemat să ne aşezăm la spot-ul de peste drum de locul unde am cumpărat de mâncare. Fata care servea era nepoata sau fiica ei şi ne-a adus o masă, ca să putem mânca. Femeia vorbea engleză foarte bine, însă mult prea mult. Era pilită şi voia să-i mai cumpărăm ceva de băut. I-am luat în cele din urmă o băutură ieftină.

M-a întrebat de unde sunt şi când i-am spus de România, a început să vorbească în italiană cu mine. Am crezut iniţial că ştie doar să salute, însă italiana ei era mai bună decât ce îmi aminteam eu de pe vremea când mă uitam la filme pe ReTe Quatro şi Canale Cinque. Apoi ne-am dus să bem ceva la un bar mai răsărit pe care-l observasem. Am luat o sticlă de vin de palmier, palm wine, care se face prin fermentarea sevei dulcege care se scurge din palmieri când sunt tăiaţi. E un produs “de casă”, se vinde în pet-uri de apă minerală.

Doi localnici, rastafarieni, vin să stea cu noi. Se aşează neinvitaţi la masa noastră, însă nu ne deranjează fiindcă fac conversaţie plăcută şi nu ne cer să le cumpărăm băutură. Ne spun despre Monkey Sanctuary, un loc din apropiere unde sunt maimuţe şi ne înţelegem să ne întâlnim dimineaţă să mergem împreună acolo.  Apoi ne întoarcem la barul de la Big Milly’s unde erau puţini clienţi. Destul de repede vin şi se aşează lângă noi două fete de vreo 20-25 de ani. Ne spun că sunt din Liberia, au venit aici în vizită la sora lor, însă ea s-a mutat la Kumasi şi ele şi-au pierdut telefonul în care aveau numărul ei, aşa că nu pot să vorbească cu ea şi acum nu au unde să doarmă. Ne vine să râdem, e evident că povestea e o minciună sfruntată. Vorbim şi glumim cu ele, Nique le ia câte o bere, însă se arată dezamăgite când le spunem că nu pot să “doarmă” la noi. O trag însă de limbă pe Tina, cea care pusese ochii pe mine, ca să aflu cam cât ar fi preţul. Începe spunându-mi de o prietenă de-a ei din Accra căreia un turist sau expat i-a dat 500 de cedi (circa 200 de euro), dar nu s-a culcat cu ea, doar s-au ţinut în braţe... Ha-ha, asta era încă o tentativă, să-mi spună că poate rămâne la noi în cameră doar ca să ne giugiulim. Apoi îmi mai spune câteva poveşti şi în cele din urmă îmi spune preţul ei: 100 de cedi.  Cred însă că de aici ar fi început negocierea, dacă aş fi vrut să plătesc pentru compania ei. Însă faptul că nu mi-a spus un preţ fix din start m-a făcut să cred că poate ceea ce-mi spusese Osman, peştele  care mă abordase în Bolga (nu taximetristul), ar putea fi adevărat: nu plăteşti preţ fix, ci plăteşti cât îţi permiţi şi în funcţie de gradul de satisfacţie. Oricum, văzând că nu vrem să plătim, fetele au găsit repede un amic la care puteau să doarmă. Părea să fie protectorul lor, nu un client. Data trecută când am fost în Kokrobite probabil fiindcă eram cu Raluca şi cu un grup mărişor de voluntare, nu mi s-au făcut astfel de oferte. Însă fetele din grupul nostru erau abordate la fiecare pas de tineri localnici.

Dimineaţă ne-am trezit pe o vreme înnorată şi am ieşit pe plajă. Am văzut pescari localnici trăgând de pe mal un năvod imens. Văzându-ne cum căscam gura, unul dintre pescari ne-a chemat să-i ajutăm la tras năvodul. Am prins de frânghii şi am tras şi noi vreo câteva minute, până a apărut Opa, rastaman-ul cu care trebuia să mergem să vedem maimuţele.

Rastamanii sunt practicanţi ai unui stil de viaţă relaxat, fără obligaţii, paşnic. Au părul împletit în cozi ca şi Bob Marley (a cărui operă o cunosc şi o admiră cu toţii), au întotdeauna marihuana şi sunt dispuşi să o împartă cu oricine. Acum ne-au dus la Monkey Sanctuary unde este un alt rastaman care îngrijeşte locul. Însă fie fiindcă e prea târziu (la 9 dimineaţa), fie fiindcă plouă, maimuţele au plecat deja în pădurea deasă, fiindcă în timpul zilei caută umbra pe partea cealaltă a dealului. Aşa că am dat banii pe taxi, plus o mică donaţie voluntară pentru întreţinerea sanctuarului. Ne-am întors în Kokrobite şi am mâncat pâine cu ou şi câte o cafea sau ceai împreună cu cei doi prieteni ai noştri.

