Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


Robert Tiderle: Au trecut 30 de ani. Mulți de EU fac un NOI. Altfel ajungem la „ori cu toții să scăpăm, ori cu toții să muriți”

tiderle_foto.jpg

Image source: 
facebook.com/TIDERLE

Cum reacționează societatea și de ce reacționează uneori cu atâta vehemență, chiar și la spoturile sociale? Ce a însemnat România de tranziție și cum e România lui 2019? Răspunde Robert Tiderle, directorul de creație și proprietarul agenției de publicitate Papaya, invitat la RFI în cadrul campaniei Ce am făcut în ultimii 30 de ani: 

Robert Tiderle: Simt cu tristețe că nu am făcut mare lucru. Cred că unii dintre noi încă încercăm să găsim o modalitate cât mai corectă de a ne depărta de niște probleme și un mod de gândire. Alții s-au resemnat și nu mai pot pleca din locul respectiv. De aici, cred că în acești 30 de ani s-a creat un fel de clash (ciocnire) între oameni. Nu știu cu cine putem să ne comparăm, dacă trebuie să  ne comparăm cu cineva. Ce pot să zic și le spun și copiilor mei că nu mai funcționează de mult scuza că după 40 - 50 de ani de comunism nu aveam, oricum, cum să facem. Au trecut 30 de ani de atunci. Puteam să facem mai multe lucruri. Cred că am avut ghinionul în anii 1990 să fim preluați, dacă pot să spun așa, nu de un Havel, cum a fost în Cehia, ci de știm noi foarte bine cine ne-a preluat. Dar cred că ce am avut noi e mai rău decât Sauron.

Reporter: Care sunt Româniile pe care le vezi tu? 

R.T: Lumea vorbește de două Românii. Părerea mea este că sunt trei. Două foarte vizibile, cea din bula noastră de Facebook, care e foarte vocală, dar e foarte mică în număr. Cea de la știrile de la ora cinci, acea zonă pe care unii dintre noi o blamează. Îmi vine în minte poza cu jandarmii care la o inundație munceau și cu sătenii care beau un șpriț lângă ei. Dar e o mare României, căreia eu îi spun  România  tăcută, care nu are problemele astea. E o Românie care nu iese la vot. Ne dăm seama că după 3 ani de grozăvii în țara asta, atât la europarlamentare, cât și în turul I, prezența a fost de cam 50%. Cam aia  e. Asta e România care iese la vot și care conține aceste două Românii. Dar există a treia, în care foarte mulți sunt plecați, nu sunt conectați aici la nimic, nu mai au niciun fel de și nu vreau să zic speranță. Au speranță, dar nu mai cred că unul sau altul pot să le schimbe viața, așa că, pur și simplu trec. Când ne bucurăm că am ajuns la 50% prezența la vot e cam trist un pic.

Rep: Care e locul unde vezi cel mai bine România, la piață la Obor, pe Facebook sau într-un oraș mic din provincie?

R.T: Cred că în fiecare loc vezi un anume tip de Românie. Cred că cel mai bine o vezi, cum e și cazul meu, într-o familie extinsă care se întâlnește de două ori pe an și în care opțiunile politice, vârstele, experiențele sunt destul de diferite.

Rep: Cum ai ajuns să te duci spre zona de spoturi sociale?

R.T: Când eram mai tânăr, spoturile sociale erau un mod pentru agenții de a-și face mâna sau de a face proiecte care să aibă șanse cât de cât să fie premiate sau înscrise la festivaluri de creație. Uităm de cauză și de resursele care ne stau la dispoziție și scriem acel scenariu pentru un juriu din 12 oameni de la Cannes sau din Slovenia. Pentru mine a început la Roșia Montană, acum 7 ani. Deși mai făcusem niște campanii sociale în care vedeam doar reprezentanții ONG-ului care ne explicau problema, a fost pentru prima oară când nu a venit nimeni la mine. Pur și simplu am văzut niște tineri care se legaseră cu lanțuri în jurul Ministerului mediului. Mie mi-au atras atenția. Țin minte că am sunat la Greanpeace. M-am întâlnit cu ei și mi-au explicat despre ce este vorba. Pe măsură ce creștea nivelul de informații eu deveneam mai revoltat. Așa că la un moment dat s-a născut acea campanie. În acel moment, aât eu, cât și agenția mea, am fost acuzați și mă bucur foarte mult pentru asta, că alungăm de pe piață un client foarte mare, anume Greenfield Resources sau Roșia Montană Gold Corporation, client din care fiecare ciugulea o bucățică, fie că era media, agenție, PR sau producție. Această zonă a societății civile, neavând resurse financiare, foarte rar a reușit să producă campanii de un craft sau de o mare amploare. Ne comportam cu acel ONG ca cu orice client cu bani, numai că el nu avea bani. 

"(...) generația de 14, 16, 18 ani... sunt beton. Ăștia sunt super tari"

Rep: Câți ani aveai la revoluție?

R.T: În decembrie eram un tânăr de 16 ani, clasa aX-a. 

Rep: Care e prima ta amintire de libertate?

R.T: Eram cu fratele meu. Noi locuiam pe Calea Dorobanți. Undeva pe la Liceul Jean Monet, Calea Floreasca erau bariere. Nu mai aveai voie să treci. Noi ocoleam ca să ajungem în Herăstrău. Prima senzație de libertate era că puteam să trec prin zona aia. A trecut repede momentul ăla, când s-a citit acea declarație cu „și ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, Ion Iliescu” și l-am văzut pe taică-miu că se prelinge pe canapea ca și cum ar fi leșinat și a zis „nu e bine, nu cred că am scăpat”. Cumva mi-a rămas chestia aia în cap 30 de ani. Cumva m-a pregătit să nu fiu nici foarte optimist, dar nici să descurajez lumea din jurul meu.

Rep: În ce măsură simți acum că ești produsul celor 16 ani?

R.T: Am referințe. Pot să povestesc cum povestesc și asta. Nu zic că e bine, nu aș fi vrut să se întâmple chestia asta, dar așa, foarte la rece, putem spune că suntem o generație care a trăit mai multe tipuri de regim. Trăiesc și integrarea în Uniuinea Europeană.

Rep: Și Facebook.

R.T: Cumva le-am cam prins pe toate. (...) nu ai cum să te extragi din ceea ce ești. Am trăit în comunism. Știu foarte bine ce s-a întâmplat. Și am trăit frica de a nu ști dacă ceea ce vrei să spui și ceea ce gândești, chiar și în sala de clasă, e bine. De mici eram crescuți în ideea că nu e bine să spui asta.

Rep: Cum au fost anii de tranziție? Care era atmosfera în societate? Cum era publicitatea în anii 1990?

R.T: Extrem de ușor de asimilat de către consumatori. Nici nu prea era nevoie de publicitate. Funcționa acel word of mouth, adică de genul s-a băgat casetofon la Gepa și lumea se bulucea acolo. După anii 1990, orice intra în țară era o nebunie să îl iei. Țin minte pantofii Gregorio Rizo, pe care mi i-am dorit și eu, deși, dacă stau bine să mă gândesc erau foarte urâți și aveau culori roz, verzui, albăstrui. Nu am reușit să mi-i cumpăr niciodată. Nu aveau numărul meu niciodată. Țin minte și pâinea turcească.

Rep: Pâinea cu punctulețe pe spate. 

R.T: Dacă stăm să ne gândim acum, era o mizerie de pâine, dar pentru noi era caldă, era proaspătă. Mâncai una de la brutărie până acasă.

Rep: Fierbinte.

R.T: Așa. Asta e destul de trist. Dacă i-ai spune acum fiică-mi, care a împlinit 14 ani, ce bucurie era să mănânci o pâine, ar spune că nu eram bine deloc. Nu, nu eram bine.

Rep: Crezi că ar înțelege până la capăt, chiar dacă i-ai explica?

R.T: Nu, nu ar înțelege. Există oameni sub 30 de ani acum în România, nu mulți din fericire, care se declară de stânga și pentru care ideea de comunism e o idee bună care a fost aplicată prost. O comunicare defectuoasă a noastră a tuturor, inclusiv a sistemului de educație. A lăsat pe mâna lui Google educația.

Rep: Asta e arhitectura sistemului de educație. În egală măsură iei contact în domeniul tău cu foarte mulți oameni tineri. Trebuie să vezi la ei o serie de calități, la care și unul ca mine, trecut de 33 de ani, râvnesc. Nu mai am cum să le am.

R.T: Evident. O autopăcăleală a industriei este când te duci la un client și îi prezinți un om de 26 de ani, millennial, născut cu telefonul în mână. Nu e născut cu telefonul în mână. În 1994 nu aveai nici măcar troleu electric, darămite telefoane. Dar ce vine în urmă, generația de 14, 16, 18 ani sunt beton. Ăștia sunt super tari.

Rep: De ce?

R.T: Ei chiar au crescut cu telefonul în mână. Lumea este extrem de deschisă pentru ei. Și problemele nu sunt de ordin local, sunt, mai degrabă, de ordin planetar. Subiectele pe care le discută nu sunt Iohannis - Dăncilă, ci Trump versus calota glaciară. Ei vor începe să decidă nu doar prin vot, ci și prin muncă încotro se îndreaptă societatea. O să beneficiem cu toții. Trebuie să mai avem puțină răbdare și să îi ducem acolo.

"Aici e problema de copywritting, de la fiecare dintre noi. Când spunem „noi”, de fapt, dăm vina pe ceilalți."

Rep: În egală măsură, la aproape 30 de ani de la revoluție, un director de agenție este chemat la secția de poliție și anchetat pentru un spot.

R.T: Pentru că sunt metehne care or să dispară foarte greu. Cred că e slugărnicie de cea mai joasă speță. O instituție a statului, puterea în stat, Parlamentul sau un grup din el, se duce la Autoritatea pentru Protecția Copilului, o altă instituție a statului, care ajunge la poliție, o altă instituție, de forță a statului. Există acest traseu care implică oameni plătiți din taxele noastre ca să ne aflăm în treabă. Nu s-a întâmplat pentru că ei chiar credeau în chestia asta, ci s-au simțit datori să o facă pentru ca liderul suprem sau cineva să vadă că au făcut și ei bine. Ei s-au executat.

Rep: Vorbim despre spotul „Copiii referendumului”.

R.T: Da. Nu e niciun secret deși nu am mai povestit. Eu mi-am simțit rolul de cetățean în fața acelui comisar șef sau ce era, care era rușinat de faptul că trebuie să mă întrebe de niște chestii. Poate și atitudinea mea era un pic intimidantă. Am zis  „m-ați chemat aici și trebuie să îmi spuneți de ce m-ați chemat”. „Păi, avem o plângere, de fapt o sesizare că nu e o plângere.” „Și eu ce trebuie să fac?” „Să ne spuneți.” „Eu nu vreau să vă spun nimic. Ce o să faceți? Să mă arestați?” „Nu.” „Eu ar trebui să plec. Am venit din bun simț, că m-ați chemat și cumva, dacă există vreo plângere adevărată, poate vreun părinte. Aveți proceduri? Ați mai anchetat vreo campanie publicitară până acum?”. „Nu.” Cumva omul nu putea nici să îmi răspundă mie ce caut acolo, dar nici nu a avut în momentul respectiv tăria să răspundă oamenilor care l-au sesizat, „Bă, voi ați înnebunit la cap?”.

Rep: Îți e rușine de ceva din viața ta de cetățean? E ceva ce îți reproșezi că nu faci sau că tolerezi? 

R.T: Nu. Știu sigur că aș fi putut să fac mai mult. De exemplu, am cam luat toate campaniile asta cu implicare socială și mi s-a întâmplat să ne luăm o porție de hate, înjurături și amenințări. Acum, de curând, la ultima campanie pe care am făcut-o, care nici măcar nu e socială, dar vorbește despre comunism, avem câteva zeci de amenințări. Nici nu știam dacă trebuie să ne ducem la poliție sau nu. Că o să vină cu tancul peste noi în agenție.

Rep: Cum îți explici valul ăsta de hate declanșat de spotul pentru Emag cu Șora? ȘI cum îți explici cât de ușor se rostogolește în 2019 fake news-ul?

R.T: Pentru că e foarte ușor să devii războinic de pe canapea din spatele ecranului. Mai avea un pic și pica guvernul, dar noi discutam de publicitate pe Facebook. De pe 2 până pe 7 octombrie s-a discutat despre Șora, nu despre moțiune. Mai lucrez și cu cifre și cifrele noastre spun că chestia asta s-a întâmplat într-un pahar cu apă și mare în rest a rămas foarte liniștită. Un research clar spune că 75% au o părere pozitivă și foarte pozitivă. Sunt optimist pentru că informația circulă foarte repede și chiar dacă fake news-ul se rostogolește foarte repede și informația corectă se rostogolește la fel de repede. 

Rep: Schimbarea pleacă de la noi. Cam asta înțeleg că spui.

R.T: Da, de la noi. De fapt aici e problema de copywritting, de la fiecare dintre noi. Când spunem „noi”, de fapt, dăm vina pe ceilalți.

Rep: Schimbarea pleacă de la mine?

R.T: Da, de la mine. Acest „noi” nu există decât dacă există înainte de toate „eu”. Mulți de „eu” fac un „noi”. Altfel ajungem la vorba aia, „ori cu toții să scăpăm, ori cu toții să muriți”.