Volumul – mai puţin obişnuit – bogat în imagini, jocuri şi hărţi, vorbeşte într-un limbaj accesibil copiilor despre meşteşuguri, obiceiuri locale, monumente, sărbători, locuri şi oameni.

Lansarea a avut loc la Librăria Cărtureşti din Bucureşti, în prezenţa unui grup de profesori, artişti, părinţi şi copii. O primă definiţie a manualului oferă Cristina Bogdan, cadru universitar la Facultatea de Litere şi Comunicare: „Primul lucru la care m-am gândit răsfoind acest manual a fost că autoarea ne propune o întâlnire cu o altfel de lume, cu o lume pe care am uitat să o privim, deşi ea este peste tot în jurul nostru. Lucrurile pe care le regăsim în manual, dacă suntem atenţi, le putem vedea în lumea din jur, dar trebuie să ne exersăm privirea. Dacă noi, ca părinţi sau profesori, nu mai ştim să privim în jurul nostru, există riscul ca şi copiii noştri să privească de la început greşit sau să aibă o privire opacă.” Educaţia prin patrimoniu e o încercare de recuperare a memoriei, adaugă ea. Atât copiii, cât şi adulţii au nevoie de asta.

„E important să avem o temelie“

Cum poate fi transmis patrimoniul unui copil? Am întrebat-o pe autoarea manualului, Adriana Scripacriu, istoric de artă: „Eu cred că această preocupare pentru patrimoniu, pentru ceea ce ne leagă de istoria locală, chiar de cea familială, e o coordonată fără de care educaţia nu are rădăcini. Este important să cunoaştem aceste lucruri şi să le avem în suflet, ca să putem avea o temelie”

Soţii Adriana şi Virgil Scripcariu s-au mutat în 2006 într-un fost sat olari de lângă Bucureşti. De atunci, desfăşoară la Piscu o serie de proiecte de promovare a patrimoniului cultural: între altele, au înfiinţat Şcoala Agatonia şi organizează o serie de ateliere de meşteşuguri şi diverse acţiuni culturale pentru copii şi adulţi. La începutul anului, au publicat primul manual şcolar din România despre patrimoniul cultural al judeţului Ilfov. Volumul despre Braşov e avizat de Inspectoratul Şcolar, recomandat de Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul de Etnografie Braşov. Ordinul Arhitecţilor din România și Administrația Fondului Cultural Național au sprijinit apariţia cărţii.

Arhitectul Şerban Sturza explică de ce : „Am avut în sfârşit senzaţia că a intrat patrimoniul în casă. Până acum, am trăit cu senzaţia că patrimoniul pleacă din casă, că îl ia statul... Cărţile acestea – şi în general tot ce se întâmplă în familia Scripcariu – aduc lucrurile unde trebuie să fie. Cred că e un pas foarte important. Ar fi bine să faceţi mulţi copii, pentru că de acum aveţi cu ce să îi educaţi.“

„Dacă e vorba de patrimoniu, e vorba de viaţă"

De ce e nevoie de un manual de patrimoniu pentru copii? S-ar putea să avem o generaţie mai bine conturată şi mai expresivă, dacă la temelia ei sunt carţi din care ei au şansa să înţeleagă mai multe lucruri decât părinţii lor – răspunde Şerban Sturza. Profesoara Dana Papadima, expert educaţional, completează :

„Iată că putem să avem un manual care nu pare deloc vetust. Şi putem influenţa alegerea acestui opţional, în loc de tot felul de trăznăi. Este o punte greu de obţinut şi greu de înţeles dacă nu citeşti manualul, între lumea de acum, cu toate preocupările şi provocările ei, şi încercarea reuşită de a aduce patrimoniul foarte aproape de viaţa de zi cu zi. De acum patrimoniul nu mai e închis într-un muzeu, ci foarte aproape de viaţa noastră.“

La lansare s-a vorbit mult despre tonul volumului, diferit de limbajul anost al manualelor şcolare şi apropiat de al poveştilor bine scrise. Cum se vorbeşte pe limba copiilor despre patrimoniul cultural? Adriana Scripcariu îmi spune că şi-a exersat tonul cu cei 5 copii ai ei şi la şcoala Agatonia, unde predă:

„Vorbind mult cu copiii, am căpătat o pricepere pentru a transmite lucruri care în general sunt explicate complicat. Încerc să le pun într-un limbaj simplu, într-o logică pe care ei o prind repede şi care este de fapt firească. Dacă e vorba de patrimoniu, e vorba de viaţă, iar viaţa e firească şi logică, dacă reuşeşti să pui informaţiile în aceşti termeni.“

Foto (c) Virgil Scripcariu