Ne-au dus apoi la un magazin de artizanat al unui prieten şi ne-au oferit să cumpărăm CD-uri cu muzică pe care au compus-o ei. Fiecare avea CD-ul lui. Am luat unul eu şi unul Nique, ca să-i răsplătim că ne-au ghidat. Opa mi-a dat cadou o cutie cu unt de shea îmbunătăţit de el, după reţetă proprie, cu ulei din coajă de portocale care are un miros mai plăcut decât mirosul natural.

Seara ne-am întors în Accra, la Byblos. De data aceasta l-am găzduit eu pe Nique în camera mea, fiindcă eu aveam dreptul la cazare. Vom merge să ne întâlnim cu Sheena, care după ce şi-a terminat stagiul de voluntariat a rămas în Accra ca să lucreze cu o firmă de cercetare. E ultima mea seară în Ghana şi sunt în egală măsură trist că se încheie experienţa asta extraordinară, dar şi încântat că merg acasă. Mi-e dor de ai mei, de Cluj, de mâncarea europeană. Nici nu mai ştiu exact de ce altceva, dar mi-e dor de casă şi mă bucur că mă întorc.

***

Am stat în Ghana un an. Am venit aici fiindcă am vrut să cunosc oameni şi locuri noi, să descopăr lumea şi cultura de aici. Am cunoscut o lume nouă, pe care nu puteam să o văd de acasă, mai simplă şi mai apropiată decât am putea crede, dar mai diferită şi mai magică decât îmi puteam imagina.

Am văzut elefanţi şi hipopotami, am prins de coadă crocodili, am făcut mii de kilometri pe motocicletă, am mâncat mango cules direct din copac şi am băut zeama din nucile de cocos proaspete.

Am văzut oameni diferiţi, uneori bogaţi, de multe ori foarte săraci, însă întotdeauna săritori şi foarte prietenoşi. Mi-am făcut prieteni, europeni sau localnici, pe care deşi îi cunosc puţin, îi simt aproape şi îmi sunt dragi. Am trăit o vară mai lungă de un an, cu ploaie şi verdeaţă, cu secetă şi pământ pârjolit. Mi-am urmat visul de a merge să cunosc lumea şi asta mi-a trezit şi mai mult dorinţa de a călători, de a vedea alte locuri şi alte culturi.

Însă cred că cea mai mare învăţătura după acest an printre africani este că putem trăi fericiţi, dacă facem ceea ce ne place. Dacă nu ne lăsăm pradă capcanelor vieţii moderne. Case mai mari, maşini mai puternice, ceasuri şi stilouri mai scumpe, credite, restricţii impuse de modele sociale şi prejudecăţi... bunuri materiale şi reguli care ne ţin captivi, făcându-ne să ne credem mai bogaţi şi să ne dorim mai mult decât avem nevoie. Oamenii de aici din Africa sunt mai liniştiţi, mai fericiţi, mai vii decât mulţi dintre cei care trăiesc în lumea civilizată. Sunt bucuros şi recunoscător că am avut privilegiul, datorită familiei mele, a colegilor şi oamenilor pe care i-am întâlnit, să am experienţa aceasta.

Încă nu ştiu ce voi face în continuare, cât va dura până când îmi voi găsi o slujbă şi unde va fi aceasta. Mă bucur însă pentru acum, pentru întâlnirea de mâine cu sora mea, pentru întâlnirea de săptămâna viitoare cu tata şi cu iubita mea. Mă bucur de ceea ce trăiesc azi. Şi cred că asta am învăţat mai mult decât înainte, în anul pe care l-am petrecut în Bolgatanga: să apreciez ceea ce am, să mă bucur de tot ce trăiesc.

 

Închei aici jurnalul meu african. Probabil dacă nu aş fi scris pentru RFI m-aş fi oprit demult din scris. Ştiind că trebuie să scriu, văzând că sunt sute de oameni care citesc povestirile mele, am căutat în fiecare zi, în fiecare loc unde am mers, să văd frumosul, deosebitul, noul, pentru a avea ceva interesant de scris. Aşa că vă mulţumesc celor care aţi citit, fie că vă cunosc sau nu, că aţi străbătut un colţ de Africa împreună cu mine, că m-aţi ţinut treaz şi atent, că mi-aţi îmbogăţit aventura de aici. Poate dacă dorinţa mea de a pleca iar în alte lumi necunoscute se va îndeplini, o să scriu şi despre Asia sau America sau alte colţuri ale Africii.

 

 

Click aici pentru galerii foto.

Click aici pentru alte articole din jurnal.

 

Citeşte mai jos aventurile lui Ionuţ, voluntar în Ghana.