Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Radu Preda, președinte IICMR: Plângerea privind Orfelinatul Groazei, o datorie împlinită târziu

orfelinatul_groazei.jpg

Image source: 
Facebook / Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc a sesizat penal Parchetul General cu privire la ororile la care au fost supuşi copiii internaţi la Spitalul de copii neuropsihici Siret. Reprezentanţii IICCMER au descoperit că în perioada ianuarie 1980 – decembrie 1989, 340 de copii au murit în Orfelinatul Groazei.

Conducerea orfelinatului și angajații sunt acuzați de tratamente neomenoase aplicate în timpul regimului comunist copiilor aflaţi în Spitalul pentru copii neuropsihici cronici Siret.

Este vorba despre o crimă sistematică și sistemică, spune la RFI Radu Preda, președinte IICMR, care explică de ce este foarte important ca vinovații să răspundă pentru faptele lor:

Radu Preda: Această sesizare este un fel de arheologie recentă. Noi am luat toate documentele de la fostul cămin spital Siret, de la primărie, de la Ministerul Sănătății. Este o identificare nu foarte simplă, dar în același timp la îndemână. Eu nu încetez să mă mir cum de timp de aproape 30 de ani nicio autoritate de stat nu s-a autosesizat, în condițiile în care mărturii despre situația mai mult decât jalnică în care au fost puși copiii au existat. S-au făcut reportaje, s-a scris, s-a filmat chiar imediat după `90. Până la urmă, este o datorie împlinită nu foarte târziu, dar târziu față de momentul la care s-au comis aceste atrocități.

Reporter: Cine ar fi vinovații, în opinia dumneavoastră?

R.P: Lucrurile sunt foarte clare. Nu am niciun fel de dubiu. În primul rând, cei care au condus aceste centre. Nu sunt puține. Au fost aproape 30 în toată țara. Și personalul (e vinovat). S-a furat mâncare, copiii au fost batjocoriți. Avem toate elementele unor crime premeditate pentru care există oameni concreți care trebui să plătească.

Rep: Faptele nu intră la culpă medicală? Cum vedeți dumneavoastră?

R.P: Nu este culpă medicală. Este vorba despre crime care au avut loc în mod sistematic prin refuzarea tratamentului medical. Nu este vorba doar de malpraxis clasic. Este foarte limpede că cei în cauză au comis cu premeditare ceea ce s-a întâmplat. I-au înfometat pe copii, nu i-au îngrijit nici igienic, iar de medicamente nu mai vorbim. S-a furat pe capete, mai cu seamă în anii `80, care au fost ani de lipsuri majore pentru populația României, în general, dar mai cu seamă pentru aceste categorii oricum defavorizate și lăsate să piară.

Rep: Am să vă rog să le povestiți puțin ascultătorilor ce se întâmpla în acel orfelinat al groazei.

R.P: Se întâmplau lucruri sinistre. Erau copii cu vârste între un an și 18 ani, până în adolescență, care erau ținuți în paturi insalubre, legați, care nu aveau asistență medicală, nici igienică. Asistența medicală era aproape inexistentă. Practic, duceau o viață de animale. Astăzi am putea spune asta cu groază pentru că nu îi putem considera ca fiind niște animale. Însă, pentru regim, acești copii erau rebuturi. Conform ideologiei comuniste acești oameni nu trebuiau să existe. Numai că politica pro natalistă a regimului Ceaușescu a încurajat nașterea cantitativă a unor oameni care, născându-se cu defecte de tot felul, au ajuns să fie surplusul nedorit al regimului. De aici și toată atitudinea față de ei. Realmente, au fost tratați ca vitele. Îmi cer scuze pentru această comparație. Este tulburător și revoltăror modul în care regimul comunist s-a raportat la acești oameni din toate județele României. Și să nu uităm că nu toți aveau deficiențe majore. În condițiile în care toate orfelinatele erau pline, o bună parte dintre copiii nedoriți și abandonați în maternități erau internați în aceste cămine spital din lipsă de spațiu. Putem vorbi și despre destinele frânte ale unor copii foarte normali, în regulă. Chiar și la 30 de ani de la căderea regimului trebuie să lămurim lucrurile și trebuie să învățăm o dată că nicio faptă de o asemenea anvergură nu rămâne nepedepsită. În plus, trebuie să învățăm ceva pentru practica actuală a centrelor care se dedică ocrotirii acestor oameni care nu au, de regulă, avocați din oficiu.

Rep: Credeți că în acest moment, în România, nu se mai întâmplă? Poate nu au această amploare, dar comparativ cu ce a fost și ce este, diferențele sunt mari?

R.P: Eu îmi doresc să nu se mai întâmple ceea ce s-a întâmplat în perioada comunistă, dar este limpede că nu putem garanta că nu se întâmplă abuzuri și astăzi. Pe de o parte este o lecție legată de trecut, dar este și una legată de bunele practici ale prezentului și viitorului. Este limpede că trebuie să învățăm finalmente din treaba aceasta.

Rep: Ați studiat dosarul. Cam despre câți vinovați ar fi vorba?

R.P: Sute de persoane. Vinovățiile erau împărțite de la conducerea medicală până la cea administrativă, bucătăresele care furau alimentele, menajerele sau îngrijitoarele care pocneau acești copii și îi loveau de pereți. Este limpede că aici este vorba despre o crimă sistematică și sistemică.

Rep: Cum ați face diferența ca responsabilitate între directorul unui astfel de orfelinat și bucătăreasa care fura mâncare. Cum poți dovedi?

R.P: Într-adevăr, aceasta este o muncă laborioasă, de perspectivă juridică. Să ne gândim la faptul că Germania, la peste 70 de ani de la terminarea războiului, încă mai aduce în fața instanței paznici de la Auschwitz, de la Birkenau sau din alte locuri ale groazei, pentru că complicitatea este o formă activă de participare la actul criminal. Sigur, îmi dau seama că noi creăm noi situații judiciare, un precedent de care justiția va trebui să țină seama. Dar numai prin astfel de acțiuni putem garanta pe termen lung ca statul de drept să nu mai fie un stat nedrept și abuziv, așa cum a fost în perioada comunistă.

Rep: Domnule Radu Preda, abia ați depus plângerea la Parchetul General. Când vă așteptați să primiți primele semne din partea procurorilor?

R.P: Cât de repede. Noi am depus un dosar similar, cu vreo 800 de victime, anul trecut, pe 1 iunie. A fost chiar simbolic ales 1 iunie. Depinde foarte mult de câți oameni are poliția judiciară în teritoriu. Mi se pare că foarte mult se vorbește despre justiție în aceste zile, dar o verigă slabă a justiției în România este, după părerea mea, poliția judiciară, care are foarte puțini oameni. Dovadă stă faptul că sunt împărțiți între cauze cât se poate de concrete, tâlhării, jafuri și omoruri la ordinea zilei și astfel de situații, în care noi îi punem pe drumuri ca să reconstituie imaginea unor orori din trecut, dar care nu sunt trecute. Sperăm foarte mult să avem un suport adecvat din partea poliției judiciare. De ei depindem atât noi, cât și Parchetul General.

Rep: De ce ați ales perioada 1 ianuarie 1980 – 22 decembrie 1989?

R.P: Pentru că în mod real numărul victimelor este mult mai mare. Sunt aproximativ 1500 de victime. Vă dați seama ce muncă de cercetare presupune demonstrarea cu acte a faptului că acești oameni nu au murit din cauza diferitelor handicapuri pe care le-au avut, ci pentru că au fost omorâți de regimul comunist. Este un volum de muncă enorm. Nu vă puteți imagina ce înseamnă să ai actele de deces ale mii de copii, să ai arhiva administrativă a acestor centre, să cercetezi în arhiva Ministerului Sănătății ca să îți faci o imagine cât de cât coerentă, în condițiile în care aceste crime au fost sistematice și sistemice și în consecință, au fost camuflate.

Rep: Trebuie să vă întreb, totuși, toți cei care au fost implicați până la 1 ianuarie 1980, directori, personal, cumva vor scăpa de mâna justiției, ceilalți vor fi vinovați? Este asta justiție?

R.P: Nu. Noi vrem să mergem și mai îndărăt cu cercetarea. Dar, ținând cont de anvergura dosarului și de resursele noastre umane limitate în materie de experți, am făcut împărțirea cumva nevoiți, nu pentru că așa am dorit. Este limpede că justiția trebuie să meargă până în momentul în care aceste instituții au fost înființate. Nu este o formă de a împărți responsabilitatea între cei mai recenți și cei dinainte. Însă, șansa de a vedea în fața instanței niște oameni concreți de astăzi este mai mare pornind de la intervalul de timp cel mai recent în raport cu epoca de acum. Asta este marea noastră problemă și cu lista celor 35 de torționari. Am constatat că majoritatea a murit. Nu mai avem împotriva cui să ne îndreptăm. Este vorba despre o amnistie biologică. Este foarte frustrantă, în condițiile în care ai dori ca anumite fărădelegi să fie aduse în mod obiectiv în fața unei instanțe a unui stat democratic și de drept cum vrea să fie România de astăzi.

Ascultă aici interviul integral: