Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Cine erau colaboratorii Securităţii?

Cum îşi racola Securitatea informatorii, cine erau şi ce scriau în rapoarte – sunt întrebări care au revenit în atenţia opiniei publice din ce în ce mai des în ultimii ani şi pentru care nu există încă răspunsuri definitive.

O dezbatere pe această temă a fost organizată la Bucureşti de Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

Au căutat răspunsuri istorici, cercetători, dar şi personalităţi publice care au fost urmărite de poliţia politică.

Ofiţeri versus colaboratori

Într-un amfiteatru al Academiei Române, istoricul Alin Mureşan, preşedintele Centrului de Studii în Istorie Contemporană (CSIC), conturează cadrul dezbaterii: „Nu vom părăsi această sală cu sentinţe definitive ori cu pretenţia că am acoperit toate temele pe care am putea să le discutăm. Singurul nostru scop e să promovăm un discurs echilibrat şi pertinent, respingând elementul de senzaţional care însoţeşte adesea subiectul. Încercăm să demonstrăm că aceasta este normalitatea, nu senzaţionalul, nu manipulările politice sau ideologice.

Ascultă varianta audio:

AscultăDownload

Precizările sunt necesare într-o societate care nu-şi prea cunoaşte istoria recentă şi care se apropie de ea adesea superficial, cu patimă şi prejudecăţi. „Fiecare informator a fost creaţia Securităţii, mai exact a unui ofiţer de Securitate. A discuta despre informatori fără a discuta despre ofiţerii care desfăşurau munca cu Agentura, înseamnă a trece sub tăcere jumătate din adevăr şi a trunchia istoria. Cei care alegeau să susţină zi de zi un sistem represiv erau ofiţerii Securităţii; cei care lucrau cu informatorii nu fuseseră forţaţi să colaboreze. Supravegherea cetăţenilor României nu pornea de la colaboratori, ci de la cei care au acceptat să fie braţul înarmat al partidului. Selectarea cadrelor Securităţii nu s-a făcut niciodată sub presiunea ameninţărilor.” – completează Alina Urs, coordonator de programe la CSIC.

Criticul literar Alex Ştefănescu adaugă că fiecare caz ar trebui analizat în context şi în nuanţele lui: „S-a făcut disproporţionat de mult caz de informatori şi nu de cei care au constrâns oamenii să devină informatori. După părerea mea, este revoltător ca despre Ştefan Augustin Doinaş să discutăm cu tot felul de invective şi să-l punem la zid, iar pe Ion Iliescu să îl alegem preşedintele ţării. Iliescu era prim secretar de judeţ la Iaşi. Un prim secretar are raportul Securităţii în fiecare dimineaţă pe birou, apoi are o întrevedere cu şeful Securităţii şi se sfătuieşte cu el. Nu are o fişă de informator, dar cine a fost mai mare colaborator al Securităţii – unul care a lucrat direct cu Securitatea sau unul care a fost constrâns să dea nişte note?“

Conţinutul notelor

Una dintre întrebările dezbaterii: cât de important e conţinutul notelor informative în stabilirea calităţii de informator? „E decisiv” – spune Germina Ngâţ, director al Departamentului de Investigaţii la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Efectele notelor, însă, nu cântăresc în stabilirea calităţii de coloaborator al poliţiei politice. De ce? „Tentativa de furt sau de omor se pedepseşte juridic, chiar dacă nu la fel de grav ca furtul sau omorul. Aşadar, nota în sine şi  nu consecinţele ei sunt luate în calcul“, precizează Germina Nagâţ.

Istoricul Clara Mareş, prezintă şi un exemplu: „Este un caz în care sursa « Udrea » povesteşte despre obiectivul « Scriitorul » că în data X are control la medic. Îl durea capul şi trebuia să îşi facă o encefalogramă. Practic n-a spus nimic grav. Nota biroului de Securitate de la finalul notei informative spune însă aşa: « Aveţi grijă să se lucreze la cabinetul medical, să se ia mulaj după cheie şi să intrăm în casă pentru percheziţie ». Sursa era Eugen Uricaru, iar obiectivul era Nicolae Steinhardt. Sursa se putea disculpa că a dat o informaţie inocentă, dar realitatea ne demonstrează fără drept de apel că nu există aşa ceva.“ Toate notele informative sunt considerate act de colaborare cu Securitatea, aşadar, însă fiecare caz în parte e unic. Există situaţii în care cel racolat se înţelegea cu cel urmărit ce să declare, cum există şi cazuri în care oameni s-au oferit din proprie iniţiativă să-şi pârască la Securitate apropiaţii.

