Copiii României care nu vor să se facă nimic

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

În cele ce urmează, veți afla povestea cu final încă nedecis a unor copii dintr-un sat din Giurgiu, copii care (încă) pot fi salvați. Vom intra în lumea unei comunități care nu se numără printre cele mai sărace ale țării, dar nici printre cele mai înstărite. Am ales-o tocmai pentru a înțelege că lipsa accesului la educație e o problemă în aproape toate comunitățile din mediul rural, nu doar în cătunele din vârful munților sau în satele izolate de romi.

 -----------------------------------------------------------------------------------------------------------

Rezultatele îngrijorătoare ale studiilor de mai sus reprezintă media națională, ridicată evident de situația mai bună de la orașe. Dacă ne uităm, însă, exclusiv înspre ce se întâmplă în mediul rural, imaginea este de-a dreptul alarmantă. Chiar și în satele mai înstărite de la noi, opționalitatea educației devine regulă în multe familii, iar șanselor celor mici să iasă din mizeria în care s-au născut se pierd.

Neînceperea studiilor și abandonul școlar au multe cauze. Poate cea mai importantă dintre ele este faptul că mulți, mult prea mulți părinți din mediul rural nu își trimit copiii la grădiniță. Iar studiile indică efecte pe termen lung: în comunitățile sărace, copiii care nu merg frecvent la grădiniță au cu 30% mai puține șanse să se înscrie la școală decât ceilalți copii.

Cât de important e mersul la grădiniță? ”Mai important decât am crede”, explică Daniela Alexe, președintele Centrului pentru Politici Educaționale, un ONG cu sediul în București: ”Mersul la grădiniță este foarte important și nu ar trebui privit ca o chestiune opțională. Grădinița e un mediu complex în care copilul se dezvoltă armonios, ghidat de un personal specializat. Învață prin jocuri, alături de alți copii, lucruri noi care pleacă de la igena personală până la primele litere și cifre. Acasă e greu să facă asta pentru că parinții, bunicii sau frații mai mari nu au deprinderi pedagogice sau, cum e cazul în mediul rural în special, nu sunt educați aproape deloc. În plus, rata de infracționalitate e mult mai ridicată pentru copiii care nu sunt prinși în sistemul de învățământ. Copiii needucați azi sunt delincvenții de mâine. Se integrează foarte greu pe piața muncii, ajung să lucreze la negru în România sau în alte țări europene, iar nu puțini dintre ei ajung să comită infracțiuni”.

La grădiniță sau la căpșuni?

Comuna Bucșani, județul Giurgiu. Șapte sate nici bogate, nici sărace:  Bucșani (reședința), Anghelești, Goleasca, Obedeni, Podișor, Uiești și Vadu Lat. În total, 3950 de suflete.

Condițiile nu sunt rele: comuna e la 45 de km de București, e situată pe drumul de acces către Capitală, are 6 școli și tot atâtea grădinițe. Totuși, abandonul școlar și absența copiilor de la școală, dar mai ales de la grădiniță sunt un fapt normal în familiile sărace. Din cei 152 de copii de vârstă preșcolară, mai puțin de o treime vin frecvent la grădiniță, iar 40 dintre ei, adică mai mult de un sfert, nici nu sunt înscriși la orele ținute de aproape patru decenii de aceeași educatoare.

Doina Trebe cunoaște bine fiecare familie din sat și pe multe din cele care locuiesc în celelalte 6 sate ale comunei: ”Le-am fost educatoare multor oameni din comună. Îi știu de când erau copii. Le-am predat lor, apoi copiilor și nepoților lor”. În ziua în care ne înlâlnim la grădinița cu sediul în clădirea școlii, programul e pe final. E ora prânzului și cei 10 copii prezenți - din cei 25 câţi are singura grupă - se pregătesc să plece acasă.

”De ce sunt atât de puțini?”.  ”Cam așa vin. Într-o zi bună, cum a fost cea de ieri, când am avut ședință cu părinții, sunt 17-18 copii la clasă. Marea problemă la noi în sat sunt familiile de romi, că ăștia fac copii mulţi. Nu îi trimit deloc la grădiniță pentru că, zic ei, nu au cu ce să îi îmbrace și să îi încalțe. Noi am încercat să îi ajutăm, le-am dat încălțări, haine. Degeaba. I-am întrebat: De ce, mă, nu îi trimiți ca să beneficiezi de tichete (n.r. tichete sociale de care pot beneficia toți copiii din familii defavorizate care vin la grădiniță)? Unii mi-au spus că nu au cu ce să îi îmbrace, alții că nu vor să îi trimită”, povestește resemnată Doina Trebe.

