Direct Jurnale Direct Monde
Ascultaţi


18 decembrie 1989: “Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”

Ne împingeau  din spate victimele din 17 decembrie, spun, după 30 de ani, revoluționarii de la Timișoara. O zi mai târziu așadar, în 18 decembrie 1989, la Timișoara continuă revolta, iar Catedrala și Piața Operei devin nucleul Revoluției Române. În aceeași zi, Nicolae Ceaușescu pleacă în Iran, convins că situația este sub control. 

Luni, 18 decembrie 1989, la Timișoara era impusă starea de necesitate. Orașul arăta ca după asediu. Se trăsese până târziu în noapte, muriseră peste 60 de oameni și peste 200 fuseseră răniți. Dar asta nu avea să-i oprească pe demonstranți. Ba dimpotrivă: Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă! 



Această înțelegere de către conducerea dictatorială a țării că rezolva situația prin a trage, a deschide focul împotriva manifestanților, nu a făcut altceva decât să îndârjească manifestanții. Am fost mult mai hotărâți să rămânem în stradă. Pe mine personal, faptul că armata a tras în propriul popor m-a marcat foarte mult. Sigur că toată lumea s-a retras, dar hotărâtă ca a doua zi, în 18, să continue. Să iasă în stradă și să continue protestele. Foarte mulți auzisem și știam că au dispărut prieteni, colegi, rude. „Morții nu ne lasă!”, asta s-a strigat atunci. „Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!”. Ne-au îndârjit. În 18 orașul arăta ca după război, dar asta nu a însemnat că lumea nu a ieșit. Am ieșit. Am fost pe stradă. Doream să se termine ceea ce am început. Doream acea libertate. Ne împingeau din spate victimele din 17.

….spune la 30 de ani distanță istoricul și revoluționarul Gino Rado.

În oraș era interzisă deplasarea în grupuri.  Evenimentele publice au fost suspendate. La fabrici se contabilizau absenții. În stradă erau militari și milițieni, mulți în civil, care făceau controale în zonele cheie.

Gino Rado: Orașul era împânzit de armată, de patrule, de blindate. Dar și lumea circula, în grupuri mai mici, dar se circula. Evident că se evitau grupurile masive, dar se circula. Spre seară a fost acel episod cu catedrala mitropolitană, unde tinerii au încercat cu lumânări aprinse să cânte și colinde. Atunci s-a tras și au murit 9 oameni nevinovați și tineri pe treptele catedralei. Lucrurile nu s-au terminat.

La Timișoara, în 18 decembrie 1989, s-a cântat din nou Deșteaptă-te Române. Piața Operei și Catedrala deveniseră nucleul Revoluției.

Potrivit stenogramelor de după, de la Procesul Timişoara, Elena Ceauşescu ordonase: „Trageţi cu tunul în Catedrală, să terminaţi odată cu ea!”.

"Este foarte probabil că nici Securitatea, nici generalii din armată trimiși să asiste la reprimare nu ar fi vrut să îl sprijine în vreun fel pe Ceaușescu. De altfel, în zilele următoare îl vor abandona total, până într-acolo încât va deveni un autostopist rătăcit în Câmpia Română."

Asta pentru că, spre dimineața zilei de 18, la București, Emil Bobu, secretarul Comitetului Central al PCR și mâna dreaptă a lui Nicolae Ceușescu, primise asigurări că se reintră în normal și că situația este sub control. Este de altfel și motivul pentru care Nicolae Ceaușescu a considerat că poate pleca într-o vizită în Iran. Mai mult, la Ceaușescu a primat și orgoliul că este încă un mediator internațional, după cum comentează vizita în Iran politologul Cristian Pârvulescu:

Cristian Pârvulescu: Probabil că dacă ar fi fost conștient că problemele de la Timișoară or să ia amploare, nu ar fi făcut vizita în Iran. Pe de altă parte și vizita în Iran trebuie să fie pusă în context. Era un moment destul de delicat al relațiilor dintre Irak și Iran și Ceaușescu încerca în continuare să mizeze pe calitățile sale de intermdiar. Încă mai credea că are această capacitate. Atunci, a vrut să impună ideea că există interese superioare ale țării și că problemele de la Timișoara nu îl afectează în niciun fel. S-a văzut cât de greșit era. Între timp fenomenul revoluționar căpăta amploare și în doar câteva zile va ocupa întreaga țară. Așa se ajunge la situația în care, reîntors în România, decretează, în disperare de cauză, legea marțială și încearcă printr-o reprimare în forță să recapete puterea. De altfel, totul fusese cu mult înainte pierdut.

Reporter: Nu poți să nu te întrebi. Cei care i-au comunicat, la rândul lor, au fost atât de naivi în aparatul central?

C.P: Probabil că în mare măsură Ceaușescu pierduse orice control și orice șansă de a rezista la putere în timpul congresului partidului din noiembrie, atunci când nimeni nu mai avea curajul să reacționeze. În momentul acela fusese abandonat. Este foarte probabil că nici Securitatea, nici generalii din armată trimiși să asiste reprimare nu ar fi vrut să îl sprijine în vreun fel pe Ceaușescu. De altfel, în zilele următoare îl vor abandona total, până într-acolo încât va deveni un autostopist rătăcit în Câmpia Română.

Rep: Dacă la Timișoara s-ar fi conturat un lider sau un grup de lideri ai revoltei sociale, credeți că soarta evenimentelor ar fi putut fi alta în orice direcție?

C.P: E greu de spus, în primul rând pentru că nu avea cum să se contureze un lider. În principiu, un lider exista. Era Laszlo Tokes. Doar că nu și-a asumat niciodată acest leadership din punct de vedere politic. Revoluționarii erau oameni obișnuiți, disperați în primul rând să nu piardă oportunitatea istorică. Ăsta este motivul pentru care leadership-ul a venit din zona fostului partid comunist și Ion Iliescu, despre care se vorbea deja de ani de zile. Europa Liberă îl cita ca un posibil succesor al lui Ceaușescu în epoca gorbaciovistă, să se impună pe 22 decembrie ca cel mai moderat reprezentant al vechii structuri care să asigure condițiile unei tranziții. 

Rep: Dar dacă Elena Ceaușescu adopta o altă tactică la momentul în care Nicolae nu mai era în țară? În loc să spună să tragă cu tunul în catedrală, ar fi încercat alte căi, ar mai fi putut schimba ceva sau tăvălugul o dată pornit era clar că nu se mai oprea?

C.P: Nimic nu se mai putea schimba. Starea de spirit în România era deja de multă vreme împotriva regimului, iar situația internațională nu făcea decât să adâncească această stare de spirit. Ceaușescu ar fi putut să se retragă. Nu a făcut-o. Nu a înțeles. A crezut că puterea lui este determinantă. A crezut chiar că are o legitiminate pe care și-a câștigat-o în 1968. Toate aceste iluzii l-au făcut să plătească cu viața dictatura pe care a generat-o. Dacă altfel se derulau lucrurile ar fi putut fi judecat și ar fi putut răspunde pentru acțiunile sale. Din păcate istoria a luat-o înainte...