Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Un secol de la Marele Război. Episodul 9: Căderea Bucureştiului

soldati_romani_in_bucuresti.jpg

Soldaţi români în Bucureşti, primul război mondial
Image source: 
ProTv

Armata română care trecuse Carpaţii este prinsă în cleşte : la nord de trupele lui Falkenheim, la sud de trupele conduse de Mekensen. Timp de 5 săptămâni, tentativele trupelor germane de a pătrunde prin trecători în Moldova şi Valahia eşuează.

Prima străpungere are loc totuşi mai la vest, prin Valea Jiului, după săptămâni de lupte crâncene. Guvernul român trimite apeluri disperate comandantului şef al armatei ruse, generalul Alexeev, încă din 11 octombrie. Răspunsul vine abia în 17 octombrie, cu promisiunea de a trimite 4 corpuri de armată în Moldova, ceea ce permite armatei române să retragă câteva unităţi din Nord pentru a le aduce să apere Bucureştiul.

Generalul Berthelot, despre care vom vorbi cu altă ocazie, va spune mai târziu că nu a înţeles refuzul ruşilor de a împiedica înfrângerea României.
Totuşi, retragerea armatei române se va face pas cu pas în speranţa, de fiecare dată, de a-i opri pe nemţi  fie pe Olt, fie pe Argeş.

Străpungerea germană de-a lungul Jiului nu va fi definitivă decât pe 11 noiembrie, la aproape trei luni de la începutul ostilităţilor. Episoade dramatice s-au petrecut în acest timp. Mai întâi, moartea generalului Dragalina, extrem de popular printre soldaţi. Au existat şi scene de un eroism anacronic, ca cel de la Robăneşti, unde un escadron de cavalerie a pierit sub focul inamic până la unul. Sal cel al unei divizii rupte de restul armatei, dincolo de Valea Jiului, croindu-şi drum în spatele liniilor inamice timp de trei săptămâni de lupte în încercarea de a trece Oltul. Împiedicat de o creştere subită a apelor, comandantul, colonelul Demetriad, a trebuit până la urmă să se predea. În semn de respect pentru bravura sa, Falkenhein i-a permis să îşi păstreze sabia pe toată perioada captivităţii.

În acest timp Dobrogea a fost ocupată iar la 24 noiembrie Mackensen a trecut Dunărea cu un corp de armată germano Bulgar. Aşa se face că la 27 noiembrie, trei armate convergeau în arc de cerc spre Bucureşti, de la nord, de la vest şi dinspre sud. Ministrul franţei la Bucureşti, contele de Saint Aulaire, nota în memoriile sale :



Bucureştiul este evacuat, regele şi guvernul se retrag la Iaşi. Ludendorff scria mai târziu : « Nu ne putem explica motivele pentru care Ruşii au lăsat România să fie bătută, lăsând-o să lupte singură : ruşii ar fi putut foarte bine să ia parte la luptele din Vallahia. Acest singur fapt ne-a adus victoria ».

Populaţia, panicată, a luat drumul bejeniei. În prag de iarnă, pe drumurile inundate şi desfundate fuga civililor a provocat un exod lamentabil. IGDuca scria în memoriile sale :” Spectacolul drumurilor era indescriptibil.: bărbaţi, femei, copii, bolnăvi, bătrâni, răniţi, pe jos, în maşini, în căruţe, călare avansau prin ploaie, prin vânt, prin frig, prin zăpadă. Cei care nu mai puteau avansa cădeau de-a lungul drumului epuizaţi şi înfometaţi. Alţii mureau pe mărginea şoselei iar corpurile descompuse deveneau prada corbilor”…
Este de mirare că în mijlocul unei asemenea debandade , armata a putut da încă trei bătălii, în timpul unei retrageri care a durat trei săptămâni înainte ca frontul să se stabilească în Sudul Moldovei., de-a lungul liniei Focsani - Nămoloasa -  Galaţi, unde ruşii trimiseseră, în sfârşit, câteva corpuri de armată.
Adresându-se Parlamentului, în decembrie 1916, Brătianu va spune despre această retragere :



Este însă momentul în care România va începe să se ridice. Iată o scurtă trecere în revistă despre ceea ce va urma, făcută de Neagu Djuvara, şi despre care vom vorbi pe larg cu un alt prilej:



Un secol de la Marele Război. Episodul 9
2404