Semnarea angajamentului

Chiar dacă au dat note la Securitate, nu sunt consideraţi informatori cei care aveau sub 16 ani şi cei care au dat declaraţii în timpul unor anchete. Colaboratorii Securităţii erau racolaţi fie prin şantaj sau constrângere, fie prin specularea fidelităţii faţă de partid şi a dorinţei de propăşire, fie prin inventarea unei aşa-numite legende – adică o persoană era convinsă, într-un cadru prietenos, că notele care i se cer sunt nevoi strategice de interes naţional şi că face un bine când acceptă colaborarea.

Între vinovaţi absoluţi de relele comunismului şi iuda absoluţi există multe nuanţe, atrage atenţia scriitorul Dan C. Mihăilescu. Şi lichelele sunt victime, spune el: „Înainte de toate, trebuie să înţelegem că vorbim despre un regim totalitar, în care se controla absolut tot. Orice om era un pic mai isteţ şi risca să coaguleze în jurul lui încă doi-trei, era urmărit. N-a existat DJ, n-a fost om care se ocupa de organizarea unor acţiuni şi întâlniri, n-a fost cadru de conducere – de la director de grădiniţă, până la director de spital sau şef de cimitir – care să nu colaboreze într-un fel sau altul. Nimeni nu era scutit de legătura cu Securitatea, considerată firească, vreme de 50 de ani, pentru oamenii care ocupau aceste poziţii.“ Orice slăbiciune umană a fost speculată de Securitate – de la invidie la carierism. Cei care puteau fi şantajaţi cu ceva erau cei slabi, cei vizaţi de Securitate. Cel mai adesea ei erau şi cei care cedau.

Cine era supravegheat?

Portretul celui urmărit varia de la luptătorii împotriva comunismului până la cei care scriau sau citeau. Chiar şi turnătorii erau supravegheaţi la rândul lor de alţi turnători, astfel încât Securitatea să fie sigură că sunt de bună credinţă. Între cei vizaţi de poliţia politică a fost şi studentul Dan C. Mihăilescu. Eseistul de azi a fost urmărit vreme de 3 ani şi turnat asiduu de colegi, în vreme ce telefonul îi era ascultat. Ce făcea? „Aveam acasă un cenaclu, ca un om proaspăt ieşit din facultate, şi redactam o revistă – Călăreţul nins. Eram un inconştient, habar nu aveam ce înseamnă un samizdat... Ne adunam vreo 20 de prieteni, citeam recenzii şi poezii, beam vodkă şi dansam Led Zeppelin. Asta era tot.“

Urmărit în timpul comunismului era şi Alex Ştefănescu, critic literar. Era un tânăr venit din provincie, care nu ştia ce înseamnă Securitate şi cu ce se ocupă. Încearcă acum să le explice tinerilor din sală cum era cu frica în timpul comunismului : „Am fost uneori întrebat de ce ne era aşa frică de închisoare în timpul comunismului. Păi nu îţi era frică de închisoare. Sau de ce îţi era frică de moarte? Nu îţi era frică nici de moarte. Îţi era frică de ceva nedefinit. Este o frică îngrozitoare, mistică, de nesuportat. Asta era frica din comunism. Puteţi să faceţi o experienţă: spuneţi cuiva că mâine i se va întâmpla ceva îngrozitor, dar nu se ştie ce. Va fi disperat. Este insuportabilă această frică difuză pe care a practicat-o comunismul. A fost un stat al fricii, al fricii neclare. Comunismul e un sistem absurd, iar asta îl face foarte greu de explicat şi de înţeles.”

Ce e în continuare neclar, la 23 de ani după căderea comunismului: câţi colaboratori a avut Securitatea şi câţi au fost urmăriţi, câţi au murit în anchete şi închisori ca urmare a unor note informative. Nu ştim nici câţi ofiţeri de Securitate au existat în România, câţi mai trăiesc sau care au ocupat funcţii publice după 1990. O parte din arhive a fost distrusă, iar altă parte e încă secretă. Din dosarele disponibile, multe nu au fost încă deschise. Cercetarea onestă e singura cale de limpezire a neclarităţilor – încheie Dan C. Mihăilescu : „Eu vreau să judec şi să iert, dar pentru asta am nevoie să ştiu pe cine şi pentru ce. Vreau să cunosc şi să înţeleg acest sistem bestial ca să mă împac cu el“

1839