Educatoarea Doina Trebe: 

Neșcolarizarea nu e doar o problemă a familiilor de romi, după cum îmi mărturisește și educatoarea: ”Am două fetițe din sat care veneau împreună la grădiniță. Ieri, o întreb pe una din ele: De ce nu a venit Elena, azi, la grădiniță? Îmi spune că maică-sa a plecat la cules de căpșuni și a luat-o și pe fetiță la muncă; îi mai dă și pentru ea 20 de lei pentru o zi de muncă. Mulți fac așa...”, spune educatoarea. Elena abia a împlinit 4 ani.

Educatoarea Doina Trebe: 

Discuția cu Doina Trebe continuă în biroul directorului școlii, Iulian Pătrășescu, fiul primarului, care e profesor de matematică. El confirmă că unii dintre copii sunt trimiși la muncă cu ziua, iar alții, puțin mai norocoși, sunt lăsați acasă cu bunicii sau frații mai mari în timp ce părinții merg la muncă. Nici unii, nici alții nu mai ajung la școală sau la grădiniță.

”I-am ajutat, i-am chemat la ore, le-am dat haine, ghiozdane”, se laudă directorul. ”Nu avem ce le face, sunt familii-problemă. Spun fie că pur și simplu nu vor să îi trimită la grădiniță, fie că nu au bani. Dar pentru băutură... mereu au!”, remarcă nervos directorul care spune că soarta copiilor din astfel de familii nevoiașe, în special cele de romi, e pecetluită: ”La noi în sat, toată lumea merge la școală și la grădiniță. Restul… sunt cantitate neglijabilă. Și cum să vină la grădiniță sau la școală copiii, când sunt duși la muncă cu ziua? În familiile de romi, adulții stau acasă, iar copiii sunt trimiși la cules de căpșuni sau la cine știe ce munci. Iar iarna, când e gerul mai mare, îi trimit la cerșit în toată comuna. Copiii ăștia vor ajunge infractori până la urmă”.

Directorului școlii de care aparține grădinița din Bucșani, Iulian Pătrășescu: 

Familiile-problemă: Ce vor să se facă copiii mei? Nimic, ce să se facă!?

Familiile Bucșaru, Fieraru și Huțan din Bucșani stau pe la mijlocul satului, gard în gard. Când vii pe strada principală dinspre Podișor, îți sar în ochi pe partea stângă. Electricitate au printr- un cablu conectat la rețeaua satului, apă de la puțul din curte, iar de canalizare sau gaze nici nu poate fi vorba. Educatoarea și directorul școlii m-au sfătuit să ma apropii cu grijă; dacă autoritățile ar afla din presă în ce mizerie trăiesc, le-ar lua probabil copii, iar cu ei s-ar duce și singurul lor venit: cei 84 de lei, alocația fiecărui copil.

Din cele trei familii-problemă, primii cum mergi spre centru sunt Bucșarii, cum îi cunoaște tot satul. Sunt cei mai mulți și cei mai săraci: 6 adulți și 19 copii. Niciunul nu merge la grădiniță, doar unul e la școală: Andreea, în clasa a doua. Vrea să se facă avocată.

”Cum să îi dăm la școală și la grădiniță? Dezbrăcați? Desculți!?” se tânguie Ioana, o femeie pitică, uscată, de 41 de ani și, după cum aflu mai târziu, mamă a opt dintre copiii care umplu bătătura. Țiganul bătrân, Vasile, se uită iscoditor cu singurul ochi bun pe care îl mai are: ”Așa stăm aici din tată în fiu. Nimeni nu ne ajută. Trăim cum putem... Nu filmați în curte!”, strigă Vasile, acompaniat de nevasta la fel de războinică: ”Au mai filmat și alții, ne-au spus că ne ajută. Și nimic, tot săraci și dezbrăcați suntem! Ce vor să se facă copiii mei? Nimic, ce să se facă!?”

Familia Bucșaru: 

Vreo două case mai încolo stă familia Fieraru. Nici ei nu par să aibă o pasiune pentru fotografie, iar doamna Lenuța, mama celor 8 copii ai familiei, îmi spune de la bun început că, dacă vreau sa fotografiez, să vin după ce văruiește, săptămâna viitoare. Lipsa varului pare, însă, ultima problemă a locuinței Fierarilor: casa se vede din stradă printre bălăriile crescute de-un metru în curte, căci gospodăria nu are gard; e o ridicătură de pământ, cu pereții strâmbi, fără ferestre și cu acoperișul spart.

