Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


"Pereții au urechi. Una zicem în casă, alta afară". Cum a marcat duplicitatea comunistă societatea de după Revoluție?

duplicvitar.jpg

Image source: 
youtube.com

Pereții au urechi. Una spunem în casă, alta afară – comunismul a tarat o societate întreagă și nu numai că i-a luat libertatea de exprimare, ci avea să-i inducă în fibre și autocenzura, teama de a spune public orice poate fi interpretat. Cât s-a mai manifestat duplicitatea din comunism după Revoluție? Și cum a modelat teama de a vorbi liber și de a pune întrebări România? L-am întrebat pe sociologul Gelu Duminică:

Gelu Duminică: Este o discuție în zona educaționiștilor, în conformitate cu care primii ani de acasă ne transferă valorile, atitudinile și comportamentele. În momentul în care suntem învățați să mințim, că de fapt asta facem și să ne prezentăm altfel decât suntem încă de mici, acest lucru se va transfera în acțiunile pe care le faci atunci când ești mare. Așa că, să nu ne surprindă diferența dintre ceea ce clamăm și ceea ce avem ca societate în momentul în care mulți dintre noi suntem învățați să arătăm altceva decât ceea ce suntem.

Reporter: Suntem un popor de prefăcuți? 

G.D: Nu neapărat, ne place să părem altceva decât ceea ce suntem. Suntem un popor despre care considerăm că suntem buni, ospitalieri și harnici întotdeauna și că nu am vrut niciodată pământul și apa nimănui. Realitatea spune că nu a fost chiar așa. De aici vine un fel de cult al superiorității pe care îl transferăm față de alții. Nu suntem neapărat un popor de prefăcuți, dar un popor de oameni care se consideră superiori, cu siguranți da. 

Rep: Dacă la vremea aceea una spuneai în casă și alta spuneai afară, trebuia să fii mereu vigilent, de ce după revoluție, în momentul în care am pășit în libertate, paradigma nu s-a schimbat? De ce oameni nu au spus că „stai puțin, eu nu mai trebuie să trăiesc cu teamă, pot să spun acum liber ce gândesc”. De ce nu s-a întâmplact acest declic?

G.D: Pentru că lucrul acesta nu se întâmpla numai din perioada comunismului, ci se întâmpla de foarte multă vreme. Perioada comunismului nu a făcut decât să îl ducă la apogeu. Sociologie înseamnă tot ce se transmite nongenetic. Din păcate, cultural, dihonia asta și dihotomia asta a fost reținută de foarte multă vreme. Așa că nici după revoluție, în lipsa unor instrumente care să contrabalanseze imaginea pe care o aveam față de noi înșine și să pună oglinzi în fața noastră, în lipsa măsurilor de acest gen, logic că nu am făcut decât să continuăm cu această imagine despre noi ca fiind extrordinari, mirifici și nemaipomeniți. Dacă vă adunceți aminte și acum sunt o mulțime de oameni care consideră că sistemul de educați din România este cel mai bun din Europa, cu toată că testările PISA ne plasează pe ultimul loc. 

Rep: În alte state din spatele Cortinei de Fier s-au produs crime, dar nu atrocități atât de mari precum cele ce s-au întâmplat, de pildă, la Pitești. Se spune că de vină acolo este excesul de zel...

G.D: Primul liceu din spațiul românesc a fost la începutul secolului al XIX-lea. Polonia, Ungaria avea universități undeva în secolul al XIV-lea sau al XV-lea. Intelectualitatea a dat cu totul și cu totul alte mesaje decât cele pe care intelectualitatea românească, în special cea religioasă, care era cea mai vie, le-a dat. Educația timpurie este cea care învață valori, atitudini și comportamente. În momentul în care noi nu am fost învățați să chestionăm, dubito ergo cogito, logic că nu am făcut să executăm mult mai bine decât alții ceea ce a însemnat comunismul sovietic. Nu am avut chestiile alea de îndoială. Nu am avut intelectualitatea puternică care să se opună. Cei puțini care s-au opus au sfârșit în închisorile comuniste, de foarte multe ori comuniștii fiind aplaudați de către clasa muncitoare. „Noi muncim, nu gândim” e pentru simplul motiv că în spațiul românesca gândi nu era văzut ca un lucru benefic pentru societate. 

Rep: Pe acest fundal, cum au arătata anii 1990? Ce s-ar fi putut face dacă aveai o intelectualitate știrbită până aproape de dispariție și oamenii erau îndoctrinați atât de puternic de comunism?

G.D: Haide să ne uităm la ce s-a întâmplat cu Polonia și unde este Polonia și ce s-a întâmplat cu România și unde este România din punctul de vedere al dezvoltării socio-economice, ce s-a întâmplat cu Cehia, cu Slovacia, cu Ungaria și ce s-a întâmplat cu România și Bulgaria. România și Bulgaria sunt oarecum de de mânuță în această descriere pe care am făcut-o mai devreme față de România. Vedem că acolo cei care au venit cu suflu puternic au fost cei care erau obișnuiți să gândească și cei care au chestionat societățile. Să nu credeți că sistemul comunist nu a încercat și acolo să rămână la putere. Numai că acolo societatea era obișnuită să chestioneze, să caute răspunsuri, să întrebe. În societatea actualmente poloneză Nicolas Copernic chestiona asupra stelelor cu câteva sute de ani înainte, când la noi în acea perioadă exista robie susținută de intelectualii vremii. Faptul că noi după anii 1990 am fost atât de toleranță față de cei care ne-au condus înainte de anii 1990, aducâdu-i reșapați la conducere, este și pentru faptul că noi am fost învățați că un cap plecat nu este tăiat de sabie, pe de o parte și de ceallată parte că știu ei mai bine, conducătorii, ce au de făcut. 

"Taică-meu nu era niciodată deschis să spună ceea ce gândește în fața superiorilor lui. O virtute atunci era să fii cuminte. Un cetățean care nu produce turbulențe în societate. Ca elev, marea calitate era să stai cuminte cu mânuțele la spate, în bancă. Dacă erai cuminte, erai foarte bun. Dacă chestionai, erai impertinent."

Rep: Cine era micul activist în comunism și în ce măsură mai există el astăzi, sub altă formă?

G.D:  În comunismul timpuriu micul activist era lumpenul, cum zicea Marx, ăla cu origini sănătoase, ăla sărac care nu era nici chiabur, nici intelectual. Asta a durat până prin anii 1960. De prin anii 1960 au început să vină la putere fiii țăranilor care au acceptat cooperativizarea. Aveau foarte puțin pământ sau deloc și pentru ei cooperativizarea a însemnat bunăstare. Pentru cei care erau antreprenori și aveau pământ din tată în fiu, comunismul, cooperativizareaa însemnat o ciumă. După anii 1970 au început să vină politruci, cu scuzele de rigoare, genul domnului Iliescu. Oameni instruiți, cu facultăți, cu studii, dar cu studii tributare mitului peșterii al lui Platon, ținuți în peșteră și arătat tot felul de umbre, până când oamenii au considerat că respectiva formă de organizare, comunismul, este una extrem de bună. Oamenii credeau în ceea ce făceau. În anii 1990 i-am avut pe ăștia din anii 1970 la maturitate. Știau deja mersurile. Aveau o aură de intelectuali. Mulți dintre ei chestionau unele forme de acțiune ale comunismului. Atunci, lumea i-a considerat ca fiind extraordinari de buni pentru nouă orânduire democratică, uitând că respectivii erau îndoctrinați ca fiind comuniști. Și atunci, între Rațiu și Iliescu, 80% au ales Iliescu. Dacă ai fost mic activist, ai transmis niște valori: obediență și așa mai departe. Dacă ai fost mare activist...și noi suntem conduși de foarte mari activiști, ai transmis valorile alea de “statul sunt eu.”

Rep.: Câți ani aveați dvs la Revoluție?

G.D.: Aveam 13 ani. 

Rep.: Și care e prima amintire de libertate?

G.D.: Îmi era frică să spun glume. Eram învățat de părinții mei, care erau oameni modești (maică-mea era analfabetă, taică-meu avea șapte clase. Tata îmi spunea mereu să am grijă ce glume spun în fața prietenilor mei. 

Rep.: S-a păstrat autocenuzra și în primii ani după Revoluție? 

G.D.:  Cu siguranță da! Taică-meu nu era niciodată deschis să spună ceea ce gândește în fața superiorilor lui. O virtute atunci era să fii cuminte. Un cetățean care nu produce turbulențe în societate. Ca elev, marea calitate era să stai cuminte cu mânuțele la spate, în bancă. Dacă erai cuminte, erai foarte bun. Dacă chestionai, erai impertinent.