(FOTO) Oradea, bijuteria Vestului, în care timpul se scurge altfel

Timpul pare să se scurgă altfel în Oradea. Primul lucru care-ţi atrage atenţia în cochetul oraş de pe Crişul Repede este liniştea. Pe străzi circulă puţine maşini, iar şoferii par să nu se grăbească nicăieri.

Piaţa Unirii din Oradea, vedere din turnul Primăriei (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

M-a derutat puţin amplasarea unor treceri de pietoni care nu păreau să aibă o continuitate logică, dar asta s-a compensat cu faptul că şoferii sunt mult mai calmi decât în Bucureşti. Mi s-a părut tare ciudat să văd că şoferii ne lăsau pe mine, pe soţia mea şi pe prietena noastră să traversăm, fără să oprească brusc, fără scârţâieli de roţi, fără claxoane insistente şi fără mâini fluturate nervos în aer. De fapt, dacă am auzit două-trei claxoane tot week-end-ul e mare lucru.

Palatul Stern din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Pe stradă, în magazine, în cafenele şi restaurante se vorbeşte mai mult în limba maghiară. Totuşi, dacă întrebi pe cineva cum ajungi undeva anume, îţi răspunde calm şi amabil într-o română cu accent. Delicios a fost un tânăr pe care l-am întrebat cum ajungem la o sinagogă. S-a încurcat în explicaţii, dar până la urmă a scos-o la capăt: “Tot înainte, treceţi podul, apoi faceţi la stânga… sau la dreapta, după care iar înainte, apoi la stânga… sau la dreapta. Sau puteţi s-o luaţi pe strada asta, tot înainte şi la stânga”.

Sinagoga Ortodoxă din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Trotuarele din Oradea nu arată ca în Vestul Europei. Sunt denivelate şi crăpate, ca-n Bucureşti. Poate cu ceva mai puţine capcane. Mizerie de la câini am văzut într-un singur loc, în care am şi călcat de altfel. Maidanezi am văzut. Doi. În centru.

Grand Hotel Astoria din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Arhitectura oraşului e surprinzător de frumoasă: palate în stil baroc, neo-renascentist, secession, eclectic, unele cu motive populare ungureşti, predomină verdele pal, bejul şi cărămiziul, multe biserici, catedrale, vile, case vechi de sute de ani, cu statui, coloane, arcade, basoreliefuri şi alte decoraţiuni care te fac să regreţi că nu ai la tine o baterie portabilă pentru telefonul mobil, epuizat de la atâtea poze. Multe clădiri sunt renovate, altele în curs de.

Palatul Vulturul Negru din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

În Oradea, oriunde întorci capul, vezi un turn de biserică catolică, ortodoxă sau protestantă. Interiorul lor e impresionant, când ieşi din ele ai impresia că ai vizitat o catedrală din Praga, Varşovia sau Budapesta. Iar cine le-a văzut şi pe acestea ştie ce spune.

Bazilica Romano-Catolică din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

M-a surprins oarecum neplăcut că pe Calea Republicii, un fel de Lipscani al oraşului Oradea, o arteră semipietonală superbă, cu palate impozante şi viluţe cochete, cu greu găseşti un restaurant. Spre deosebire de strada Lipscani, unde ai bistrouri, cafenele şi baruri din doi în doi metri, pe Calea Republicii din Oradea nu am găsit mai mult de cinci-şase localuri. Ce-i drept, spaţiul degajat ne-a permis să admirăm în tihnă casele vechi amplasate de o parte şi de alta a aleii, spre deosebire de Lipscani, unde eşti “agresat” de zecile de terase instalate fără nici o logică şi “agresat” de angajatele barurilor, care te invită bilingv (în română şi în engleză) în cârciumioarele înşirate de-a lungul străzii.

Casă din Oradea (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Altfel, vineri şi sâmbătă seara, în zona pietonală din Oradea nu prea vezi oameni pe stradă. Localnicii şi turiştii stau cuminţi în cafenele şi restaurante, unde chelnerii, băieţi şi fete, îţi vorbesc prietenos şi te tutuiesc, ca şi cum ai fi de-al casei.

Cât despre taximetrişti, nici primul, nici al doilea cu care am mers nu au înjurat vreun trecător neatent şi nici n-au claxonat agresiv vreun şofer aiurit. O privire încruntată a fost suficientă…

Piaţa Unirii din Oradea, seara (Foto: RFI/Cosmin Ruscior)

Întreaga experienţă ar fi fost perfectă, dacă la final, angajaţii de la securitatea aeroportului din Oradea, mic cam cât un supermarket, nu i-ar fi pus pe toţi pasagerii cursei spre Bucureşti să se descalţe. Am defilat în ciorapi prin filtrul de metale, ţinându-mi cu o mână blugii, care cădeau de pe mine (scosesem şi cureaua de la pantaloni, evident).

Un alt detaliu neobişnuit: bărbatul de vreo 60 de ani care ne-a dat boarding pass-ul a fost acelaşi care a venit apoi să ni-l verifice. După care ne-a însoţit şi în autobuzul ce rula pe pista aeroportului. Noi ne întrebam puţin agitaţi dacă nu cumva tot el o fi şi pilotul avionului...