Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Ziua Holocaustului: "Am fost în groapa cu morți timp de o noapte"

shabs1.jpg

Shabs Roif
Image source: 
Alexandr Cliuicov

Ziua Internațională a Comemorării Victimelor Holocaustului marchează eliberarea lagărului de exterminare nazist de la Auschwitz în 1945. Nu doar Germania Nazistă a fost responsabilă de Holocaust, ci și alte țări din Europa, printre care și România, în special în Basarabia, Bucovina și Transnistria.  

Am stat de vorbă în 2009 la Chișinău cu un supraviețuitor al Holocaustului, Șabs Roif, președintele Asociației Supraviețuitorilor din Ghetouri și Lagăre de Concentrare din Republica Moldova. Pe atunci în vârstă de 79 de ani (decedat în 2010), el avea 11 ani când armata română a intrat în Basarabia și când a urmat calvarul evreilor de acolo.

După intrarea armatei române în Basarabia în vara lui 1941, unde vă aflați în acel moment?

Familia noastră locuia pe malul de est al Prutului, în satul Duruitoarea Veche. Armata română n-a trecut imediat Prutul, trăgeau cu tunurile, cădeau ghiulele și noi nu știam care e situația, radio n-aveam, ziare nu erau. Ne-am refugiat mai departe de graniță, în satul Briceva, unde locuiau mulți evrei, iar noi aveam acolo niște cunoștințe, unde ne-am oprit seara. Atunci am auzit împușcături. Ni s-a spus că a început împușcarea evreilor din sat, unde locuiau vreo 3000 de evrei.

Sătenii ne-au jefuit, ne-au luat căruța și atunci noi am pornit pe jos, dar mergeam doar noaptea, deoarece ne temeam de întâlniri neprielnice pentru noi. Am ajuns la satul Văratec, la circa 3 km de satul nostru, era dimineață și speram să ajungem acasă când am fost prinși de jandarmi. Eram 26 de persoane, inclusiv copii, și ne-au închis într-un sarai (staul – n.r.) de vite. Atunci am auzit pe șeful de post, prin crăpăturile ușii saraiului spunând: “Luați masa mai repede și duceți-i acolo în râpa din Văratec unde îi împușcați de toți evreii.”

Dar Dumnezeu probabil a privit de sus și preotul de la biserica din Văratec, care nu fusese în sat când au fost împușcați evreii, părintele Gheorghe Benea, care se reîntorsese în sat, a aflat de intenția șefului de post. El a venit cu soția lui, Liuba – ea s-a prăpădit anul trecut, dar el a murit mai de mult, iar noi după război am avut grijă de el și l-am apărat de persecuțiile sovietice.

Cum v-a apărat părintele Benea?

Părintele a venit la postul de jandarmi, iar noi am văzut prin crăpături, era îmbrăcat în veștminte de preot și l-am auzit certându-se cu șeful postului de jandarmi. Asta a durat foarte mult, vreo două-trei ore, îmi aduc aminte precis. Am văzut la un moment dat cum vine părintele împreună cu Liuba spre ușa noastră și dezleagă sârma cu care era legată. Nici noi nu-l știam pe el și nici el nu știa pe noi. “Oameni buni, ieșiți, sunteți liberi” ne-a spus, iar preoteasa Liuba a prins doi oameni pe uliță și le-a cerut niște colaci pentru noi, că eram flămânzi.

Știu că pentru acest gest, Memorialul Holocaustului Yad Vashem de la Ierusalim i-a decernat post-mortem părintelui Benea titlul “Drept între Popoare”.

Da, eu am scris despre asta la Yad Vashem la Ierusalim și a durat foarte mult, deoarece nu găseam dintre cei salvați, că mulți muriseră în deportare în Transnistria. Am mai scris încă o scrisoare, în care spuneam: eu am fost în lagăr, soția mea a fost în lagăr, eu cred că este de ajuns să fim crezuți. Până la urmă au acceptat, dar el murise, iar pe Liuba am căutat-o mult timp, pentru că se mutase la Bălți.

Ce-ați făcut după ce v-a eliberat părintele Benea?

Ne-am întors în satul nostru. Când eram pe drum, părintele și Liuba stăteau la marginea satului și ne vegheau în timp ce eram pe drum. “Ne-am temut să nu vină jandarmii după voi,” ne-a spus părintele după război. L-am găsit pe șeful postului de jandarmi, care fusese acolo până la venirea rușilor în 1940, domnul Ciutacu. L-am căutat și în România, și pe copiii lui, dar n-am dat de nimeni. Domnul Ciutacu era la noi acasă, ne-a primit bine și ne-a zis: “Să n-aveți frică, nici un evreu nu va fi maltratat” și așa a fost. El ne-a adunat pe toți la o altă casă, tot mare, în caz că venea armata ca să ne nimicească. A pus și un jandarm să vegheze să nu ni se întâmple ceva. Dar după aceasta a primit ordin și n-a putut să nu-l execute, că și așa făcuse destule care nu erau conforme cu linia regimului Antonescu, și am fost trimiși la Râșcani, la casa unui mare boier,. Acolo a fost înființat un lagăr provizoriu.

Când se petreceau astea?

Asta se petrecea la sfârșitul lui iunie, începutul lui iulie 1941. Închipuiți-vă că șeful postului de jandarmi, domnul Ciutacu, venea cu căruța la noi în fiecare duminică, ne aducea de mâncare și când a văzut că oamenii de acolo – peste 3000 erau în lagăr – beau apă din iaz, ne aducea canistre cu apă de la Duruitoarea Veche.

Cât ați stat în lagăr la Râșcani?

Am stat acolo vreo trei luni, după care am fost mutați la Mărculești, unde am stat două săptămâni. Am nimerit la Mărculești într-o perioadă în care au fost omorâți mulți evrei.

Cine-i omora?

Jandarmii români de acolo. Pe unii îi înecau în Nistru, pe alții într-un iaz din apropiere, și pe loc au împușcat.

Ați fost martor sau ați auzit că au făcut asta?

Nu, am fost martor doar la uciderea a șase tineri care au fost îngropați de vii în fața noastră. Asta se petrecea la poarta de ieșire din lagărul de la Mărculești, care era îngrădit cu două rânduri înalte de sârmă ghimpată. Și când ieșeam pe poartă, șeful jandarmilor a dat ordine să se adune tot aurul, cine are obiecte de aur să le predea. Unii au dat, dar alții nu, probabil îl ascunseseră și atunci de ciudă a dat ordin și șase tineri au fost îngropați de vii.

Și cum s-a petrecut uciderea?

Noi când am ajuns acolo, gropile erau deja săpate și au fost împinși în ele și acoperiți cu pământ. Am auzit strigătele lor, ei ridicau capul din groapă, dar în zadar.

Unde v-au dus de la Mărculești?

După două săptămâni am fost îndreptați spre Nistru, în județul Soroca, într-o pădure pe malul râului. Era o ploaie mocănească și acolo am fost în groapa cu morți timp de o noapte.

Cum s-a întâmplat?

Erau acolo niște gropi care fuseseră deja astupate până să venim noi, iar o a treia groapă nu era chiar plină. Eu aveam pe atunci 11 ani și alergam pe acolo cu alți copii, la vârsta aceea nu înțelegeam chiar tot ce se întâmplă. Ei căutau de acum oameni să umple groapa. I-au aliniat pe marginea gropii și au deschis focul. Am căzut cu toții în groapă, iar eu eram plin de sânge, dar nu era al meu, ci al unui bărbat cu care căzusem în groapă.

Erau jandarmi sau armată?

Nu mai știu precis, dar vorbeau în limba română. Țin minte că i se adresau ofițerului “Domnule locotenent”. Ulterior am citit că era vorba de Roșca și încă unul care au declarat că au împușcat 500 de evrei.

shabs_liuba.jpg

Shabs Roif și soția sa, Liuba
Shabs Roif și viitoarea sa soție, Liuba, au fost deportați în lagărul de la Obodovka când erau copii
Image source: 
Alexandr Cliuicov

Cam câți oameni au fost împușcați atunci în groapă?

Între 500 și 700. Am mai văzut acolo o femeie gravidă care a fost pusă lângă un copac și i-au tras un glonț în pântece și pe urmă un glonț în cap. Asta am văzut cu ochii mei.

În afară de dumneavoastră a mai supraviețuit cineva acolo?

La început în coloană erau vreo 3000 de oameni. Era ordin să fie parcurși 30 de kilometri pe zi, până la Nistru. Și care nu mai puteau merge, erau împușcați și îngropați la marginea drumului. Mama mea a căzut jos în noroi, tata era mai încolo, și nu voia să se ridice, “Duceți-vă băieți, sunteți tineri, eu oricum sunt bătrână”, ne spunea. Noi eram trei frați și cel mai mare era destul de voinic. În timpul ăsta a trecut o căruță, care ducea bagajele celor deportați. Noi am ridicat-o repede și am suit-o în căruță, i-am dat bani căruțașului. Așa am salvat-o pe mama și am putut să ne întoarcem acasă împreună.

Când v-am intervievat pentru emisiunea BBC mi-ați povestit un al treilea moment când ați scăpat de la moarte.

Da, episodul acesta a avut loc la Briceva. Jandarmii au executat mai mulți evrei în cimitir. Eu m-am ascuns în spatele unei cruci și cum eram mic, gloanțele nu m-au lovit. Nu–mi aduc aminte să mai fi supraviețuit altcineva în afară de mine.

Deci ați scăpat de la moarte de trei ori: o dată la Briceva, a doua oară la Văratec și a treia oară în pădurea de pe malul Nistrului. Cum a fost când ați ajuns în Transnistria?

Am ajuns în lagărul de la Obodovka. Era înconjurat lagărul cu sârmă ghimpată și avea posturi de observare. Era plin, erau între 3000 și 4000 de evrei. Plecați de la sfârșitul lui decembrie am ajuns aici pe la începutul lui decembrie 1941. Erau -35 de grade și ne-au pus într-un sarai de vite. Nu era nicio fereastră. Mulți au înghețat și au murit. Alții au murit de tifos exantematic. În încăperea unde stăteam a murit mama ei (n.r. a celei ce avea să devină soția sa, care era copil la vremea aceea), a înghețat un văr primar al ei, i-a căzut carnea de pe picioare și el a murit cântând.

Ce făceați în lagăr în fiecare zi?

Noi nu făceam nimic. Noaptea, cei bătrâni se mai duceau prin sat, că jandarmii se temeau de partizani și nu se mișcau din loc, și mai aduceau ceva de mâncare de la ucrainieni.

Dar din ce trăiați?

Nouă mâncare nu ne dădeau în lagăr. Ne duceau la lucru. Eu am lucrat timp de doi ani în sovhozul (fermă de stat) Dubina. Norocul nostru era că bărbații ucrainieni fuseseră luați în armata sovietică, iar alții erau partizani în pădure și rămăseseră doar femei și copii. România a păstrat kolhozurile și sovhozurile, pentru că erau mai ușor de administrat. Nu avea cine lucra. Eu de-acum aveam 12 ani și cu cei doi frați ai mei am lucrat acolo și așa făceam rost de mâncare. Așa mâncare nici câinele nu mănâncă, dar pe atunci noi mâncam. Ce ne-a mai salvat era faptul că femei ucrainience care lucrau aproape de noi aduceau mâncare și o ascundeau într-o pădure din apropiere și ne arătau să ne ducem acolo, că ele se temeau să ne dea mâncarea, pentru că acolo erau tot jandarmi.

Au mai fost execuții acolo?

Acolo nu, a fost omorât doar un băiat de seama mea. De ce, pentru că în timpul lucrului s-a dus în pădure și a rupt niște mere sălbatice. L-a văzut jandarmul, de fapt erau doi băieți, dar unul a scăpat viu. L-a bătut până ce l-a omorât iar noi l-am înmormântat acolo în pădure.

A fost deci singurul omorât de jandarmi în lagărul de la Obodovka?

Da. Era acolo în sovhozul Dubina un conducător civil trimis de români, țin minte că avea o armă pe umăr și un pistol în toc de lemn. Era un om cumsecade, nu mai țin minte cum îl chema, dar era tânăr, avea vreo 30 – 35 de ani.

Dar jandarmii cum se purtau în general?

Acolo erau patru sau cinci jandarmi. Unul era tare rău, cel care l-a ucis în bătaie pe băiat, dar ceilalți îi spuneau “Oprește-te, oprește-te”. Nu știu cu îl chema, de fapt nici pe atunci nu știu cum îl chema, că jandarmii vorbeau numai între ei. În primăvară după ce mulți muriseră, ne-au mutat într-o casă, unde stăteam vreo 17 sau 18 într-o cameră.

Șabs Roif, supraviețuitor al Holocaustului din Transnistria are azi 79 de ani. A fost deportat în 1941, la vârsta de 11 ani, împreună cu familia sa, din satul basarabean Duruitoarea Veche, la ordinul regimului Antonescu, doar pentru că era evreu. A supraviețuit miraculos de trei ori în masacre organizate de armata sau jandarmii români în Basarabia în vara lui 1941 și a ajuns în lagărul Obodovka din Transnistria, unde a stat până în 1944, când au sosit trupele sovietice iar administrația românească s-a retras.

Din cei 3 sau 4000 de oameni care veniseră la început la Obodovka, câți au mai supraviețuit?

Eu cred că din cei 3000 care plecaserăm de la Râșcani am mai rămas mai puțin de jumătate. Iar pe drumul acela spre Transnistria parcă era semănat cu cadavre. Noi am trecut prin lagărul de tranzit de la Mărculești, dar cunoșteam oameni din satele vecine care au trecut pe la Rezina și n-au supraviețuit, au fost înecați în Nistru.

Să înțeleg că totuși, în comparație cu alte lagăre, la Obodovka ați fost norocos?

Puțini au rămas la Obodovka…

Da dar față de lagărele morții de la Bogdanovka, Ahmecetka sau Domanievka sau la Odesa…

Da, acolo au fost împușcați zeci de mii de evrei. La Obodovka majoritatea au murit de foame, de frig și de tifos, dar nimeni nu a fost împușcat. Când ne-a eliberat armata sovietică, ne-am uitat câți evrei au ieșit acolo la întâlnire, mai rămăseseră foarte puțini.

Când a fost eliberarea?

În martie 1944. Și după aceea am luat-o imediat înspre casă, iar ostașii sovietici ne spuneau: “Nu trebuie să vă grăbiți, nu vă temeți, sunteți liberi, dar războiul nu s-a terminat”. Armata română era încă în Basarabia.

Când ați ajuns în sat?

Cred că era începutul lui aprilie, că era Paștele la moldoveni. Casa noastră nu era avariată, dar nu mai era nimic înauntru, dar noi ne-am culcat pe podea și sărutam podeaua. Ne gândeam ce o să facem, că am venit fără nimic, cu haine rupte, eu eram cu niște pantaloni din sac și cu opinci în picioare, n-aveam bani, n-aveam nimic. În vreme de două-trei ore s-a umplut toată casa de lucruri aduse de oamenii din sat. Noi am trăit bine cu toată lumea, n-am avut conflicte niciodată cu nimeni. Oamenii stăteau în rând, parcă voiau să întâlnească mireasa și mirele.

Mai rămăsese vreun evreu în sat?

Nu, l-a noi în sat nu rămăsese niciunul. Din familia mea ne-am întors cu toții și mă întreabă unii: “Cum de a rămas familia întreagă?” Asta e o raritate, fiindcă am fost eliberat de o mână sfântă. Înainte de război erau vreo 350 – 400 de evrei în sat și s-au întors vreo 80, cam așa. Majoritatea evreilor de limbă română erau de la țară și au fost nimiciți, cei care au supraviețuit în număr mai mare erau evrei ucrainieni de la oraș.

shabs_banca.jpg

Shabs Roif
Shabs Roif a decedat la Chișinău în 2010 la vârsta de 80 de ani
Image source: 
Alexandr Cliuicov

Eu tot spun că e o mână sfântă. Când organele sovietice ne-au impus să închidem bisericile – eram de-acum președinte de kolhoz, unde aveam 13 sate – primeam ordin în scris să închidem bisericile. Eu am avut pe teritoriul kolhozului opt biserici. Două biserici eu le-am găsit închise când m-au ales pe mine, în satul Pereni și în satul Pașcani. Le transformaseră în magazii, că așa a fost ordinul, ca să le batjocorească. Biserica mai renumită era în satul Bujor unde era centrul kolhozului. Și tot veneau instructori de ăștia mai mici care-mi spuneau: “Trebuie închisă biserica, așa spun cei de la raion.” Iar eu le răspundeam: “Biserica asta nu eu am deschis-o și nu am dreptul să stric ce n-am făcut.”

Până la urmă n-am închis nicio biserică. Ne tot chema la raion, pe mine și pe un moldovean care avea și el o biserică în satul lui. Eu am spus că nu închid biserici și i-am păstrat pe preoți, părintele Benea, cel care ne-a salvat viața la Văratec, a fost mutat acolo. În satul meu natal, părintele Benea trebuia să achite impozite și nu avea bani și atunci tatăl meu cu alți doi evrei au mers la Bălți și au făcut o chetă ca să-l salveze, că altfel îl băgau la pușcărie. Fratele meu, care tocmai fusese ales președinte la sovietul sătesc, i-a găsit o casă la Duruitoarea Veche, preotul plecase în România și casa era liberă. I-a spus părintelui Benea că nimeni nu se va atinge de el.

Întorcându-ne la ziua de azi, când aud persoane care neagă sau minimalizează Holocaustul precum Ion Coja sau Anatol Petrencu ce povestiți dumneavoastră, ce spun, că nu-i adevărat?

Da, că nu-i adevărat, aratăți-ne cadavrele. Iată, recent (n.r. în 2007) s-au găsit schelete la Gvozdavka, aproape de Odesa. Majoritatea celor găsiți morți acolo erau evrei originari din Basarabia și toți au fost împușcați. Au fost descoperiți în timpul săpării unui șanț mare pentru niște conducte de gaz. Pe urmă bătrânii din sat au povestit că fuseseră împușcați evrei în timpul războiului.

Câți supraviețuitori ai Holocaustului mai sunt azi în Republica Moldova?

Au rămas puțini, mulți au plecat în Israel, în America, în Germania. Eu greu de estimat, că în Transnistria, unde a fost puterea sovietică mai de mult, sunt mai mult familii mixte, dar cred că în total sunt vreo 3000. Toți primesc ajutoare din Germania.

Cam cât se plătește?

Primesc produse, bani primesc doar cei care au fost în lagăre, vreo 175 de euro pe lună. Mai face Germania cadou la fiecare deținut, pe rând, câte 2000 de euro. Dar România nu plătește niciun ban. Noi nici n-am cerut. Cred că nici n-avem de la cine cere. Eu știu însă că evreii din România o duc bine. S-a adoptat legea care a restituit proprietățile comunitare evreiești, aici noi n-avem nimic, deocamdată. Noi am cerut de multe ori, dar nu-i lege de restituire.

Ce simțiți când auziți oameni negând Holocaustul?

Șabs Roif: Sigur cu nu ne simțim bine când auzim negarea celor ce s-au întâmplat acum aproape 70 de ani. Aici în Republica Moldova negaționiștii nu sunt în număr prea mare. Profesorul de istorie Anatol Petrencu de la Universitatea de Stat din Chișinău neagă și uneori recunoaște un număr foarte mic de victime ale Holocaustului.

De ce credeți că neagă acești oameni Holocaustul, deși au apărut atâtea documente care îl probează?

Șabs Roif: Domnul Petrencu care se ocupă cu negarea la noi l-a invitat pe domnul Ion Coja de la București. Am avut o întâlnire cu domnul Coja, am apărut într-un ziar la Chișinău, unde o pagina era a mea și o pagină era a lui. Am fost împreună la o conferință, unde el mă întreabă: “Unde sunt cadavrele?” Și eu îi răspund: “Domnule Coja, după atâția ani, cadavrele nu mai stau la suprafață. Dacă dumneavoastră vă cumpărați un hârleț și săpați aici la noi în Basarabia, veți văsi cadavre unde vreți.”

Aș vrea să vă întreb în încheiere, credeți că va dispărea vreodată fenomenul negării Holocaustului?

Antisemitism există în toate țările, în unele locuri mai mult în altele mai puțin. Eu cred că repetarea unui Holocaust este imposibilă. Dar oricum e greu de suportat și acest negaționism și antisemitism. În Moldova există antisemitism – se neagă Holocaustul, se zice că “jidanii au născocit”.

864