Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Colectiv, un an după. Salvator: Am rămas mutilați sufletește

Pentru salvatorii de la Colectiv, noaptea intervenției va rămâne o amintire prezentă, actuală, pentru tot restul vieții. Personalul de pe ambulanțe a avut nevoie de consiliere psihologică pentru a-și putea relua cursul vieții; imaginile de la Colectiv au fost atât de dure, încât, spun salvatorii, i-au marcat sufletește pentru totdeauna.

Pe moment însă, lucrurile degenerau extrem de rapid. Iar medicii și asistentele de pe ambulanțe s-au mobilizat așa cum nu o mai făcuseră vreodată, spune Violeta Naca, asistenta de pe a doua ambulanță ajunsă la clubul Colectiv. Ea povestește, la RFI, cum a decurs intervenția, gândurile și sentimentele care au încercat-o în acea noapte și eforturile pe care le face pentru a putea merge mai departe:

Violeta Maria Naca: Am auzit pe stația radio vocea cutremurătoare, pe care acum am certitudinea că nu o voi uita niciodată. Era vocea unui coleg de-al meu, medic. Primul care a ajuns acolo. Era atât de disperat... Terminasem o urgență și i-am auzit vocea disperată care anunța ce este acolo. Cerea multe ajutoare. Era întuneric. Sunt anumite detalii care apar ca niște fragmente.Erau civili disperați ce răsturnau mașini private parcate oarecum aiurea. Nu era loc să treci. La lumina farurilor și a girofarurilor am văzut aceste detalii. Erau câțiva pompieri disperați, echipaje de poliție și o ambulanță de la noi. După aceea a început iadul. Credeam că mergem la un incendiu banal.Așa a sunat alerta. Un incendiu la o fabrică, Pionierul, pe strada Tăbăcarilor 7. Eram convinși că este un incendiu la depozitul unei fabrici sau la fosta fabrică Pionierul. Am găsit un dezastru. Deja începeau să iasă foarte mulți tineri arși de vii. Am zis că este incredibil. Uitându-mă în urmă, după ce lucrurile s-au sedimentat, părea că se pierde noțiunea timpului, părea că nu mai ajungem lângă ei. A fost un șoc. Pompierii purtau pe brațe către noi tineri într-o stare foarte gravă. Erau arși de vii.

Reporter: Cei care au ieșit pe picioare veneau țintă la salvarea dumneavoastră ajunsă acolo?

V.M.N: Ne-am trezit înconjurați de tineri. Unii mergeau pe picioare după care se prăbușeau pur și simplu. Până să ajungem la ei, ieșind din acea incintă, făceau câțiva pași, cereau ajutor cu mâinile întinse către noi, către cer. Era ceva groaznic. Unii erau arși complet. Primii pe care i-au adus pompierii erau într-o stare foarte gravă. Nu mai văzusem așa ceva. Ne înțelegeam din priviri. S-au triat victimele, s-a acordat primul ajutor. Medicul nostru făcea triajul acolo. Pentru el cred că a fost cel mai greu. Noi veneam, transportam către spital. De câte ori veneam înapoi aveam un sentiment ciudat pe drumul de la spital până la ei. Acum pot să spun că eram disperați. Simțeam că nu mai ajungem. Pe primele victime le-am dus către Spitalul Colțea. Încercam să îi liniștim. Și ei erau într-o stare de șoc. Primii pompieri erau și ei într-o stare de șoc. M-au impresionat oamenii civili. Erau foarte mulți care ajutau. Cred că pentru medicul nostru care a făcut triajul a fost cel mai greu. El a rămas în acel punct fix. Noi veneam, plecam. El a rămas acolo și cred că a avut cea mai grea  misiune a vieții lui. Tria. Într-un colț din stânga erau cei decedați. În mijloc erau oamenii tineri care erau în stop cardiorespirator, iar în colțul din dreapta veneau și erau cei care erau aduși, dar mai mergeau pe picioare.

Rep: Cât de rapid veneau celelalte ambulanțe? Când ați ajuns acolo ați fost cea de a doua ambulanță.

V.M.N: Foarte rapid. A fost o mobilizare impresionantă a colegilor mei. Nu s-au pierdut. Parcă ne încurajam unii pe alții. Vă dați seama. Resuscitam copii, îi transportam.

Rep: Vorbeau cu dumneavoastră?

V.M.N: Da. Erau într-o stare de șoc. Aveau dureri foarte mari. Își dădeau seama că sunt arși. Nu se vedeau cât sunt de arși. Toți întrebau. Trebuia să minți ca să îi liniștești. Și aceasta a fost o chestie foarte grea. Le spuneam „Nu ești mult ars. O să îți revii. O să fie totul în regulă”. Este foarte greu să faci asta. Îi priveai și lucrurile degenerau rapid. Te frapa tinerețea lor. Te frapa faptul că unii erau atât de arși încât nu mai aveau haine pe ei. Cel mai mult m-a impresionat o tânără adusă de un pompier pe brațe. Era conștientă. Acea tânără a fost prima victimă care a și decedat în acea noapte la spital, arsă. Când era pe targă, dusă la spitalul de urgență, plângea. Vorbea șoptit. Eu nu știam că fabrica Pionierul nu mai funcționează ca fabrică. Am întrebat-o câți salariați sunt acolo, toți sunteți așa de tineri, ce știe că s-a întâmplat. Mi-a spus că este o fabrică. Că înăuntru este un concert. Mi-a spus să chemăm toți oamenii, să chem toți oamenii de acasă că înăuntru sunt 300 de tineri arși. Mi-a spus să îmi chem toți colegii de acasă. Cu ultimele puteri s-a gândit la cei dinăuntru.

Rep: Vorbeați cu colegii, cu medicul, cu șoferul de pe salvare, cu voluntarii. Ce vă spuneați?

V.M.N: Tot timpul. În acea seară, voluntara mea era fiica șoferului. Primele 20 – 25 de minute au fost cele mai grele, cele mai dramatice. Erau atât de disperați să urce în salvări încât ne-au smuls voluntara. Erau atât de disperați să ajungă la un spital încât strigau „Tu nu ai nimic!”. Pentru o secundă am pierdut-o. Nu o vedeam. Prin atitudinea pe care am avut-o unul față de celălalt nu vroiam să ne descurajăm.Întreba cât oxigen să pună, repeta întrebările. În acea noapte nu am avut timp să ne sedimentăm emoțiile și trăirile.

Rep: Cum a fost acel moment la sfârșitul misiunii, la 3 – 4 dimineața?

V/M.N: Nimeni nu s-a tras pe dreapta. Nimeni nu a ieșit din program. Când ne-am adunat toți la sediu, am ajuns unde este spălătoria. Trebuia să spălăm ambulanțele pentru că salvasem tineri atât de arși încât cădea carnea de pe ei. Pentru noi, ca salvatori, a fost un alt moment dramatic. Am strigat către colegi, către șoferi, către spălători, către voluntari „Dumnezeule mare! Nu pot să fac așa ceva!”. Dar trebuia să o curățâm, să o spălam, să o pregătim, să umplem. Nu să fac asta. Ambulanța trebuia să arate ca și cum nu făcuse acea misiune. Nu am rezistat. Am început să plâng. Am strigat către colegul nostru, spălătorul instituției, că îl rog din suflet să facă el asta pentru că eu pur și simplu nu pot. Am izbucnit în plâns. Îmi amintesc că a venit un voluntar care m-a luat de mână și mi-a spus plângând „Doamna Violeta, haideți să fumăm o țigară.”. A fost atât de dulce acel copil. A reușit să mă scoată din acea stare. Erau foarte multe salvări. Toți colegii eram în aceeași stare. Era întunericul acela al nopții, cu girofarele aprinse. Toți eram foarte triști. Fiecare se aduna într-un fel sau altul, în liniștea lui, în echipajul lui.

Rep: La momentul în care ați ajuns la fața locului, la Colectiv, după primul transport la Colțea sau la primul spital la care ați ajuns, acționați sub cod roșu sau nu?

V.M.N: Am considerat un cod roșu cuvintele colegului meu, Radu, medicul și a dispecerelor.

Rep: Ascultându-vă, pe mine m-a șocat felul în care ați descris trierea.

V.M.N: Eu consider că asta a fost o calaminate. Nu exista o schemă. Nu a desenat-o nimeni. De aceea am admirație pentru medicul care a fost acolo. Ulterior au venit și ceilalți colegi medici. Toți cei care erau acolo ne dădeau putere din priviri să continuăm. Aveam încredere în ei să nu abandonăm misiunea, să nu clacăm. Puteam să clacăm.

Rep. În această logică, revenind la partea de triere, fiecare medic, de pe fiecare ambulanță, își tria grupul de supraviețuitori de la Colectiv pe care îl avea în față? Cum s-a desfășurat acest proces?

V.M.N: Era ceva foarte greu de făcut. Victimele veneau într-un număr foarte mare. Trierea se făcea cu foarte mare rapiditate.

Rep. La fiecare ambulață în parte?

V.M.N: Nu, la drumul acela spre Colectiv. Eu l-am numit drumul negru. Cum ieșeau din acel drum, era ca un culoar. Nu exista o regie, o schemă făcută dinainte în care să arate că acolo trebuiau să stea cei decedați. A fost un moment foarte trist. Cei decedați erau așezați oarecum pe bordură, pe trotuar. Din locul în care stăteam se vedea oarecum în vale. Se vedea ca pe un platou de filmare. Erau polițiști pe lângă noi, pompierii veneau și plecau. Nu era nimic static. Era foarte apăsător. Nu mai puteam privi și nu mai puteam să continui ceea ce făceam. Imaginea aceea mă apăsa. Nu puteam privi cum sunt așezați pe trotuar cei decedați. La un moment dat am strigat la un polițist să facă ceva să nu îi mai văd pe jos. Nu puteam privi imaginea aceea și cum le sunau telefoanele mobile. Sunau în continuu, îngrozitor. În acea liniște și acel întuneric la nopții se auzeau îngrozitor. Nu există un cuvânt care să poată descrie, să poată reda ce a fost atunci. Sinistru este puțin spus. Starea mea generală fizică, de sănătate, după misiunea Colectiv se degradase. Aveam o dispnee foarte intensă și un edem masiv laringian. La momentul respectiv, aveam corzile vocale afectate. A fost ca la o intoxicație după incendii. Copiii, tinerii, degajau din ei ceva ca un insecticid.

Rep: Ulterior, au avut și alți colegi de-ai dumneavoastră probleme fizice?

V.M.N: Am înțeles că da. Nu toți. Probabil că cei ajunși primii acolo. Nu știu să vă răspund exact.

Rep: Pentru a fi remontați din punct de vedere psihic, psihologic, atât dumneavoastră, cât și colegii dumneavoastră care au fost martori la grozăviile de la Colectiv, a fost un ajutor instituționalizat? Au venit psihologi să vorbească cu dumneavoastră sau fiecare a căutat câte un colac pe unde a putut?

V.M.N: Am înțeles că a fost un ajutor din partea instituției. Eu, după Colectiv, am cunoscut niște oameni deosebiți. Eu am ales și a fost decizia mea ca Roxana Gaidanov,  Eugen Popa să fie ai mei, să fie sprijinul meu. Sunt convinsă că dacă nu erau ei nu mi-ar fi fost bine atât de repede. Bine în sensul să pot reveni să muncesc, să continuam să trăim, să încep să zâmbesc din nou. Pot să vă spun cu certitudine că foarte mulți colegi de-ai mei nu mai sunt la fel. Nu pot să exprim în cuvinte cât este de ușor sau de greu să îi povestești unui părinte că a trebuit să îi liniștești copilul. Unul dintre copii era foarte speriat, iar în acea disperare nu își amintea numărul mamei lui. Până să ajungă la spital a trebuit să facem un exercițiu. Îi spuneam că trebuie să se liniștească. Mititelul nu mai avea telefon, vroia să o sune pe mama lui, dar nu își amintea numărul. Îi era frică de moarte. Acel copil a murit în câteva ore. L-am liniștit și l-am convins să facem un exercițiu. I-am zis că am un copil frumos ca el și să îl țin de mână. Să facem un joc imaginar, ca să îl conving să iasă din starea în care intrase și să închidă ochii ca și când mama lui ar fi lângă el.  Din disperarea lui mi-a venit această idea. Nu mai vreau să mai fie vreo misiune în care să fac așa ceva. Și Roxana Gaidanov și Eugen Popa au reușit să mă facă să ajung la nivelul și în momentul în care să pot povesti fără să plâng despre această misiune, despre acea noapte a iadului.

Rep: Cum a fost când ați ajuns acasă, după noaptea tragediei de la Colectiv?

V.M.N: A fost groaznic. Am un copilaș foarte mic, pe care deși l-am ținut departe de televizor, a înțeles că s-a întâmplat ceva, că a fost un incendiu. Îi plac pompierii și a surprins la știri evenimentul, oricât de departe am încercat să îl ținem de televizor. Ne-am oprit lacrimile și am jucat ceva. Este greu să joci un rol. Vedea că s-a întâmplat ceva. I-am explicat că mami a avut o misiune foarte grea. Îmi spunea „mami, nu mai plânge”. Au fost trei săptămâni în care am zăcut.

Rep: Puteați să dormiți?

V.M.N: Nu am putut dormi. Nu îmi puteam opri plânsul. Nu puteam uita imaginile pe care le văzusem. Eram ca un om ajuns la capătul puterilor. Nu puteam uita. Acei tineri și copii au rămas mutilați fizic și sufletește. Noi, salvatorii, am rămas mutilați sufletește. Parcă într-un an am îmbătrânit mult. După Colectiv vroiam să ajung acolo. Să văd la lumina zilei ce am văzut la întunericul nopții. Multă vreme nu am putut să conduc mașina. Îmi reveneau imaginile lor. Mă opream la jumătate de drum. Nu am plecat niciodată singură acolo. M-a însoțit tot timpul  Aurelia. Am reușit și a fost ceva foarte trist la 40 de zile de la Colectiv. Am mai participat la incendii după Colectiv. Au fost de mică amploare. Rămâne ceva când ni se dictează cazul. Este ca un flashback. Cine spune că a uitat minte. Rămâi cu o anume teamă să nu ia foc. Te temi.