Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un zid. 300. Și mii de lucrători palestinieni cu dureri de spate (reportaj RFI)

După Arabia Saudită și Israel, președintele american Donald Trump ajunge marți și în Cisiordania, la Betleem. Autoritățile politice palestiniene au așteptări uriașe de la această vizită: se vorbește de un anunț important, chiar de o înțelegere asupra Ierusalimului (revendicat atât de israelieni cât și de palestinieni) și implicit de deblocarea negocierilor de pace. Pe Malul de Vest însă oamenii de rând pare că și-au pierdut speranța. Printre ei și miile de lucrători palestinieni care au permise și locuri de muncă în Israel. În puterea nopți, mii de oameni stau  ore în șir la coadă pentru a putea trece de Punctul de Control 300,  de zidul ce desparte orașul de teritoriile israeliene. Pentru ei, vizita lui Donald Trump nu înseamnă mare lucru.

 

La Punctul de Control 300 decorul e suprarealist: la baza zidului de beton desenat cu graffiti-uri se cască două culoare separate de grilaje de metal. Și de multe gunoaie, pe laterale. Prima impresie: o cușcă uriașă.  E întuneric încă și se aud pași grăbiți: de după colț, din beznă  apar chipuri  încruntate. Cum fac colțul, cum o iau la fugă și intră în Zid. Le e frică să nu se aglomereze. 

Se aglomerează îndată, îmi spune.

Cum te cheamă? întreb în sfârșit.

Khaled, îmi răspunde. 

Khaled are mâini groase și se vede de la o poștă că e un om muncit. Lucrează în construcții. 
În jumătate de oră se va merge umăr la umăr, explică. E atât de îngust, încât nu cred că încap mai mult de trei oameni deodată. 

De unde știi engleză atât de bine, întreb. Khaled se entuziasmează și începe să-mi spună povestea lui:

Am învățat la școală un pic de engleză. Apoi am lucrat în hoteluri, am întâlnit mulți străini și am prins de la ei. Nu vorbesc foarte bine, dar e ok. Mă descurc. Voi, românii, nu prea știți engleză.  (râde) 
Într-o zi normală, durează cam două ore să treci. La întoarcere e mai ușor. Trebuie să mă trezesc la patru. 
Aici totul e foarte scump. În Israel se câștigă cel puțin dublu, 1.500 de dolari cel puțin. 

În Israel, Khaled câștigă 80 de dolari pe zi. Lucrează cinci zile pe săptămână și tot are probleme pentru că e singurul care aduce bani în casă:

Am o familie mare. Am două fete la facultate. Învățământul e foarte scump aici. Am și trei băieți, tot la școală. Facultatea costă 850 de dolari pe lună, pentru amândouă fetele. Cu restul încercăm să trăim. Totul e foarte-foarte scump.
De ce crezi că e așa de scump? 
Cine știe? Pe Malul de Vest ajung lucruri. Dar la prețurile din Israel. Prețuri mari, nu e ca în România. 
Khaled, la ce te gândești în fiecare dimineață, când vii aiciAm un sentiment rău, normal. Mă întreb de ce trebuie să trec prin asta. Trebuie să mă trezesc cu două ore mai devreme. Mai ales că nu știi niciodată dacă treci ușor sau greu. Mă gândesc că nicăieri în lume nu mai e ala. Că palestinienii trebuie să treacă prin calvarul ăsta.  Mă simt tratat ca și acum aș fi un CEVA, un om inferior. 

E puțin peste 5 dimineața și locul deja s-a aglomerat. Intrăm în mulțime. Cafea, Cafea, cafea, strigă un vânzător ambulant care le dă doritorilor pahare din plastic prin grilaj. 
Sunt trei pași pe care trebuie să-i parcurgem: traseul până sus, verificarea lucrurilor pe care le ai la tine și a actelor.
Oamenii se uită ciudat la mine. Îl rog pe Khaled să le pună niște întrebări. Nimeni nu vrea însă să vorbească. Le e frică: 

Ei știu că dacă vorbesc cu tine, cu presa internațională, despre ce se întâmplă la acest punct de control, le iau permisele de lucru. Le e frică. Au tot dreptul să nu vorbească!

Insist că sunt de la radio, că nu filmez și că nu am cum să le înregistrez chipurile. 

A spus că merge la război, nu la muncă. Adică aici, pe culoarul ăsta, e ca la război. 

Unii se plâng că angajatorii de după zid îi folosesc și de multe ori nu le mai dau banii.  Sunt și lucrători care au permisiunea de a-și căuta de muncă, dar nu găsesc. Ușor-ușor, Khaled devine reporter. El pune întrebările și îmi oferă răspunsurile:

A spus că azi are de lucru. Dar de multe ori așteptă să-l ia cineva la treabă . Nu vine nimeni, Stă două trei ore și se întoarce acasă.  Spune că se întâmplă și să-l ia la muncă și să-i promită bani și că-l aduc cu mașina înapoi aici. Muncește o zi întreagă, iar seara îl abandonează și se întoarce acasă cu mâna goală. 

Un muncitor palestinian îl întreabă pe Khaled dacă pot să-i ajut să treacă mai repede de punctul de control. Khaled le spune că nu. Ceilalți se uită dezamăgiți la mine. Cel care a întrebat dacă le pot ușura dimineața zâmbește însă și îl roagă pe Khaled să-mi spună că știa și că nici Trump nu îi poate ajuta cu ceva:

Știm că nu ne poate ajuta nimeni. Așa e de ani de zile. Trump ar ști ce se întâmplă cu adevărat doar dacă ar veni aici, să treacă odată cu noi prin filtrele de securitate. Și tot n-ar face nimic. 

Am ajuns la turnicheții de sus. E pasul doi.
După porțile de metal, lucrurile trebuie trecute prin scanner. Soldații israelieni nu sunt la vedere. Supraveghează controlul din niște cabine blindate. Lui Khaled îi este frică.  Mă  roagă să nu mai vorbesc cu el, să ne prefacem că nu ne cunoaștem. Lucrurile se pun în tăvi similare cu cele din aeroporturi. Dacă scannerul semnalizează, atunci e întors întregul grup de nouă-zece persoane, inclusiv cei care au apucat deja să treacă. O voce robotizată răsună dintr-un difuzor. Palestinienii își pregătesc documentele pentru control . Prin geamurile mari de sus se vede lumina zilei. Ies. Mă așteaptă deja Khaled, vădit ușurat:

Suntem ca vacile, când le pui la coadă și le duci dimineața la muls. (râde)  E mereu plin și trebuie să dai din coate. Mă doare spatele. Tu ai trecut o singură dată, noi o facem de ani de zile.  Pe majoritatea lucrătorilor palestinieni îi doare spatele, să știi. 

Ascultă AICI Reportajul RFI la punctul de control 300: