Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


România hazului de necaz: De la singura glumă spusă de Ceaușescu la zâmbetul lui Iliescu și umorul de azi (intv. cu Toni Grecu)

Când ai lipsuri, umorul social este ca o supapă pentru sănătatea unei națiuni. În comunism, umorul studențesc a fost ca o pastilă care i-a ajutat pe români să treacă peste mizeria zilnică și mai ales peste deșănțatul cult al personalității. Invitat în campania RFI Ce am făcut în ultimii 30 de ani este Toni Grecu, în dialog cu Alex Olaru. 

 

 

Toni Grecu: A fost o perioadă de maxim curaj și de inconștiență specifică vârstei. Nici nu mă interesa ce e aia Securitate, ce e aia frică, ideologie. Eram atât de prins de ideea de succes într-un spectacol, atât de tare se distra lumea la șopârlele și la glumele cu trimitere la problemele și spre mizeria în care eram obligați să trăim, încât nici nu conta frica. Numai vârsta îți poate da o asemenea inconștiență. Am aflat după revoluție că totul era ținut sub control, înregistrat și controlat. Dar, aici cred că e vorba de o supapă, de un șurub lăsat un pic mai puțin strâns, mai liber. În zona studențească era o anumită libertate de exprimare. Cum ieșeai de acolo totul era terminat, era închis. Nu am avut acces nicio secundă la radio sau la televiziune în perioada respectivă. În cenaclurile și în specatacolele sutudențești era un adevărat festival de umor și de satiră, uneori extrem de mușcătoare, lucruri pe care nu le puteai auzi în niciun alt loc.

Reporter: Cum ați caracteriza umorul perioade respective, umorul anilor 1980?

T.G: Un umor nebun, un umor de o frumusețe inegalabilă.

Rep: Subversiv?

T.G: Aluziv și subversiv și inteligent. Trebuie să spun asta. Din moment ce folosești aluzia, automat este un alt mod de a transmite un mesaj. Aluzia înseamnă, de fapt, o codificare a unui mesaj. Nu puteai să spui că partidul, dar puteai să spui „Atunci când deschid frigiderul, înăuntru ce credeți că este? Este frig.”. Și sala râde de se rupe. Era una dintre glumele mele cu care nu dădeam greș niciodată. Glumele cu mâncare aveau un succes uriaș. Puteai să spui un singur cuvânt pe scenă, de exemplu caltaboș și sala urla de fericire. Nu se găseau caltaboși. Alimentarele erau considerate garderobe. Așa li se spunea din cauză că erau cârligele alea în care trebuia să stea carnea sau salamuri, dar erau goale.

Rep: Mai era încă un personaj cheie, invizibil fizic pentru cei din public. Vorbim de cenzor și de cenzură. Cum era relația uni grup de tipul Divertis cu cenzorul? 

T.G: Eu am avut două tipuri de experiențe cu cenzura, o experiență blândă, moderată și o experiență dură. Prima s-a întâmplat în perioada studenției, unde cenzorul era un individ mai prietenos ca să zic așa. Ce să fie ideologic într-un festival de umor? Dar trebuia să oporească niște critici care ar fi putut apărea în textele studenților.

Rep: Asta presupune și că avea o doză de inteligență și că era un tip cu umor.

T.G: Faza cea mai tare a fost la un festival de la Cluj. Acolo a apărut pentru prima dată cenzura reală. Până în 1983 nu era cenzură. Nu se citeau textele. Studenții urcau pe scenă și spuneau ceea ce aveau ei de spus. La festivalul de umor de la Iași din 1983 a fost o nebunie. A fost o mică revoluție împotriva ideologiei comuniste pe care studenții de la acel festival au făcut-o. După aia a născut valul de îngrijorare din partea partidului și din partea ideologilor, care au decis să introducă cenzura. Nu au oprit festivalurile, nu au oprit spectacolele, dar au introdus cenzura. Acest festival de umor studențesvc era din doi în doi ani. În 1985 la acest festival a intervenit cenzura. Toate textele erau citite, erau corectate cu roșu. Eu nu mai eram student în 1985, dar colegii mei, cei care au participat au citit pe scenă exact corecturile. Nu aveai voie să spui cuvântul dolar. Cuvântul dolar era un cuvânt șetrs. Nu era permis să rostești într-un spectacol cuvântul dolar. Ce prostie uriașă! Redau din memorie o frază. „Această trusă de scule costă 5.000 de dolari.”. Cenzorul a tăiat cuvântul dolar și a scris deasupra „5.000 de orice altă monedă. ”. În sală textul a sunat așa „Aceatsă trusă de scule costă 5.000 de orice altă monedă.”. 

Rep: Fără să vrea, cenzorul crea glume bune.

T.G: Crea glume bune. Hârjoana asta cu cenzura crea momente de umor excepționale și dădea posibilitatea omului, fie că era pe scenă, fie că era în sală, să asiste la niște spectacole de comedie cu implicare socială foarte puternică, de un nivel intelectual impecabil.

Rep: Avea, totuși, ceva uman în el cenzorul? 

T.G: Cu siguranță da. Erau oameni care știau mizeria în care trăim. Nu erau parașutați de undeva și trebuiau să taie cu toporul și în carne vie, să curgă sânge din texte. Își făceau și ei treaba. Aveau o misiune și un salariu. Mai târziu, prin 1988 – 1989, când am avut un spectacol de pus aici, în București la Teatrul Mic, atunci a fost marea tristețe și marea batjocură a cenzurii, când dintr-un text de 50 de pagini au rămas 24 de pagini și nu a mai fost nimeni care să spună să înlocuim asta cu asta. A fost să înlocuim asta cu nimic. 

Rep: În interiorul grupurilor de umor și de satiră exista teama că unul dintre colegi pote fi informator? Vă gândeați la asta? Vă preocupa?

T.G: Nu m-a preocupat chestia asta. Am avut încredere deplină și nu mi-am bătut capul că vreunul dintre colegii mei poate fi informator. Niciodată nu am avut această teamă.

Rep: Într-un spectacol bun în care vibrați cu publicul și sala se rupea, ați avut vreodată vreun instinct să luați microfonul și să o dați?

T.G: Să fug de pe scenă, da. Să intru în pământ, da. 

Rep: Să spuneți un „Jos comunismul!” sau un „Jos Ceaușescu!”. 

T.G: Nu, asta nu. dar puteai să le spui într-un mod elegant, inteligent, cu același efect.

Rep: Era și rivalitate între grupuri?

T.G: Concuram în festivaluri. Cum să nu fie rivalitate? Juriile nu erau formate din securiști. Erau formate din actori mari.

Rep: Ceaușescu avea umor?

T.G: E o întrebare interesantă. Eu pe Ceaușescu l-am văzut râzând și spunând o glumă o singură dată la un congres, cred că la ultimul. A spus „când o face plopul pere și răchita micșunele”. „Genetica modernă a făcut progrese uriașe! Și e posibil să ne întâlnim cu plopi și cu răchită care să facă micșunele, dar nic atunci nu vom admite întoarcerea înapoi!. Capitalismul în România a apus pentru totdeauna!” A fost gluma lui de la tribuna congresului și toată sala s-a ridicta în picioare și a aplaudat.

 

 

Altă ocazie nu am avut să îl aud spunând vreo glumă sau altceva. Personal, nu cred că avea umor. Dictatorii nu au umor. Primul lucrur care îi dispare unui om lovit de cultul personalității este umorul. Un om cu umor nu poate să fie atât de penibil și de stupid încât să admită și accepte să fie cântat de coruri și ridicat în slăvi de poeți de curte penibili în poezii de doi lei, care nu au nicio valoare și să nu îi fie rușine de el. 

Rep: În ce măsură simțiți că grupurile de umor și de satiră politică din anii 1908 au pus o fărâmă la atmosfera care avea să ducă la căderea regimului?

T.G: Eu cred că a contat. Sper să fi contat. Oamenii care făceam umor în perioada aia nu am apărut întâmplător. Suntem rezultatul unui context, a unor presiuni, aunor lipsuri extraordinare. Nu veneam să facem glume de ce bine trăim și ce grozav ne simțim. Când ai lipsuri, umorul social este ca o supapă pentru sănătatea națiunii, a poporului. Este acel haz de necaz de care dacă nu dai dovadă ajungi la balamuc. Umorul la români în perioada comunistă a fost ca un calmant. Ajuta românii să treacă mai ușor peste mizeria zilnică și mai ales peste deșănțatul cult al personalității. România, văzută din satelit noaptea era o pată neagră. Era și o glumă. „Cum arată România din satelit? Ca o discotecă. Ba se aprinde, ba se stinge.”. Erau penele de curent. Ținea o oră, se stingea un sfert de oră. Iar se aprindea lumina o oră, iar se stingea. Bună glumă altfel.

Rep: Tristă. 

T.G: O glumă bună, tristă, dar adevărată. Nu e o glumă scornită de un individ cu umor. E o glumă scornită de un popor necăjit. 

 

România de După: de la zâmbetul lui Iliescu, la umorul de tranziție: aspru, dur, politic, încă inteligent. Umorul direct. Pac!

Rep.: Ceaușescu a plecat. V-ați trezit în libertate. 

T.G.: Da. Și cam năuci, la început. 

Rep.: V-ați întrebat “bine, acum ce fac? Pe unde o iau?”

T.G.: Nu. Bucuria era atât de mare! Nu mai conta nimic. Când a apărut Iliescu prima dată și a ocupat ecranul televizorului și era un om care zâmbea...noi am văzut timp de 25 de ani un om cu colțurile gurii în jos. Și brusc a venit un om cu colțurile gurii în sus! 

 

Rep.: Iliescu avea umor?

T.G.: Da, pot să spun că da. Dacă îl comparăm cu Ceaușescu, 100%.

Rep.: V-ați gândit atunci să plecați din țară?

T.G.: Nu m-am gândit nici atunci, nici înainte și nici după.

Rep.: Cum a fost umorul anilor de tranziție?

T.G.: Încă bun! Încă foarte bun.

Rep.: Se mai păstra nuanța subtilă?

T.G.: Nu prea. Subtilitatea a cam dispărut pentru că se striga în stradă: Jos Comunismul, Jos Iliescu! Huooo, Huooo! Cum să fie strada așa și tu în sală să fii subtil? Absolut direct. A intrat în funcțiune umorul aspru, dur, politic, încă inteligent. Umorul direct. Pac! La geoale: lumea bucuroasă. (...) Până în anul 2000 spectacolele au fost bazate în mod covârșitor pe zona asta de politic, Și am avut personaje grozave: Iliescu, Roman, Adrian Năstase, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea.

Rep.: Presiuni erau?

T.G.: Ce presiuni? Presiunile au dispărut și au apărut acum, după 2015. 

Rep.: Ce a însemnat apariția unor televizuni? Și mă gândesc în primul rând la Pro Tv.

T.G.: Prima feresatră spre Occident a fost Pro Tv-ul. (...) A doua mare fereastră spre lume...de fapt este ditai Orizontul...e Internetul.

Rep.:  Din ce punct a intrat România în sfera culturii pop, a umorului pop, popular?

T.G.: După ce s-a deschis spre occident și după ce s-au importat modelele de acolo. Totul se ia de acolo. Aș zice cam din 2000. 

Politicienii se feresc să devină personaje. E cu dus-întors: politicienii care nu sunt personaje înseamnă că nu contează. 

Rep.: Sunt mulți care v-ar da un contraargument și v-ar spune că umorul stand up, umorul actual, este prima formă de umor care abordează direct o problemă, care s eia la trântă cu un stereotip, cu subiect și predicat.

T.G.: Ăsta e și roul umorului în general. (...) Răsul are rolul să pună pe tapet lucuri care sunt rele în societate. Să le evidențieze. Are un rol, să spunem, sanitar. Trebuie să fie elegant, fără să pui mâna pe bâtă. Dar râsul doare. Râsul este unori mai dureros decât o palmă. De asta politicienii se feresc foarte tare să devină personaje. Dar aici e cu dus-întors: politicienii care nu sunt personaje înseamnă că nu contează. 

Rep.: Traian Băsescu are umor?

T.G.: Maxim! Unul din oamenii cu mult umor. 

Rep.: Cum a fost experiența din 2000 încoace? Ați schimbat multe televiziuni.

T.G.: Televiziunea este altceva. Este industrie. Este comerț. Spectacolul te obligă să păstrezi o anumită ștachetă și poți să faci lucuri care îți plac doar ție, pentru un public al tău, care știe la ce vine și care plătește bilet. La tv nu mai e așa. Ca să reziști pe ecran, trebuie să faci compromisul cu cantitatea. Îmi place să fac televiziune. Am avut mari staisfacții din zona asta și cred că este un loc unde nu s-a aspus încă tot pe zona de umor. 

Rep.: Ați fost vreodată cenzurat în televizune, după 2000?

T.G.: Da, grav. Și dureros.

Rep.:Unde?

T.G.: (evită) Am fost cenzurat,da.

Rep.: Din rațiuni politice, presupun.

T.G.: Numai din rațiuni politice. Asta e. Observații de gen am primit la toate televiziunile unde am colaborat, cu execeția uneia: Pro Tv. Când ți se face observație nu ți se spune niciodată din cauza aia, pentru că politicianul ăla a spus asta. Ți se spune voalat. Că e bine să încercăm și alte formule, că publicul n-ar fi interesat de genul ăsta de subiecte, etc și simți că nu se va reînnoi contractul (râde). 

Corectitudinea politică: cenzorul principal e invizibil 

Rep.: Cum vă raportați la ideea de corectitudine politică?

T.G.:  Subiect complicat și dureros. Din păcate apare din nou cenzura.

Rep.: Cenzură sau autocenzură?

T.G.: Este o cenzură care nu este impusă de o instituție abilitată să cenzureze, cum era pe vremea comuniștilor. Ideologul. Aici cenzorul principal este invizibil. Și foarte dur. Eu acum practic autocenzura. O practic ca să nu deranjez. Nu pe zona politică. Corectitudinea politică e foarte vagă și foarte mare. E greu de definit. Și ca să fii într-o zonă rezonabilă trebuie să te ferești de anumite abordări. (...) Nimic nu este mai presus într-o societate sănătoasă ca libera exprimare. (...) România la 30 de ani de la Revoluție este în continuare în ceață. Nu știe ce-i cu ea.