Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un secol de la Marele Război. Episodul 7: Întâia noapte de război

convoi_al_armatei_romane_din_marelel_razboi.jpg

Imagine cu un convoi din cadrul armatei române, în timpul unei campanii din Primul Război Mondial
Image source: 
Prisma / UIG / Getty Images / Guliver

În 14 /27 august 1914 România declară război Austro-Ungariei iar a doua zi - 15 august, de Sfânta Marie după calendarul iulian, 28 august după cel gregorian pe care îl folosim azi – primele unităţi româneşti traversează Carpaţii prin mai multe puncte de frontieră.

Înainte de a merge mai departe trebuie să întârziem puţin asupra unui alt aspect stategic. În cursul negocierilor lui Brătianu cu aliaţii, francezii preconizaseră o ofensivă românească pe Dunăre, împotriva Bulgariei, urmând ca aceasta să fie atacată în acelaşi timp în sud de către armatele franco-britanice staţionate la Salonic sub comandamentul generalului Sarail. În mod logic, frontiera de nord ar fi fost mai degrabă propice unei defensive, datorită apărării naturale constituite de Carpaţi.

Brătianu nu va accepta însă nici în ruptul capului această idee, argumentând că opinia publică şi soldaţii n-ar fi înţeles de ce îi atacăm pe bulgari când obiectivul nostru este acela de a-i elibera pe fraţii din Transilvania. Aliaţii s-au lăsat convinşi, mai ales că pentru militarii ruşi, România nu putea fi apărată decât pe Siret, pe scurta linie dintre curbura Carpaţilor şi cotul Dunării.

Neagu Djuvara apreciază că situaţia noastră era cât se poate de periculoasă :



Vedeţi aşadar că în ciuda precauţiilor pe care Brătianu încercase să le ia, conjunctura face ca momentul şi modul în care România s-a decis să atace puteau să îi fie fatale ; de altfel o să vedem în memoriile prim-ministrului britanic, Lloyd George, că aliaţii erau conştienţi de acest lucru :



Iată dar primele zile de război, când totul pare să se întoarcă împotriva noastră. Românilor li se promisese că generalul Sarail va ataca de la sud, dar atacul întârzia în timp ce armata română era masacrată.

Nu ştiu cum se întâmplă în familiile voastre, dar eu îmi aduc aminte din copilărie poveştile bunicului meu, pe care le auzise de la tatăl lui, cu tristă jelanie : O, Sarail, Sarail, Sarail, noi murim, şi tu tot stai !...Realitatea este însă că Sarail nu se putea mişca de la Salonic. Iar mica noastră Românie s-a trezit singură, încleştată din toate părţile…