”Vara e bine. Iarna acoperim ușa și geamurile cum putem”, îmi explică Lenuța. După ce îi potolește pe cei doi câini jigăriți care păzesc curtea,  își prezintă micuții: ”Alex are 13 ani, Viorela 8, Cătălin 9, doi gemeni de câte 5 ani din care unul nu vede și nu mai crește. Mai sunt încă doi mai mici. Lipsește Cristina, care are 16 ani și e plecată cu taică-su la sapă”.

Familia Fieraru: 

Lenuța îmi spune și ea că niciunul din copii nu merge la grădiniță sau la școală din aceleași motive: nu are bani pentru îmbrăcăminte, încălțăminte sau rechizite. O întreb dacă primăria sau școala i-a ajutat în vreun fel. ”Niciodată! Nu îmi convine să țin copiii toată ziua în bătătură, dar asta e, ce să fac? Am vrut să îi dau pentru tichetele alea de 50 de lei pe lună, dar cum să îi dau dacă nu au haine, nu au caiete...”

La nouă ani, Cătălin ar fi trebuit să fie în clasa a treia. Nu a mers nicio zi la școală, nu știe să scrie sau să citească. Spune că vrea să fie ”doctor” când o să fie mare.

Vecină cu Fierarii e gospodăria Huțan, puțin mai înstărită. Pereții celor trei case lipite una de alta sunt mai drepți, tencuiți pe ici-colo. Au și uși, ferestre, unele dintre ele din termopan. Explicația vine de la Alina, singurul adult prezent acasă la ora prânzului, când toți ceilalți sunt la cules de căpșuni în Podișor: ”Soțul meu e la muncă în Anglia, ne trimite de acolo bani din când în când. Mai sunt și banii din alocațiile copiilor și cei pe care îi strângem din munca cu ziua”.

Familia Huțan: 

Alina se codește, dar mă lasă până la urmă să arunc o privire în casă. Camerele sunt mici, fiecare cu un pat sau două în care se îngrămădesc laolaltă copii și părinți. ”În patul ăsta dorm eu cu fetele mele două”, îmi spune Alina. ”În paturile astea două dormim noi. 9 frați. Mami și tati dorm pe jos și iarna și vara. Nu e așa frig” îmi spune Claudiu, un baiat de 12 ani, care a renunțat la școală acum vreo 3 ani.

Florin e cel mai mare dintre copiii Huțanilor. Are 15 ani. Pe el îl știu din urmă cu un an, când am vizitat centrul pentru copii al Fundației Scheherazade din sat amenajat în clădirea primăriei, unde micuții primesc o masă caldă și își fac temele după ce termină programul la școală sau la grădiniță. A mai crescut de atunci cam cu o palmă și și-a schimbat freza: castron, în loc de creastă. Ochii îi sunt la fel de ageri.

Îmi spune că merge la școală și că e clasa… a noua. Probabil greșește, ma gândesc, fiindcă acum un an era a cincea. Îmi dau seama că minte, cel mai probabil de rușine, și nu-l corectez. Florin a renunțat iar la școală, aveam să aflu ulterior.

”Copiii needucați de azi sunt infractorii de mâine”, spunea expertul Daniela Alexe. Îmi este milă de Florin.

Tichetul care ar putea schimba destinele a mii de copii

Se mai întâmplă totuși și lucruri bune în sistemul educațional din România. Puține, dar există. Unul din ele, ”tichetul” la care făcea referire educatoarea Doina Trebe, care e rezultatul unuia din puținele programe cu consecințe palpabile în sectorul educațional din ultimii ani. Nu l-au pus la cale autoritățile, ci o organizație neguvernamentală. Încă din 2010, asociaţia OvidiuRo a demarat un program care și-a propus să aducă la grădiniță câți mai mulți copii din familii defavorizate. Au obținut rezultate remarcabile, mii de copii cu nivel ridicat de risc de abandon școlar înscriindu-se şi având frecvenţă la grădiniță. În plus, studiile de impact ulterioare au remarcat rezultate importante privind ratele de înscriere și prevenire a abandonului școlar, dar și efecte benefice asupra prezenței celor înscriși la școală după terminarea grădiniței: în 2014-2015, spre exemplu, comunitățile beneficiare au avut cu până la 25% mai puțini copii de 6 ani cu mai mult de 100 de absențe pe semestru.

Între timp, după cinci ani de eforturi, ”Fiecare Copil în Grădiniţă” a primit recunoașterea Parlamentului și a devenit act normativ. Astfel, începând cu 15 februarie 2016, părinții săraci își pot înscrie copiii la grădiniță, ca beneficiari ai Legii nr. 248/2015, cunoscută și sub numele de Legea Fiecare Copil în Grădiniţă (FCG).

Cum funcționează programul?

Copiii din familiile cu un venit de maximum 284 de lei pe membru de familie (dublul venitului minim garantat pentru o persoană singură) pot fi înscriși în program pentru a beneficia lunar de tichete sociale de 50 de lei. Singura condiție ce trebuie îndeplinită este prezența: să nu lipsească de la grădiniţă. Nu sunt bani în mână, ci tichete ce pot fi folosite pentru achiziţionarea de alimente, produse de igienă, îmbrăcăminte şi rechizite. Tichetele sociale condiționate de prezența copiilor la grădiniță s-au dovedit până acum a fi un instrument extrem de eficient pentru a motiva părinții foarte săraci și de multe ori analfabeți funcțional - care au, în medie, 4 ani de școală - să își ducă copiii la grădiniță în fiecare zi.

În prezent, se estimează că, la nivel național, aproximativ 67.000 de copii erau declarați eligibili pentru a beneficia de legea 248/2015. Dintre aceștia, în luna mai (ultima pentru care există o statistică) peste 35.400 copii au primit tichetele sociale, fiind înregistrată o creștere constantă a prezenței : 56% în luna mai, față de 54% în aprilie. Conform OvidiuRo, un prim efect raportat de majoritatea autorităților locale este creșterea ratei de prezență la grădiniță față de perioada ante-proiect.

Funcționează FCG în Bucșani? Cine câștigă bătălia dintre carte și căpșună?

În Bucșani, din cei 112 copii de la cele șase grădinițe ale comunei, aproape jumătate (53) au fost înscriși de părinți pentru a beneficia de tichetele sociale. De atunci, cum spune educatoarea Doina Trebe, prezența a crescut simțitor pentru mulți dintre micuți, iar în primele 3 luni de funcționare peste 90% din copii au primit tichetele sociale. În plus, educatoarea și asistentul social al comunei, Victorița Burcea, spun că au speranțe ca, din următorul an școlar, să aducă și mai mulți copii la grădiniță.

Asistentul social al comunei, Victorița Burcea: 

Școala și grădinița nu se înțeleg, însă, deloc bine cu muncile sezoniere, iar, începând cu luna mai, de când a început culesul căpșunilor și prăşitul buruienilor, prezența a început să scadă din nou. ”Pentru luna mai, nu avem cifrele finale, dar, din statistica de până acum, cel puțin o treime din cei care au luat tichete în primele 3 luni din program nu vor mai îndeplini criteriul frecvenței pentru a primi banii prevăzuți de lege. De cele mai multe ori, copiii rămân acasă pentru că părinții pleacă la muncă de la prima rază de lumină și nu mai are cine să se ocupe de ei. În unele cazuri, nici copiii mai mari nu mai merg la școală pentru că trebuie să aibă grijă de cei mici. Iar asta se întâmplă chiar pe final de an, când se încheie situația școlară...”, spune Victorița Burcea.

Familii ca Bucșaru, Fieraru și Huțan din satul Bucșani sunt în aproape fiecare din celelalte 6 sate ale comunei Bucșani și în alte sute din țară. Autoritățile locale - educatorea, directorul școlii, asistentul social – spun că nu sunt speranțe pentru odraslele acestor oameni, spun că au încercat totul fără succes. Iar omenii strigă, la rândul lor, că nimeni nu îi ajută. De pierdut au copiii, care nu mai merg la grădiniță și, apoi, la școală pentru că nu au haine sau rechizite, pentru că trebuie să aibă grijă de frații mai mici sau pur și simplu pentru că nimeni nu le-a explicat că educația e singura șansă pe care o au de a ieși din mizerie.

Adevărul e că mai nimeni nu dă doi bani pe ei. Sunt ”cantitate neglijabilă”, cum spune directorul școlii din comuna Bucșani. O cantitate neglijabilă de vreo 25-30% din total.

Material realizat în cadrul Burselor de Jurnalism Civic, în memoria Oanei Livadariu, ediția 2016. Bursele sunt oferite de Asociația OvidiuRo și The Alex Fund în scopul informării publicului cu privire la necesitatea accesului la educația preșcolară pentru cei mai săraci copii din România.

Numele unor persoane au fost modificate pentru protejarea identității.